15 / 24
ROMANIANTIMES
VAURMA
Diverse
15
insistent, nu s-a mai putut stăpâni, și m’a intrebat de când îi am pentru că el n’a văzut
niciodată asemenea ochelari. I-am spus de când, și așa am intrat în vorbă.
Am spart de mai multe ori ochelarii de stradă, în acești 20 de ani - dar niciodată pe aceștia
de citit. Sticlele sunt puțin uzate, cu marginile fumurii, și totuși nu mă îndur să-i las.
Și acum, deodată, am înțeles de ce. Ochelarii aceștia sunt ultimul obiect pe care-l am
din țară. Nu mi-a mai rămas nimic altceva, niciun “suvenir”, nici măcar o fotografie
a familiei, sau a mea. Am, desigur, câteva cărți din biblioteca din țară și aproape toate
cărțile mele - dar nu le am aproape de mine, nu fac parte din “portul” meu.
Am înțeles asta, și-i privesc, așa cum i-am strâns, între două volume groase, pe masă, în
fața mea, așteptând să treacă cele douăzeci de minute, cum scrie în instrucțiile lui “Duco
Cement”, să fiu sigur că s’a lipit rama...”
Într-un alt fragment, Eliade, vorbea despre destinul nostru, al exilaților, astfel:
(continuare din pagina 6)
Pe urmele lui Mircea Eliade
1. Frontiera începea la Timișoara
Eraozi de toamnămohorâtă, când, pe laorașasecătreseară, în
primele zece camioane încărcate cu deținuți, ne întorceam de
la punctele de lucru și intram pe poarta principală a închisorii
“Popa Șapcă” din Timișoara.Alte camioane erau pe drum.
In camionul acoperit în care mă aflam, erau treizeci de
fronteriști de toate vârstele, așezați pe trei bănci lungi de lemn,
câte zece pe fiecare bancă, iar eu eram cel mai tânăr dintre
toți. Câte unul dintre ei, mai schița un zâmbet, sau îmi făcea
încurajator cu ochiul.
Nu aveamvoie să vorbim: Riscamo lovitură cu patul armei,
dacă scoteam o vorbă și eram auziți de unul dintre soldații
de pază.
Când camionul nostru s-a oprit în rând cu celelalte, cei trei
soldați care ne păzeau au sărit jos din camion și au deschis
oblonul din spate ca să coborâm. De obosiți ce eram toți,
abia coboram, sprijinindu-ne unii pe alții.
Cu bocancii desperecheați, fără șireturi, unii nu mai aveau
nici măcar talpă, cu hainele rupte atârnând, plini de răni și
de moloz, nespălați și nebărbieriți, arătam toți ca niște stafii
gălbejite, mult prea jos sub condiția umană!
Incet, ne-am aliniat pentru un nou apel în curtea închisorii.
Șchiopătam la piciorul drept din cauza unei răni făcută de
bocancul prea mic, iar ciorapul mi se lipise de rană: Ne-au
controlat la corp și-n buzunare, să nu avem nici un obiect
apoi, ne-am îndreptat fiecare spre celulele noastre. Gardienii
le numeau camere!
In celula numărul 37, stăteam inghesuiți cincisprezece
deținuți și erau doar șapte paturi cu saltele rupte, prin care
mișunau ploșnițe grețoase. Unii dintre noi, erau fumători, iar
această ultimă plăcere a lor, era un dezastru pentru ceilalți
care nu fumam.
Ca să pot respira un aer ceva mai normal, mă culcam direct
pe podea, pentru că mai sus, aerul îmbâcsit de la fumul de
țigări dar și de alte mirosuri, era imposibil de respirat.
Ne-am înțeles între noi ca să nu ne facem necesitățile
biologice în timpul nopții în butoiul acela de lemn, aflat într-
un colț al celulei.
Toți respectamînțelegerea și ne făceamacele necesități, doar
în timpul zilei, pe la punctele de lucru, înainte de intrarea în
celulă.
Erau totuși situații când vreunul, nu se mai putea abține
peste noapte, făcându-și totuși, necesitățile în butoi:
Este lesne de înțeles ce miros era atunci în celulă! Erau și ei
oameni și răbdam în tăcere cu toții; însă, câte unul dintre noi
mai răbufnea uneori cu ciudă:
- Tocmai acum ți-ai găsit să-ți faci treaba, măi omule?
PROTEZA DENTARĂ
Rușinat, bietul om răspundea amărât:
- Iertați-mă fraților, n-ammai putut sămă abțin dar n-ams-o
mai fac, vă promit!
Dimineața înainte de apel, butoiul trebuia dus afară, golit
și spălat apoi, adus înapoi în celulă. Făcea treaba asta
bineînțeles, nefericitul dintre noi, care-l folosise!
Orele de somn erau puține, iar dimineața devreme, trebuia
sămâncămacel gâu fiert numit arpacaș și să bemnenorocita
aceea de apă neagră caldă, pe care ei o numeau cafea, dar în
care, ni se puneau de fapt, tot felul de substanțe chimice și
medicamente noi, care se testau pe pielea noastră!
Dacă erai sănătos când te-au arestat, aveai să te înbolnăvești
aici cu siguranță, de orice, iar dacă erai deja bolnav la
arestare, nu prea mai aveai nici o șansă la viață!
Acolo îți lăsai probabil oasele, alături de ale altor multor
camarazi, într-un mormânt cvasi necunoscut, mai ales, dacă
perioada de detenție era de mai mulți ani.
Era interzis să avem hârtie sau creion în celulă: Pentru așa
“crimă”, putea-i fi pus în celula specială de izolare zile
întregi, fără apă sau mâncare!
Eram încarcerat la închisoarea “Popa Șapcă” de peste două
săptămâni. Fusesem arestat în trenul accelerat Timișoara-
Stamora, iar acasă, nu știa nimeni de soarta mea! Mereu mă
gândeam, cum să-i anunț pe ai mei că sunt arestat și că mă
aflu aici, în penitenciarul din Timișoara.
Intr-o zi, am găsit la punctul de lucru un capăt mic de creion
rupt, pierdut de cineva și bucuros, dar privind atent în jur,
l-am luat și l-am ascuns în buzunar.
Cevamai târziu, m-amcerut laWC unde, pe omică bucată
de carton, am scris repede următoarele: “Draga mea sunt
arestat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei.
Mă aflu la penitenciarul Popa Șapcă dinTimisoara: Nu știu
când voi fi judecat:Ai grijă de copii, vă sărut pe toți”. Ceva
mai jos am mai scris: “Vă rog mult, să trimiteți cartonul
acesta la adresa mea de acasă. Vă mulțumesc.” Urma
adresa mea.
Am aruncat imediat creionul și am păstrat numai cartonul:
Spre seară, înainte de a pleca de la punctul de lucru spre
penitenciar, trecând pe lângă gardul de sărmă ghimpată înalt
depestedoimetri, amreușit săprivesc înochii unuimuncitor
de dincolo de gard apoi, să-i arunc bucata de carton. Omul
m-a privit atent și n-a spus nimic: Speram că acest om o
să dea dovada omeniei românești, bine cunoscute. Doar
speram!
Mai tărziu, la proces, am aflat că acel om trimisese bucata
mea de carton prin poștă, acasă la soția mea. Astfel, ea a
aflat unde eram și ce se întâmplase. Ii mulțumesc și acum,
pe această cale, acelui om necunoscut, pentru gestul său
normal, creștinesc.
Acum obosit, abia îmi trăgeam cu greu picioarele rănite
de bocancii nepotriviți. Unul era prea mic, iar celălalt prea
mare!Am intrat în celulă și m-am prăvălit jos lângă perete,
la locul meu obișnuit.
Munceam greu în fiecare zi, la punctul de lucru de la
Beregsău, săpând cu târnacopul și lopata gropi adânci,
pentru o fermă industrială de porci, care se construia acolo.
Zona era încercuită de un gard dublu de sârmă ghimpată, cu
turnuri de supraveghere la colțuri și soldați cu automatele
Kalașnicov, îndreptate tot timpul spre noi!
Totul arăta ca un adevărat lagăr de exterminare nazist sau
sovietic, fără nici o șansă, saumăcar speranță, de a găsi vreo
posibilitate reală, de scăpare!
Aveam de săpat, ca normă de lucru, o groapă de un metru
cub de pământ pe zi, iar pământul, era tare ca piatra! Eu
reușeam să fac această normă, dar alții nu! După o zi două,
nu-i mai vedeam la lucru!
Eram arestat fără judecată de aproape o lună de zile și
timpul trecea fără nici o veste! Puțini dintre noi vorbeau în
celulă: Fiecare era trist și își avea necazul lui, dar și pereții
își aveau, urechile lor!
Mă gândeam la ai mei, la copii, îmi era foame! Era aproape
ora șapte seara când trebuia să vină “cina”; arpacașul acela
nenorocit și rânced! Il mâncam totuși: Fără acest arpacaș nu
rezistam efortului fizic și trebuia să trăiesc în continuare.
Priveam mereu la ușă și așteptam să se deschidă micul
geam, prin care ni se împingea de obicei înăuntru, farfuria
de tablă plată, cu arpacașul cald.
Gardianul de pe coridor însă, a deschis brusc ușa celulei și a
împins în celula noastră, un nou deținut.Acesta, prea înalt, a
trebuit să se aplece mult, ca să poată intra înăuntru.
Priveam cu mirare la el: Era un om de vârstă mijlocie,
dar cu o statură ieșită din común! Inalt de peste doi metri,
solid, cu hainele de arestat prea scurte și mult prea strâmpte,
pentru corpul lui uriaș, de adevărat luptător!
Omul a intrat în celulă și s-a oprit lângă ușă, privind foarte
liniștit în jur și la noi: Părea obișnuit și destul de indiferent
cu situația grea, în care se afla:
- Bună seara la toată lumea, eu sunt Adam Brumaru s-a
adresat el tuturor, apoi s-a apropiat și s-a lăsat încet pe
marginea patului, de lângă mine.
Privindu-mă fix, mi-a făcut complice cu ochiul și mi-a
vorbit încet, cu o voce calmă și groasă, de bariton:
- Știu de ce stai jos măi băiatule: Jos este aerul ceva mai
curat, dar să știi că noaptea, urcă pe tine toate gângăniile
de pe jos.
- Da, i-am răspuns eu surprins; dar uită-te că patul e și mai
plin de ele: Prefer să stau direct pe dușumeaua de lemn, e
mai tare, dar mai sănătos și eu m-am obișnuit.
Ioan Cârja - scriitor novelist româno-american
A publicat în România, la Lugoj, Timiș, ziarul VORBA, apoi mai multe cărți de nuvele, printre care: “CONTUR”, “AMERICA DOLARULUI GĂURIT”,
“FLĂCĂRI”, “PROTEZA DENTARĂ” și volumul de corespondență cu Președintele American Barack Obama, “VENI,VIDI,VICI”.
“
Fiecare exilat e un Ulyse, în drum spre Ithaca. De ce au fost osândiți de zei?... Orice
existența reală reia Odiseia. Drumul spre Ithaca - drum spre Centru. Toate astea le știam
de mult. Ceea ce aflu deodată este că oricărui exilat (tocmai pentru că a fost osândit de
“zei”, adică de Puterile care decid destinele istorice pământești) i se oferă această șansă
de a deveni un nou Ulyse. Dar pentru asta, trebuie să știe să citească un înțeles ascuns
în rătăcirile lui, să le înțeleagă ca o lungă serie de încercări inițiatice (voite de “zei”) de
obstacole în drumul spre casă (spre Centru). Asta înseamnă: a vedea semne, înțelesuri
ascunse, simboluri, în suferințele, deprimările, urâciunile de toate zilele. A le vedea, a
le citi - chiar dacă ele nu sunt acolo: văzându-le, construiește o structură și citești un
mesagiu în curgerea amorfă de întâmplări, un fluviul monoton al faptelor istorice.”
Pentru cei care locuiesc în zona Chicago sau împrejurimi pe data de 20 Aprilie îi
invităm la un colocviu despreMircea Eliade unde vomprezenta documente și scrieri
inedite din arhiva scriitorului.
Va urma