Romanian Times 335

7 / 24

ROMANIAN TIMES
7 Meditații est-etice
Observ din ce în ce mai des la confrații mei că,
în ciuda lecțiilor dure ale istoriei recente, par să nu fie
vaccinați față de epidemiile gândirii totalitare sau față
de maladiile spiritului contemporan. Lucrurile care
deranjează cel mai mult sunt spiritul critic și etica,
devenite adevărate Cenușărese la mâna hermeneuților
din Est. Mai nou, un fel de păpuși Barbie destinate
exercițiilor de monopol asupra discursului public prin
intermediul tranchilizării și tranzacționării academice
convenabile și al fetișizării media.
Într-un studiu intitulat Adevărul – niciodată
singur, descriam, cu ceva vreme în urmă, rolul
sistemului de referință în apărarea valorii. Nu mi se
pare că ar fi vorba despre o temă depășită. Doar una
deturnată. Pentru că est-eticul rămâne în actualitate.
Pe scurt şi la rigoare: scriind numai despre aspectele
convenabile, impuse de ideologie, scriitorii oficiali
din totalitarismul românesc se sustrăgeau de fapt
situaţiilor de a fi scris despre adevăruri aşa cum erau
ele în societatea totalitară, de a fi denunţat, deci, şi
adevărul injust, cu acelaşi revelator folosit la hiperbola
adevărului convenabil; se poate spune, aşadar, că
scriitorii de acest tip – o copioasă majoritate –, îşi
luau, de fapt, măsurile de precauţie folosind strategiile
de deformare a realităţii şi a corpusului aflat în curs
de instituire a literarităţii, pentru a nu fi pedepsiţi de
sistem. Iar tehnica acestei mistificări avea la bază logica
reducerii la absurd. Din punct de vedere estetic, această
restrângere a corpusului realităţii la o sumă de teze ce
includ în egală măsură şi ipoteze reale şi ipoteze false,
se rezumă de fapt la obţinerea unor consecinţe ca efect
al unui fenomen în care procesualitatea pleacă de la
premize eronate. Abordarea est-etică a literaturii, aşa
cum a aplicat-oMonica Lovinescu, nu este întotdeauna
corect receptată de critică şi de public, nici măcar la ora
actuală, fiind adesea confundată cu etica existenţei: i se
reproşează neadecvarea, când în chestiune este logica
planurilor urmărite de către criticii ei – una este etica
(ce ţine de existenţă), alta est-etica (ce ţine de critica
literară). Nu în ultimul rând, există şi o teamă de analiză
şi de revizuire (nicidecum revizionism), prin care mulţi
autori, supravieţuitori în topurile acelor vremuri, încă
se sustrag ei înşişi unui mecanism onest de reevaluare
estetică, dar şi de auto-analiză critică. Dar salvarea cu
obstinaţie a aşa zisei supremaţii estetice nu este alegerea
oportună pentru a evita discreditul etic ori eşecul est-
eticului. Cât despre funcţia homicidă a ideologiei, ca
presiune sistematică şi distructivă asupra psihismului,
fie el auctorial, Monica Lovinescu remarcă1:
„Domeniile irealității sunt multiple în România. Mai
ofensive sau nu, după momente. La sărbători, atât de
vehemente, încât redevin totalitare. Desigur, nimeni
nu crede în ele. Dar rostirea fără obiect, alături de
obiect, împotriva obiectului, nu rămâne fără efect
asupra psihismului. De consecințele ei se resimt mai
ales scriitorii, cu toate că nu sunt singurele victime ale
acestui scenariu al irealității, nici singurii ei actori”.
Schizoidia limbajului şi a asumărilor publice, însoţită
de dedublarea comportamentului şi de actele mitomane
generalizate, au fost cele dintâi trepte ale distrugerii
personalităţii. Monica Lovinescu menţionează2:
„Slujindu-se de cuvânt, scriitorii nu pot să nu sufere cei
dintâi de dedublarea lui. Pentru ei, dăinuirea sistemului
totalitar, chiar atenuat în aspectele lui mai agresive,
poate agrava schizofrenia ce amenință încă – la 20
de ani de la moartea lui Stalin – întregul corp social.
Convalescența, trecerea spre stadiul unei dictaturi de
tip clasic, se lasă mai departe așteptată.
Nu depinde ea și de mânuitorii verbului? Mai
ales de ei?”
1 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde Scurte II, Editura Hu-
manitas, Bucureşti, 1993, p. 61.
2 Ibid ., p. 61.
Angela FURTUNĂ
Cea care înţelesese aceste mecanisme precum
şi efectele lor perverese asupra literarităţii, şi care scria
acum despre ele cu o anume detaşare, dar nu abdicare,
trecuse prin fascinaţia sinuciderii şi decisese să se ia cu
monstrul politic în piept. Nu numai din raţiuni de defulare
a unui rău ce îi afectase ţara, familia, viaţa, sufletul şi
mintea, ci şi din pornirea absolut eroică de a se lupta
cu acest rău politic, care primise o identitate concretă,
de entitate monstruoasă3, şi putea fi, de aceea, învins:
Stalin. În fond, Monica Lovinescu vedea deja, la fel ca
toţi ceilalţi iluminaţi politici la care avusese acces, esenţa
acestui rău: Stalin. Identificase şi cifrul de acces al răului
la conştiinţa scriitorilor4;Angelo Mitchievici defineşte cu
succes acest mecanism5 – „cifrul se regăseşte în răspunsul
ezoteric pe care Stalin îl dădea scriitorilor care-i cereau
servili opinia despre ceea ce ar trebui să scrie. Stalin
le recomanda malefic: „Scrieţi adevărul”. Nu numai
scriitorii sovietici, dar şi o mare parte din cei francezi
şi aproape toţi scriitorii români după 1945 au transcris
acest „adevăr” stalinist”. Înaintea lui Angelo Mitchievici,
Monica Lovinescu va fi deconstruit mult mai direct şi mai
tranşant străduinţa de terorizare semantică aplicată de
Stalin6, atunci când vorbeşte despre eforturile depuse de
Sartre de a salva doctrina comunistă7: «nu se mai spune în
stânga conformistă comunism, ci stalinism, acest termen
din urmă tinzând să-l despartă pe înfierbântatul după
libertate Lenin, de odiosul Stalin şi să dezvinovăţească
doctrina, idealistă şi universalistă, de punerea sa în
aplicare criminală».
Unul din argumentele ştiinţifice care îi dau
întrutotul dreptate Monicăi Lovinescu, în chestiunea
relaţiei dintre dedublarea prin cuvânt, psihismul auctorial
şi valenţele est-eticii, este Dicționarul limbii române de
lemn (DLRL) 8, op care adună cercetările unui grup de
universitari conduşi de Aurel Sasu. Nefiind o lucrare de
pură lexicografie, ci o sinteză de istorie culturală, acest
volum atinge două ţinte: „pe de o parte, ilustrează
modalităţile discursului totalitar, dar pe de altă parte, din
perspectivă pur literară, e şi o antologie, document de
adeziune la o doctrină ucigaşă, a cărei indecentă apărare
nu pare să le fi provocat intelectualilor români, nici
înainte, nici după 1989, vreunproces de conştiinţă.Alături
de profesioniştii logocrației (cuvântului ca instrument al
puterii), prezenţa lor în această carte e un argument în
plus al „schizofreniei morale” (Matei Călinescu) de care
a suferit profund, în perioada postbelică, societatea
românească” 9. Tezele din iulie , constata într-o notă din 21
octombrie 197510 Monica Lovinescu, impuneau de fapt
în România paradigma „narodnicismului rusesc, trecut
prin filtrul realismului socialist sovietic – așa cum s-a
inspirat din Cernîșevski, și cum a înțeles să-i aplice
concepțiile în materie de artă”. Autoarea explică felul
cum, trecând prin meditaţia lui Jdanov şi osificându-se în
sistemul public de mentalităţi, printr-o inerţie culturală
tipică sfârşitului rus al secolului al XIX-lea, teoriile lui
Cernîşevski din Ce-i de făcut (1862) au pus bazele
scopuluimilitant politic şi educatival artei şi al pedagogiei
care vizau ivirea unui „omnou”; pe de altă parte, succesul
acestor teorii, ca şi al proiectelor utopice leninist şi
bolşevic, se explică prin adresabilitatea lor: Cernîşevski
se adresase, în epocă, ţărănimii, la fel cumLenin se adresa
mai târziu, în acelaşi registru, proletariatului. Aşadar,
teoriile lor se propagau cu succes „în sânul unei pături
intelectuale alcătuite nu din marile personalităţi de tip
liberal rus, ci din militanţi obscuri şi doctrinari de mâna a
doua”. Aceste pături de la finele secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea îşi dau mâna pe linia de
sutură ce evacua zonele intelighenţiei ruseşti. Monica
Lovinescu preia şi o observaţie mai veche a lui Berdiaev
asupra acestei intelighenţii, observând că rămâne valabilă
în stadiile când intelighenţia se radicalizează: „Prezentul,
3 Mitchievici, Angelo, Umbrele paradisului – Scriitori români şi fran-
cezi în Uniunea Sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
pp. 498-499.
4 Ibid.
5 Ibid.
6 Lovinescu, Monica, Diagonale, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002, p. 173. «nu se mai spune în stânga conformistă comu-
nism, ci stalinism, acest termen din urmă tinzând să-l despartă
pe înfierbântatul după libertate Lenin, de odiosul Stalin şi să
dezvinovăţească doctrina, idealistă şi universalistă, de punerea
sa în aplicare criminală». Procedeul de manipulare a generat
efecte perverse.
7 Ibid. Sartre spunea că un anticomunist este un câine , p. 172.
8 Sasu, Aurel, Dicţionarul limbii române de lemn, Editura Paralela
45, Piteşti, 2008.
9 Sasu, Aurel, Dicţionarul limbii române de lemn, Editura Paralela
45, Piteşti, 2008, p.6.
10 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Editura Hu-
manitas, Bucureşti, 1993, p. 143.
realitatea de care trăieşte despărţită, ea le consideră ca
încarnând răul. Morala intelighenţiei este cea fanatică a
raskolului. Extrema intransigenţă constituie pentru ea o
autoapărare, singurul mijloc de a face faţă unei lumi
duşmănoaseşia-şisalvaaspectulpropriu”11.Acesteasumpţii,
care reconfirmă şi intuiţiile demai târziu ale lui Mark Lilla12,
îşi găsesc ascendentul într-o formulare inspirată a lui Sorin
Antohi13: „de ce sunt intelectualii mai curând atraşi de tiranie
decât de libertate?”14, atunci când trece în revistă cazuistica
extremde bogată a patologiei tiranofile, începând cu „anticii,
înainte şi după vizitele lui Platon la Siracuza, Xenofon
formulând în maniera dialogică socratică una din cele mai
durabile analize ale tiraniei, Hieron – sau Tyrannicus, […]
apoi un Etienne de la Boétie (1530-1563), în zorii
modernităţii, scriind celebrul Discours de la servitude
volontair, ou le Contr’Un […] iar fără doar şi poate trecând
prin Montaigne, cu mult cunoscutele Essays, iar mai târziu
prin Hayek, Mises”, dar şi alţii. Monica Lovinescu citise şi
scrisese mult în anii de exil despre acest mesianism al
totalitarismului rus şi sovietic, pe care propaganda şi limba
de lemn îl vor fi slujit cu eficienţă, inducând distorsiuni de
gândire şi tipuri de personalitate alterată de schizoidism.
„Omul nou” visat de Cernîşevski devine proiectul de
humanoid al multor decenii de tiranofilie comunistă,
etapizată: „bine serviţi de trei decenii de „inginerie a
sufletului”, sovieticii trecuseră pe scară largă şi la „ingineria
spiritului omenesc”, de la pedagogia concentraţionară a lui
Makarenko, organizată pentru reproducerea în masă a
Omului Nou emblematic (după mărturisirea candidă a
autorului Poemului pedagogic) de ofiţerul CEKA, până la
subvenţionarea unei vaste reţele de agenţi de influenţă în
Europa şi Statele Unite, iar mai târziu în toată Lumea a
Treia”15. Memoriile Monicăi Lovinescu conţin analize
pertinente ce vin după dezvăluirile anilor 1920-1930 privind
ororile leniniste și staliniste, când au revenit la rațiune unii
dintre adulatorii inițiali ai Uniunii Sovietice, după
descoperirea pe cont propriu a adevăratei fețe a „societății
fără clase”16. Efectul socio-traumatic al propagandei şi al
mecanismelor ei de bază induse prin limba de lemn şi prin
alterarerea consecutivă a personalităţii s-a exercitat timp de
mai multe decenii în toate ţările din Lagărul de Răsărit,
deoarece „tovarășii de drum” erau bine finanțați și sprijiniți
logistic de Moscova, iar pe de altă parte, după război,
aceștiaaveaușialibi-uleticgreudedemontat:antifascismul17.
Făcând referire la tovarășii de drum obsedaţi de construirea
Omului Nou din România, Monica Lovinescu aduce, încă
din 1975, un argument greu de demolat 18: „Narodnicii de pe
vremuri din Rusia aveau cel puţin scuza bunei-credinţe, a
idealismului, a generozităţii lor semidocte. La noi, ce-a mai
rămas, dacă nu impostura? Experienţa realismului socialist
este prea recentă, pentru ca fiecare din noi să nu poată calcula
singur spre ce duc astfel de metode. Cei care mimează azi
– printre activiştii culturali, dar şi printre scriitori –
entuziasmul militant au pus în locul bunei credinţe şiretenia,
în locul idealismului, dorinţadecarieră, în locul generozităţii,
setea de privilegii. Şi pe deasupra a toate, ipocrizia”. Monica
Lovinescu se întreabă de ce să ne mai punem, protocroniști,
sub semnul lui Mihai Viteazul sau al lui Ștefan cel Mare,
dacă suntem obligați să copiem, o dată mai mult, de parcă
nu ne-ar fi ajuns falimentul realismului socialist, pe un
Cernîșevski sau pe un Pisarev?Autoarea observă că efectele
dezastruoase ale Tezelor vor fi de neevitat şi vor îngropa de
vii mii de conştiinţe, minţi, caractere. Toate aceste calamităţi
umane aveau loc după calapodul rusesc validat de experienţa
leninistă şi bolşevică, dar şi după modelul coreean şi chinez,
de care se contaminase Ceauşescu19. În absenţa Tezelor, e
sigur că ar fi existat mai multă detaşare, dar Programul
adoptat după Tezele din iulie consfinţea regimul urgent de
îndoctrinare prin care Ceauşescu forţa şi pentru România
11 Ibid., p.143.
12 Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Editura Polirom,
2005.
13 Ibid., p. 19.
14 Ibid, pp. 7-45: Antohi, Sorin, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei
moderne în Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Edi-
tura Polirom, 2005.
15 Ibid, pp. 7-45: Antohi, Sorin, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei
moderne în Lilla, Mark, Spiritul nesăbuit – Intelectualii în politică, Edi-
tura Polirom, 2005.
16 Ibid., p. 27.
17 Ibid., p. 27: „Mulţi dintre intelectualii occidentali şi est-europeni fuse-
seră actori sau simpatizanţi ai organizaţiilor şi guvernelor de dreapta
sau de extrema-dreaptă, deci nu puteau reapărea prea uşor în pu-
blic, iar responsabilitatea lor pentru dezastrul războiului şi Holoca-
ustului putea fi dovedită în numeroase cazuri, rămânînd cel puţin o
suspiciune plauzibilă în altele (…) Ce să faci cu atăt de puţini intelec-
tuali democraţi scăpaţi de urgia secolului?».
18 Lovinescu, Monica, Seismograme, Unde scurte II, Editura Humani-
tas, Bucureşti, 1993, p. 147.
19 Mao Zedong, liderul comunist din China, care a murit în 1975, de-
clara în 1958 la o şedinţă de partid, despre împăratul chinez celebru
Qin (259-201 .): „împăratul Qin e un model pe care l-am depăşit.
A îngropat de vii 460 de cărturari. Noi am îngropat 46.000. Voi (in-
telectualii, n.m..) ne acuzaţi că suntem întocmai lui Qin. Vă înşelaţi.
Noi l-am depăşit pe Qin însutit”. China comunistă a adoptat mod-
elul imperial, spune Zhou: «Împăratul are putere absolută. Singura
metodă de a conduce un astfel de imperiu este prin cruzime”.
Despre schizofrenia morală și amneziile criticii
(continuare in pagina 20)