8 / 24
Meditații creștine
8
ROMANIANTIMES
“Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă
cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.”
(Coloseni 4:6)
La început de an doresc să urez tuturor cititorilor și
colaboratorilor Revistei RomanianTimes: “La mulți ani
fericiți și binecuvântați!” În acest număr, vom adresa
subiectului vorbirii în viața creștinului și oarecum vom
face pauză de la subiectul sănătății mentale, deși văd aceste
două subiecte, ca fiind strâns corelate.
Citez un paragraf dintr-un articol citit recent: “…
unul dintre punctele tari care au contribuit la răspândirea
și persistența religiei creștine a fost și este magnetismul
cuvintelor evanghelice… felul în care (Domnul Isus) le-a
spus (și meșteșugul celor care le-au consemnat și le-au dat mai departe) le-a asigurat
nemurirea.” Dragoș Bucurenci. Aceste cuvinte sunt scrise de o persoană care nu pretinde
a fi religioasă, dar care vede ceva magnetic în cuvintele Evanghelie. Principiile Biblice,
în mod particular vis-a-vis de comunicare și rezolvarea conflictelor, sunt recunoscute și
aplicate în societatea noastră îndiferite domenii, cumar fi: pentru a excela în afaceri, pentru
a avea relații bune cu cei din jur și în multe alte domenii. Biblia este adevărată și vrednică
de crezut. Dar ca să ai o identitate nouă, aceea de copil al lui Dumnezeu, nu e suficient să
crezi la nivel intelectual, sau chiar să îți impui a respecta anumite reguli, ci trebuie să te
încrezi înDumnezeu și să Îl recunoști pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor. Fără o inimă
transformată de dragostea Domnului Isus, a stăpânii arta vorbirii, nu este altceva decât
a-ți ascunde realitatea inimii sub o mască frumoasă. Dacă un prieten te-ar lăuda pe față,
dar pe la spate te-ar vorbii de rău, cred că ai fi foarte rănit. Imaginați-vă tristețea din inima
lui Dumnezeu, când o persoană vine la El cu cuvinte frumoase, dar inima lui este departe
de El. De Dumnezeu nu ne putem ascunde. Totul este gol și descoperit înaintea Lui. El
ne cunoaște inima. „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, Îl şi cunoşti în
totul.” (Psalmi 139:4). El ne cunoaște mai bine ca oricine și ne iubește așa de mult, că și-a
dat viața ca preț de răscumpărare pentru noi. Dacă încă nu-I aparții Lui, nu ai vrea să-I spui
și tu astăzi: “Vreau și eu să Te urmez!”
Transformarea vorbirii în viața unui creștin, vine dintr-o inimă curățită de
sângeleMântuitorului,dintr-ovoințătotalpredatăLui șidintr-odisciplinăpersonală,
motivatădedragostepentruDumnezeușipentruceidinjur.
Aceastaesteotransformare
naturală, venită din interior și nu una care vine într-un mod forțat, din exterior. Domnului
Isus ne-a îndemnat ca să trăimși noi viața așa cuma trăit El; aceasta este cu putință celui ce
se lasă călăuzit și împuternicit de Duhul Sfânt. Nu numai că Domnul Isus a vorbit despre
o veste bună a mântuirii care aduce viață, eliberare și iertare, dar El a trăit adevărul rostit.
Domnul Isus a trăit ce a predicat și a predicat ce a trăit, devenind irezistibil pentru
cei cu inima deschisă pentru Adevăr și de nesuportat pentru cei care doreau falsa
lor pioșenie și unDumnezeu al imaginație lor.
Noi suntem chemați să binecuvântăm, să
ridicăm și să încurajam prin vorbele noastre și nicidecum să ne folosim de cuvinte pentru
a dărâma o altă persoană sau chiar pe noi înșine. Dacă aparținem lui Hristos, noi cultivăm
un caracter care reflectă învățătura Mântuitorului; chiar și vorba trebuie să ne dea de gol,
că suntem creștini. O slujnică ia spus Apostolului Petru: “…Nu mai încape îndoială că şi
tu eşti unul din oamenii aceia, căci și vorba te dă de gol”. (Matei 26:73b). Oare cei din jur,
când ne aud cum vorbim, știu că urmăm învățătura Mântuitorului.
Meșteșugul vorbirii
, izvorât dintr-o dragoste sinceră, este de o importanță
primordială în viața creștinului.
Atunci când creștinii trăiesc viața cum a trăit Domnul
Isus, atunci când vorba și fapta lor sunt motivate de dragostea turnată în ei prin Duhul
Sfânt, atunci ei devin ca un magnet, sau cum spune Pavel, strălucesc ca stele în Univers.
“Faceţi toate lucrurile fără să vă plângeţi şi fără să vă certaţi, ca să fiţi fără pată şi curaţi,
copii ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii necinstite şi pervertite. Străluciţi între
ei ca nişte stele în univers, ţinând sus Cuvântul vieţii...” (Filipeni 2:14-16a). A ține sus
Cuvântul vieții, este o onoare și o datorie pentru creștin. Deși Îl urmăm pe Domnul Isus,
noi putem ieși de sub călăuzirea Duhului Sfânt și astfel să păcătuim prin vorbirea noastră.
De aceea este important ca să ne revizuim felul de vorbire și să-L aliniem învățăturii
Biblie. Oare care dintre noi nu avem regrete pentru vorbele spuse sau nu am fost răniți de
cuvintele altora?
De asemenea este important să revizuim cuvintele rostite în dreptul nostru, ca să
nu lăsăm gânduri străine de gândul lui Hristos să ne influențeze viața. Lecțiile cele
mai profunde în ce privește puterea cuvintelor, le-am învățat din experiență personală.
Cuvintele rostite de alți oameni asupra mea, mi-au adus binecuvântare sau m-au dărâmat,
mi-au dat speranță sau m-au dus la deznădejde, bineînțeles în măsura în care eu am
îngăduit acest lucru. Pe când aveam vreo 16 ani, o persoană dragă inimii mele, a spus
ceva de genul acesta: “ Fata mea, nu știu cine se va căsătorii cu tine, că ai un nas așa de
mare și fața ți-e plină de coșuri.” Timp de aproximative 13 ani, am lăsat ca aceste cuvinte
să-mi formeze imaginea despre mine, până acolo că, de multe ori chiar și noaptea visam
că nimeni nu se va căsătorii cu mine. Chiar căsătorită și cu un copil, eu tot nu am lăsat
această povară la crucea Domnului Isus. Eu nu mi-am recunoscut identitatea descrisă de
Creatorul și Mântuitorul meu în Scriptură. În urma unui studiu Biblic, m-am văzut prin
ochii Domnul Isus și perspectiva mea s-a transformat. Am putut și eu să rostesc cuvintele
psalmistului: „Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale.”
(Psalmul 139:14). Am învățat de asemenea că Domnul Isus a murit nu numai pentru ce
am făcut eu rău, dar și pentru tot răul care mi l-au făcut alții. Am lăsat atunci la crucea
Domnului aceste cuvinte și multe altele și am fost eliberată.
Unele cuvinte negative spuse în dreptul nostru, nu și-au avut rostul, sau au fost spuse
pe nedrept; alte cuvinte negative au fost rostite pe drept datorită greșelilor noastre. Și pentru
unele și pentru altele, Domnul Isus a murit. „Veniţi acum să ne judecăm, zice Domnul.
Deşi păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada; deşi sunt roşii
ca purpura, ele se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18). Noi acumnumai trăim sub condamnarea
cuvintelor rostite, în dreptul nostru, de alții sau de cel rău. „Aşadar, acum nu mai este nici
o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus care nu trăiesc potrivit cu firea, ci potrivit
cu Duhul.” (Romani 8:1).
Prin ochii cui te vezi tu? Prin cuvintele cui te definești? Cine are ultimul cuvânt de
spus în dreptul tău? Fie ca să înțelegem pe deplin, plinătatea lui Hristos în noi și felul în
care El își desăvârșește chipului Său în ființa noastră. Împreună cu Mântuirea, Domnul
Isus ne-a dat multe daruri bune și desăvârșite printre care abilitatea de a vorbi cu har,
pentru a aduce edificare în viața noastră și a celor din jur.
O, om!... Ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
- De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alții-o dai
Căci ea mereu spre Iad sau Rai
Pe mulți o să-i îndrume.
(Traian Dorz)
Va continua.
MARINELABUZAS /
marybuzas@yahoo.com(continuare în pagina 20)
IDENTITATEA
Identitatea creștinului reflectată în vorbire
(continuare din pagina 7)
SFÂNTUL VLADIMIR GHIKA ...
sau durere mai mare, nu există durere
superficială și durere profundă, fiindcă
toate o conțin pe singura adevărată durere
de a fi viu și Fiu aflat în iluminarea treimică:
„
În același timp, «adevărații ortodocși»,
îngroziți de ceea ce se întâmplă, se
convertesc tot mai mult, cu toate riscurile
și primejdiile (trecând mai ales la ritul
latin, în acest moment). Cel puțin, în toată
această persecuție, nu mai există măcar
vreun pretext politic și ai conștiința că
suferi doar pentru Dumnezeu
“.
Există o latură profund umană, simplă
ca o icoană și un sentiment religios pur
și autentic prin excelența sa, care ni se
dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de
personalitate pline de haruri, strălucind în
lumina crucii, în numele căreia trăiește și
se jertfește Monseniorul Ghika. Povața
cea mai consecventă cu care apostolul
își conduce spiritual discipolii duce către
rugăciune infinită și meditație, căci numai
astfel s-a putut rezista în România acelor
ani teribili : „
Noi aici avem mare nevoie
de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi și
rugăciuni pentru voi (…
)”. Obsesia ceamai
puternică a Monseniorului a fost aceea de a
rezista misiunii încredințate de Dumnezeu
și de a fi până la capăt folositor poporului
său, bisericii sale, dreptcredincioșilor și
sufletelor încercate ale românilor supuşi
stalinizării: „
Rugați-vă toți cât de puțin
pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de
nivelul cerut, ca om, ca român, ca și creștin,
ca preot și ca «martor al lui Dumnezeu»
.“
Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika
din mai 1954 de la Jilava reprezintă
unificarea finală a Omului cu dragostea
lui Dumnezeu. Aceeaşi unificare finală
se petrecuse în cazul celor şase episcopi
catolici morţi în închisorile comuniste:
Episcopul Alexandru Rusu (1884 -1963),
Episcopul V. Traian Frentiu (1875 -1952),
Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904 - 1955),
Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950),
Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953),
Episcopul Anton Durcovici.
Numeroasele ilustraţii conţinute în album
facpartedinarhiveleurmătoarelor instituţii:
Arhiepiscopia Romano-Catolică din
Bucureşti, Academica Civică Bucureşti,
Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, Ministerul Afacerilor
Externe din Franţa, fondurile private ale
familiilor de Briey, d’Hoop, Seceleanu,
Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada,
Andrei Murgescu, Elena şi Augustin Petre,
Eugenia Mihailovici (Hélène Danubia).
Catalogul scrisorilor s-a făcut prin
strălucitul proiect sprijinit de Institutul
Cultural Român prin Programul Cantemir
şi s-a dorit a fi un eveniment de seamă
franco-român, atât pe linie culturală, cât şi
pe linie diplomatică. El reprezintă primul
pas pe linia unui parteneriat de durată şi va
stimula cercetările istorice, sociale, literare,
culturale, sociologice, psihologice ş.a.
ce privesc acea tristă perioadă din istoria
României. În acest scop, au fost folosite şi
o serie de documente diplomatice, acte şi
înregistrări, importante mărturii deosebit
de explicite, toate fiind emise în acei ani de
Legaţia Franţei înRomânia şi deAmbasada
Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Un alt
scop, revelat deja, al acestei cărţi este acela
de a permite re-descoperirea unei mari
personalităţi spirituale româneşti, europene
şi mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika,
comunicând astfel lumii încă un fascinant
şi titanic prin credinţă model uman creştin,
al cărui destin este acela de a întări credinţa
omului în puterea lui Dumnezeu, pe calea
acestui veac frământat ce se aşterne în faţa
umanităţii cu noi primejdii şi încercări.
Msg. Ghika nu a fost numai un martir al
credinţei, al creştinismului, al spiritului
ortodox şi mai cu seamă al spiritului
catolic, dar a fost şi un precursor iluminat
al ecumenismului.
La finalul cărţii, la p.174-175, se face
referire la filmul
Les fils spirituels
témoignent
...dedicat
memoriei
Monseniorului Vladimir Ghika şi a fratelui
său Dimitrie. În acest film depun mărturie
cu amintirile lor din perioada arestării şi a
martirizării: doamna Elisabeta Postolache-
Kastel (încă trăitoare, la vremea aceea, la
Suceava, văduva doctorului Postolache,
între timp decedată), supravieţuitoare a
Lotului Menges, domnul Niculae Burada,
domnul Idmar Hatzak, părintele greco-
catolic Tertulian Langa cu soţia Doina şi
doamna Emilia Sbiera. Turnarea filmului a
fost susţinută de Monseniorul Ioan Robu,
Arhiepiscop de Bucureşti şi de P. Ioan
Ciobanu, preot la Parohia Sacré-Coeur din
Bucureşti. Filmul a avut drept consultant pe
Emanuel Cosmovici şi a avut în distibuţie
actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri,
Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu,
Sorin Cociş, Florin Kevorkian, Constantin
Cojocaru şi Alexandru Repan. Realizat
de Ana Boariu, Director Anca Berlogea.
Filmul a fost realizat cu susţinere din partea
Fundaţiei RENOVABIS, dar şi cu susţinere
venită de la Arhiepiscopia Catolică
Bucureşti, Parohia Sacré-Coeur Bucureşti,
Fundaţia Chiese del Est, Fundaţia de Arte
Vizuale, prin Programul Phare – Media
Support. Versiunea franceză a fost realizată
cu susţinere din partea Institutului Cultural
Român-Programul Cantemir. O producţie
SIGNIS ROMANIA2008.
Într-o Românie bolşevizată prin sălbăticie
şi cruzime, tortura cea mai eficace a
stalinismului a fost reprezentată, aşa
cum demonstrează Monseniorul Ghika în
Scrisori, deproclamareauniversalăaSfintei
Frici faţă de idolii regimului. În scrisoarea
din noiembrie 1951, Monseniorul Ghika
relatează cum Sfânta Frică devenise
patroana oficială a României. Acestei frici,
Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii de
Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu