7 / 24
ROMANIANTIMES
7
Meditații est-etice
Moto:
„
Rugați-vă toți cât de puțin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca
român, ca și creștin, ca preot și ca «martor al lui Dumnezeu»
.“ (Msg. Vladimir Ghika)
La pagina 38, în cartea poștală datată
22.04.1948, există o descriere dramatică
a situației din România aflată în curs de
comunizare: „
ceea ce cărțile poștale nu-ți
pot transmite este starea de nedescris din
țară, mai ales din ultima lună și jumătate,
de când au început arestări nesfârșite. Nu
există familie cunoscută fără cineva închis.
Plecările clandestine formează o parte din
efectiv (…) dar când sunt stupid realizate
se soldează cu cel mai mare prejudiciu al
fugarilor și al familiilor lor.. Cealaltă parte
se leagă de tot felul de denunțuri sau de
relații cu „conspiratorii” urmăriți
”.
Acțiunile personale de caritate și sprijin
moral, ca și vorbele de încurajare pentru
muribunzi sau cei bolnavi și suferinzi, au
avut întotdeauna un miez adânc și sincer
în simțirea Monseniorului, care se dăruia
pasiunii religioase cu un total devotament:
„
Niciodată nu suntem inutili și nici nu
suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu
ne lasă să avem aici un teren al meritelor,
de care îi putem face să beneficieze pe
ceilalți, achitându-ne de minunata noastră
profesiune de fiu iubitor și iubit, în lucrarea
Tatălui nostru.. Comunitatea sfinților nu
este lucrul cel mai consolator, cel mai
multiform și cel mai eficace care există.
(…) Spuneți-i lui Dumnezeu: „Ceea ce
vrei Tu, cum vrei TU, când vrei Tu și atâta
timp cât vrei Tu.”
(Cartea poștală nr. 8
din 02.06.1948, Către Doamna Charles
Lardy).
Atât de mult se rafinase spiritul apostolic
al Monseniorului, încât acesta ajunge
să rostească, după cum mărturisește în
scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără
cuvinte“ căci liber prin iubirea față de
persoanele treimice: „
Mi s-a spus și mi s-a
repetat că-i fac pe oameni săplîngă și asta-i
face să vină tot mai numeroși atunci când
mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să
plângă» am avut și satisfacția să văd cu
ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj
și vine la timp, deoarece avem prea mult de
plâns în alt fel. Suferințele de toate tipurile
au ajuns la limita suportabilului, cu un fel
de caracter ipocrit, subteran și progresiv.
O poveste de Edgar Poe, cu pereți de fier
acționați printr-o mișcare de ceasornic,
care se apropie unul de altul cu o viteză
aproape imperceptibilă și constantă de
o jumătate de milimetru pe minut și care
nici măcar în momentul strivirii finale și
fatale nu se vor mișca nici mai repede, nici
mai încet pentru asfixierea și zdrobirea
definitivă“.
Monseniorul s-a pus în slujba intereselor
bune și drepte ale comunității chiar și
atunci când sănătatea îl țintuise la pat.
Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie
1948 „
Am fost transportat mai deunăzi la
foarte amabilul ministru al Franței pentru
a apăra capela Sfântul Vincențiu împotriva
unei a doua ofensive a regimului – și,
alaltăieri, tot transportat de alții, am ținut
să iau parte, pe estradă, la distribuirea
premiilor de laLiceul Francez, cuobișnuita
încoronare a Titularului premiului instituit
de Mouton și purtând numele meu
.”
Angela FURTUNĂ:
Nu renunţă niciodată. Astfel, într-o altă
scrisoare, datată 15.11. 1948, povestește că,
deși încă bolnav, vindecarea decurge bine și
credința îl întărește, așa încât Monseniorul
participă la slujbă și slujește „seară de
seară, cu biserica plină” și participă „
chiar
la o reculegere foarte emoționantă (veghea
Girondinilor), cu o energie care m-a
surprins și cuovoce carea surprins pe toată
lumea, atât se auzea de bine: de marți până
sâmbătă, dimineața și după-amiaza.”
Viața plină de zbucium şi de evenimente
surprinzătoare este dublată de frământări
interioare. ÎnCarteapoștalădin26. 08.1948,
scrie: „
Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei
luni încoace, este pendularea neîntreruptă
între Ahasverus și Latude (Ahasverus -
nume atribuit evreului rătăcitor, iar Latude
- a fost închis pe nedrept la Bastilia și în
alte închisori timp de 35 de ani), fără să
pot lucra în mod constant la aceeași treabă
în asemenea condiții
”. Iar mai departe,
la data de 6 octombrie 1948, în ajunul
sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoție,
îi scrie fratelui Dimitrie: „
Evenimentele
te năucesc prin brutalitate, rapiditate și
amploare. Suntem, pe toate planurile, în
plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic,
și lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu
am timp să-ți povestesc mai nimic. Ultima
lovitură este infama comedie a Bisericii
Unite, suprimată, dar, slavă Domnului,
mai vie decât oricând, în persecuție. Totul
se naționalizează în acest moment, de la
micii comercianți, până la culte, trecând
prin industrie, comerț, proprietăți. Trebuie
să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon,
rămâne în același timp o impresie de
debandadă: ceea ce, în afara optimismului
meu congenital și supranatural, mă face
să aștept cu speranță sfârșitul apropiat al
încercării
.” Deja, în aceste momente ale
istoriei, Monseniorul fusese alungat din
casa lui, scăpase pentru a treia oară cu bine
de evacuare și se mutase la Dra. Sutzu, în
vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între
timp, își face rost de câteva cutii de la
AjutorulAmerican, „
încareamvârât cărțile
rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră
la următoarea evacuare
”. Așadar, ceea ce
era important în viața lui erau numai cărțile,
amintind de vorbele lui Montaigne: „
Nu
călătoresc fără de cărți nici pe timp de pace,
nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea
mai buna muniție pe care am găsit-o pentru
această călătorie omenească
” . (Michel
de Montaigne, Essais, livre III, 2). Hărțuit
în permanență, Monseniorul notează la
15.11.1948 că „
partea medicală se poartă
mai bine decât administrația, unde domină
„partidul”, cu toate arbitrariile.
”
Mărturiile privind starea personală și unele
reflecții domestice sau spirituale alternează
cu descrieri ale situației din țară. La pagina
123, în Scrisoarea din 10 august 1951,
regăsim un tablou social politic ce avea să
constituie pentru multe decenii canavaua
societății triumfaliste a stalinismului impus
României: “
În acest moment, suntem în
toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru
23 august, defilare militară de proporții
mari, mai mari decât anul trecut, și cu
noutăți aerienecare facunzgomot asurzitor,
zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să
trezească teama în toate felurile, fiind și ei
îngroziți și nemaiîndrăznind să se încreadă
în nimeni și nimic. Până una-alta, expoziția
asta de dispozitive de război și de trupe,
chiar și numai prin cantitatea și natura lor,
nu mai are nimic de a face cu acordurile
internaționale. – Dacă e de la români, e
interzis, dacă e de la ruși, nu e nici admis,
nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum
pot oare crede aliații că toate acestea pot
servi cuiva (...) Jalnica orbire a presei
străine, care tot enumeră efectivele pe
hârtie ale sateliților Moscovei și le descrie
ca fiind chipurile periculoase pentru
Occident, ar fi comică, dacă nu în mod
tragic dăunătoare. (...) Orașul este pe cale
să fie acoperit de pancarte și de portrete
de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea
ceva mai urât. Orașul însuși nu mai are
magazine, nu există decât depozite de stat
și câteva cooperative, rare
.”
Tragedia stalinizării sugrumase cu totul
România. Un document emis de Legația
Franței în România (la p..143 din carte),
cu Nr. 660 / EU, București, 6 iulie 1949,
menționao intervenție scrisădeDl. Philippe
de Luze, Însărcinat cu afaceri al Franței în
RomâniacătreExcelențaSaDomnulRobert
Schuman, Ministrul Afacerilor Externe,
Direcția Europa, cu privire explicită la
Întoarcerea în Franța a Monseniorului
Ghika, atât de dorită de francezi: “
Printr-o
depeșă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, ați
binevoit să-mi transmiteți o scrisoare prin
care Eminența Sa Cardinalul SUHARD,
Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M.
CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea
în Franța a Monseniorului Ghika. M-ați
însărcinat să intervin, înacest sens, pe lângă
autoritățile române (...
)” Însă Dl. Philippe
deLuze aflase de laRegentul Nunțiaturii că
și acela făcuse un demers asemănător cu un
an înainte, la cererea expresă a Vaticanului.
Ambele demersuri rămăseseră, din păcate,
fără rezultat.
Ultima scrisoare conținută în colecția
de documente a cărții este trimisă de
Monseniorul Vladimir Ghika la data de
10 martie 1952. Ea mărturisește bucuria
sinceră a Monseniorului de a avea o
sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii
aflați în necaz: “
Sunt, din plin, profesor de
speranță, în ciuda a toate, și sunt foarte
frecventat,datorită,maiales,unuioptimism
supranatural. Stabilizarea nebunească ce
tocmai s-a făcut este o formă stranie de
sinucidere pentru Regim, ruinând Statul,
devenit singurul proprietar și capitalist.
În ceea ce mă privește, falimentul general
nu m-a atins prea tare în viața de zi cu zi.
“
Cum ar putea falimentul să-L atingă pe
Dumnezeu?”
Scrisorile ne arată că autorul se știa
Ambasadorul lui Dumnezeu în România
SFÂNTULVLADIMIR GHIKA:
PRINȚ, PREOTCREȘTIN (ORTODOX ȘI CATOLIC) ȘI MARTIR, PRECURSOR
ILUMINATALECUMENISMULUI (2)
– 145 de ani de la naștere – 5 ani de la Beatificare – 10 ani de la apariția excepționalului document epistolar și memorialistic
„Fratelui meu din exil - Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika. Un film. O expoziție. O
corespondență inedită, semnată de Vladimir Ghika și adresată fratelui său Dimitrie, în Elveția, în perioada 1948-1952”
(continuare in pagina 8)
bolșevizată și încerca să îmbărbăteze pe
cei mai slabi: „
Oamenii înfruntă mai bine
pericolele înseși, decât eventualitățile sau
iminențele amenințătoare
”. Închisoarea i-a
apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika
și tovarășii săi de suferință de Iisus, pentru
că, așa cum spunea discipolul lui Vladimir
Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul
îndeplinește tot planul lui Dumnezeu”, care
este victoria credinței și a speranței.
La 18 noiembrie 1952, Monseniorul
Ghika este arestat și, un an mai târziu, este
condamnat la trei ani închisoare.
În sentința nr.1234 din 24 octombrie 1953,
în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotuluiMenges,
Tribunalul Militar Teritorial București a
pus în sarcina inculpatului fapte grave,
condamnându-l la “
trei ani de temniță
grea pentru complicitate la crimă de înaltă
trădare
”.
Din ordinul şi directa comandă sovietică,
subpresiuneacomisarilorsovieticistaliniști,
guvernul comunist avea să lichideze
întreaga conducere a Bisericii Catolice,
pentru a elabora o Biserică schismatică “a
păcii, patriotică, democratică, progresistă”
ruptă de Roma și supusă Statului Român.
Lotul Menges, din care a făcut parte
Monseniorul Ghika, a fost eliminat fie
pentru faptul că unii reprezentau ierarhia
clandestinăaBisericiiCatolice“rezistente”,
fie pentru apartenența altora la categoria de
laici, preoți și călugări ce sprijiniseră “activ
și intens” această ierarhie.
OanalizăatentăamartiriuluiMonseniorului
Ghika mărturisită prin scrisorile către
Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul
rezistenței sale: pasiunea credinței, așa cum
o întâlnim în opera
Frică și cutremur
de
Kierkegaard, sau așa cum o întâlnim la
isihaștii români, ca pe pasiunea paradoxală
care i-a permis lui Abraham să devină
părintele credinței: „
a te confrunta cu frica
insidioasă a stalinismului, care distrugea
treptat toate mecanismele psihice de
rezistență ale omului, presupunea o nobilă
și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită
de o pasiune supranaturală. Frica aceea
nu putea fi dominată decât de puterea lui
Dumnezeu
.”
Născut în aceeași zi cu Iisus,Monseniorului
Ghika i-a revenit și destinul de a-l perpetua
prin purificarea omenescului și prin
căutarea și slăvirea îndumnezeirii: „
În
fiecare chip care suferă se ascunde Iisus
”,
ne spune Msg. Ghika În suferință, oamenii
sunt doar oameni și sunt egali între ei în
fața Domnului; nu există durere mai mică
(continuare din numărul trecut)