ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU
10
Mitul fraternității internaționaliste
Există o complexitate amețitoare a lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania.
Cinevreasăștiemaimultepeacest subiect (despre interbrigadiști, depildă), ar aveamultedeaflat
din amintirile doctorului David Iancu apărute la EdituraVitruviu. Doctorul Iancu a fost voluntar
în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părinții
mei. De-a lungul anilor, am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller și
Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cuAdamMichnik, cu László Rajk
Jr.Armerita citit și volumul
de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh și
publicat laYaleUniversityPress. Nu invoc aceste nume degeaba. PovesteaRăzboiului Civil este
în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.”Nu întâmplător se fac referințe
la cântecele lui Ernst Busch (
Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen
Lieder/Mit Panz undmit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nurMut undGewehre...
)
Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama.
Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson și pe Pete Seeger cântând despre
los
quatro generales
. Trecură anii, am trecut și eu dincolo de imaginile înghețat-maniheiste
care demonizau dreapta și inocentau stânga (ori viceversa). Știu că aceste rânduri îi pot
irita pe unii. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în
2005, la o conferință despre fascism și comunism. Între participanți, istoricul marxist Eric
Hobsbawmpentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, „the age
of extremes”, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit,
cauza republicană fiind și astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a
susținut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony
Judt, care a încercat să nuanțeze lucrurile...
Afost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele
cinice ale comisarilor staliniști și cu cruzimea maniacală a franchiștilor. O confruntare pe
viaţă și pe moarte în care ambele tabere au recurs la violență extremă. În care niciuna nu
putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea
sa, iar cealaltă își proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternității
internaționaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost
aruncatecadavreleamii debărbați, femei și copii uciși de forțele republicane (viitorul secretar
general al PCS, Santiago Carrillo, mort în urmă cu șapte ani, nonagenar, era responsabil cu
„ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici și uciși preoți
și călugărițe; de cealaltă parte, atașată simbolurilor autorității și ale unei ordini cazone, era
bombardată Guernica și era asasinat Federico Garcia Lorca.
Simplu spus, și aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despreRăzboiul Civil
din Spania. Nici azi nu știm exact numărul victimelor (de ambele părți). Vindecarea rănilor
este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost
ținta principală pentru acțiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduși pe linia
NKVD de cătreAleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiți că sunt
inamici „închipobiectiv” (Orlovavea să „defecteze” la timp, conștient că risca săfie lichidat
de către un comando de tipul celor pe care el însuși le organizase la Barcelona). „Inamic
obiectiv” - iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite și întoarse pe
dos” (Marx). Se punea în practică „democrația de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti,
unul din corifeii Cominternului stalinizat (
Stalintern
, cum se spunea în epocă). Togliatti
apare și el în romanul
Sefarad
al luiMuñozMolina.AsupraviețuitMarii Terori, era unul din
favoriții lui
Stalin.Amvorbit despre el cuViktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit
un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma în 2009. A participat la
conferința despre anul 1968 pe care am organizat-o în noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la
WoodrowWilson Center dinWashington. Volumul apărut în 2011 la CEUPress (
Promises
of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia
) este dedicat memoriei sale...
Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din
URSS și din mișcarea comunistă internațională din anii Marii Terori (
Despre ipocrizia
autocriticii
este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu și fără efecte de
a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel
principiu legitimator, de fapt un instrument propagandistic de o eficiență uluitoare, pe baza
căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a
nu da apă la moară” lui Hitler și Mussolini.
Au fost anii în care Rațiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât și dinspre
cea stângă. Merită să-l citămaici peOrwell:
„The Spanishwar and other events in 1936-37
turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have
written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for
democratic socialism, as I understand it.” Fiecare rând pe care l-a scris după 1936 a fost
scris, direct sau indirect, împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic,
însă
atenție la formulare: socialism democratic „as I understand it”! Deci nu unul dictat de
diverșii pontifi ideologici.
Armata de faliți ai istoriei
Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail
Kolțov (jurnalistul favorit al lui Stalin care i se adresa
cu apelativul „Don Miguel”, avea să fie rechemat din
Spania în 1938, arestat, condamnat și executat ca „spion
terorist” în 1940 sau 1942) și André Marty (comisarul
suprem al Brigăzilor Internaționale, exclus din PCF
ca „agent provocator” în 1952) când aveam zece ani.
Ambii sunt personaje în
Pentru cine bat clopotele
.
Venise atunci în vizită în România Renato Bertolini,
președintele Federației Internaționale a Rezistenților
(FIR), a cărei filială din România s-a numit FIAP (după
numele francez,
Fédération internationale des anciens
prisonniers politiques
). De aici și cuvântul „fiapist”, cu multiplele sale conotații din epocă
(iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului
românesc). Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Barcelona (era după
lichidarea POUM).
I se spunea Sarpi, al său
nomde guerre
. Nu puteamști, nu știu de fapt nici acumce rol a avut
Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandantul Carlos al detașamentului de
șoc comunist,
El quinto regimiento
, cu legendarii săi ofițeri, Lister, El Campesino, Galan,
Modesto), deciVidali, cel direct însărcinat, împreună cu stalinistul maghiar ErnőGerő (după
război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM
(după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană
Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar și Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist
cubanez JulioAntonioMella, exilat înMexic și suspectat de troțkism).
Vidali era unul dintre apropiații lui Luigi Longo (
nom de guerre
Gallo), comisarul politic
al Brigăzilor Internaționale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (
nom de
guerre
Ercoli), urmașul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns în Mexic,
Vidali, subnumeleCarlosContreras, a fost (împreună cumilitanții staliniști ajunși și ei acolo,
Joan Comorera șiAntonioMije) unul din organizatorii atentatelor împotriva lui Troțki, care
au culminat în august 1940 cu asasinarea întemeietorului Armatei Roșii de către agentul
sovietic, tânărul comunist spaniol infiltrat în cercurile troțkiste, Ramón Mercader (amintesc
aici romanul lui Semprún,
La deuxième mort de Ramon Mercader
și, evident, cartea lui
Leonardo Padura).
TinaModotti amurit în 1942, înMexic, suferind un infarct într-un taxi, darmulți bănuiesc că
a fost vorba de omoarte suspectă, de fapt de o crimă aNKVD-ului (prea știamulte și se pare
că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei”). În 1995,Muzeul deArtă din Philadelphia
a organizat o expoziție a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreațaMadonna (o
mare admiratoare).
Amcitit apoi pe nerăsuflatememoriile lui IliaEhrenburg (i le recomandoricui dornic să vadă
cumștia stânga post-stalinistă să se agațe deminciuni, ori de jumătăți de adevăr, dar și pentru
capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelștam, Ahmatova și Țvetaeva). Apoi,
de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz
Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan,
Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârșit (ar trebui adăugate
zeci, poate sute de lucrări în spaniolă). I-am citit pe Hemingway și peMalraux. I-am citit pe
apostații comuniști Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando
Claudín și Jorge Semprún. Mi-am apropiat și cărțile supraviețuitorului POUM, Julián
Gorkin. L-am citit pe Manuel Vázquez Montalbán (
La Pasionaria y los siete enanitos
), îl
citez în
Stalinism pentru eternitate
(cartea i-am dăruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al
lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea
ce povestesc aici). Am încercat să înțeleg cât a fost revoluție și cât contrarevoluție în acel
fratricid național.
Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-și urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care
părinții mei se află lângă Dolores Ibárruri, atunci când cea căreia i se spunea la Pasionaria a
împlinit 80 de ani (am inclus poza în volumul
Lumea secretă a nomenclaturii
apărut în 2012
laHumanitas). Sunt în acea poză, împreună cu aimei,ValterRoman șiMihail Florescu; după
1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecți (schisma iugoslavă, procesul Rajk), au
trecut cu toții prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman,
Sub
cerul Spaniei
. Nu doar Roman, dar și părinții mei puteau spune, împreună cuUnamuno,
Me
duele España
...
Îi îndemn pe cei interesați să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel
microcosmos din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au
fost uciși criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a
sovietismului. La fel și Koestler (vezi mai ales biografia acestuia datorată lui Michael
Scammell). Orwell a fost un socialist
sui generis
, anticomunist și antifascist. Acest lucru
nu-l poate nega niciun intelectual de bună credință. Acriticat ipocriziile vremii lui și a avut
un dispreț total pentru complicii totalitarismului. Cât privește faptul că am o pasiune pentru
Kołakowski, nu văd nimic grav sau agravant în asta. Fiecare cu pasiunile sale formative.
Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înțeleg
în ce miraj, în ce păienjeniș al iluziilor și intrigilor fuseseră prinși părinții mei și, de fapt, o
întreagă generație (la dreapta și la stânga). Cine a citit
Ghilotina de scrum
poate își amintește
finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuși fost voluntar în Spania, trezit din
somnul stalinist mai devreme decât alții), dar, cum observa Monica Lovinescu, și către tatăl
meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”. Scriam, așadar, în decembrie 1983:
„La acest ceas al confesiunii mele de nimeni cerută sau ascultată, ei, cei uciși și cei cu
sufletele sfărâmate, vin să-mi bântuie imaginația, sunt
stafiilemele personale
, mă convoacă
și mă obligă să le privesc în față, stare maladivă deAngelus Novus, ultima dată când cineva
le mai acordă dreptul de a mărturisi”.
Pe 11 februarie 1986, adăugam:
„Ai făcut parte, Julien, din armata de faliți ai istoriei, dintr-
un tribdamnat, demartiri fără speranțăde expiațiune, crucificați ladrumulmare, pierduți în
gloata de șarlatani, de profitori, de ratați, de zerouri, fără de care nicio revoluție nu are cum
triumfa. V-ați hrănit cu droguri pe care ați ajuns a le execra, v-ați lăsat convinși de icoane
schimonosite, fără a fi capabili să prevedeți ziua când veți realiza cu disperare că totul nu
a fost decât o
enormă glumă
, gluma cea mare a unui secol în care ironia a îmbrăcat haine
vărgate, iar practicanții ei, indiferent de rasă sau clasă, s-au trezit expulzați spre Auschwitz
sau Magadan. Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, îndoielnice raționalizări
ale unui colaps valoric și generațional, dă-mi voie să întreb ce ne mai rămâne acum decât
cea mai încăpățânată îndoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei
alinieri mecanice.”
(
Ghilotina de scrum
, Ediție îngrijită și prefață de Mircea Mihăieș,
Polirom, 2002)
moldova.europalibera.org/ 11.04.2019
moldova.europalibera.org/ 09.04.2019