13 / 24
ROMANIANTIMES
În sudul Dobrogei iernile sunt aspre. Și
verile, și toamnele. Primăvara este mai
suportabilă, dar primăvara-I scurtă. Satele
se întind de-a lungul Dunării care nu se
vede de obicei. Ori din cauza pădurilor,
ori din cauza viilor. Atunci când se vede
totuși în depărtare, este mai mult o peliculă
subțire de apă, curgând atât de lent că pare
nemișcată. Un albastru mâlos și crud. De
altfel, Dunărea are capacitatea de a părea o
apă bătrână, bătrână încă de pe pe vremea
când Pământul nu era încă terminat. La
început a fost Cuvântul ? Când stai pe
malul Dunării nu-ți vine să crezi, ți se pare
că la început a fost Apa. Într-un astfel de
sat, legat de apă, au ajuns părinții mei,
medici la țară, în 1961. Și au rămas în sudul
Dobrogei multă vreme, aproape zece ani.
La început, au primit de la Primărie spre
folosință o casă cu două camere în care
era dispensarul. Casa avea un pridvor cu
boltă de viță-de-vie. În Dobrogea, din
cauza arșiței, toate casele au boltă de viță-
de-vie, chiar și atunci când familiile care
locuiesc în ele nu fac vin. Bolta se întinde
de obicei de la poartă până în fața casei,
urcată pe câte o arcadă de fier. Undeva, în
lateral, ca o bucătărie de vară din frunze,
este de obicei o mică platformă unde e
pusă omasă de lemn acoperită cumușama.
Acolo se mănâncă, acolo se bea cafeaua,
acolo se joacă table, acolo se stă la taclale
și se fumează. Casa primită de ai mei nu
avea un astfel de loc, unde să stai vara,
pentru că era foarte mică: două camere
dreapta, stânga, de-a lungul unui coridor.
Cea din stânga avea să fie cabinetul, iar
cealaltă dormitorul. Camerele erau joase,
cu podele de lemn, acoperite cu covoare de
iută și nu aveau foarte multă lumină, dar
erau oricum mult prea încăpătoare pentru
cele două geamantane cu haine și cărți
de medicină cu care aveau să își înceapă
viața tinerii absolvenți. Incredibil de tineri
de altfel, pentru că liceul stalinist pe care îl
terminaseră avea pe vremea aceea numai
10 ani de studiu. Dacă începeai școala la
6 ani și facultatea la 16, pe la 21-22 de
ani, aveai toate șansele să ajungi medic
la țară. Mama arăta și la 22 de 16 ani,
Și avea să își mențină obiceiul acesta de a
arăta cu mulți ani mai tânără toată viața ei.
Tata alesese Oltina după o etichetă de vin.
În toamna lui ’61, când ajunseseră acolo,
cu o căruță care îi așteptase la Băneasa să
îi ducă la Oltina - numai până la Băneasa
mergea rata - primul lor caz, încă înainte
de a ajunge la dispensarul unde aveau
să locuiască o vreme, a fost un băiețel în
comă alcoolică, căzut în drum la marginea
satului. Erapentruprimaoarăcândaveausă
vadă așa ceva. Nu și ultima. Era sfârșitul
lui septembrie, lumina curgea ca fâșiile de
hârtie gofrată, dusă de vânt, de pe dealurile
Oltinei, până hăt, departe către Ostrov; în
casele oamenilor se asprea mustul.
Apa Dunării era numai pentru gătit sau
spălat, nu și pentru băut și pentru că în
Dobrogea fântânile sunt rare și săpate
în calcar, satul avea o politică strictă. În
lunile cu litera R: septembrie, octombrie,
noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie,
martie, aprilie se bea vin, iar în cele fără
R se bea țuică. Asta, pentru că de obicei,
până la Paște, fiecare își termina vinul și,
în plus, ce e mai bun decât o țuică rece,
scoasă din beci, când e arșița în toi și vii de
la câmp ? Politica asta sacrosantă a satelor
de la Dunăre o respectă toată lumea, de la
cele mai fragede vârste. De altfel, vara,
când aveau foarte multă treabă pe acasă
și copiii mai mari erau plecați la școală sau
trimiși cu treburi, și nu avea cine să stea cu
frații mai mici, dacă sugarul lor plângea,
femeile din Oltina luau câteva semințe de
mac, le făceau cocoloș într-o bastistă și
o foloseau pe post de suzetă. Bebelușul
mesteca fericit macul și adormea. În
capul lui mic, satul începea să se dilate pe
dealuri ca o piele de tigru pusă la soare, la
uscat, un amestec de culori ciudate și de
crevase. {ărâna răscolită printre șirurile de
vii prindea crustă și se scurgea în Dunăre,
ca într-o canalizare unde ajung lucrurile
folosite, cerul folosit, pământul folosit,
culorile de toate soiurile. În visul lor uluit,
Oltina o lua la vale pe Dunăre, până la
vărsare și ajungea la Sulina. Oltina - Sulina
orașe înfrățite cu mirosul lor de șlepuri,
pește uscat pus la sare și frânghii cu ceapă
roșie atârnate pe la începutul toamnei la
colșul streașinei. Apoi, învinse, resemnate,
veșnice, culorile din Oltina, împreună cu
cele din Sulina, se scurgeau în mare și se
făcea liniște.
Mama, ca orice doctoriță tânără și extrem
de scrupuloasă, a încercat de mai multe ori
să curme acest drum al mătăsii din visele
sugarilor, prin care culorile Oltinei puteau
ajunge la mare și chiar în alte porturi ale
lumii, dar nu a avut prea mult succes.
Singurul rezultat a fost că sugarii opiomani
din circumscripția ei au intrat în ilegalitate
și s-au ascuns printre vise mai profunde.
La trei ani, când aveau să primească primul
pahar de must înăsprit, cei mai mulți dintre
ei erau deja imuni la vicii și unii dintre ei
se lăsaseră între timp și deveniseră dealeri
de vise pentru ceilalți. De altfel, mama
avea foarte mare grijă de nou-născuții ei,
nu numai pentru că mortalitatea infantilă
era un indice din cauza căruia tovarășii
doctori puteau fi aspru sanctionați de
către partidul comunist român, ci pentru
că așa era ea: nu putea să lase o plantă, un
animal sau un om să moară. Nu existau
incubatoare la țară, în satele îndepărtate, și
atunci când născuse o femeie din sat doi
gemeni prematuri, mama și moașa cu care
lucra împreună la dispensar au hotarât
să îi salveze cu orice preț. Au improvizat
pentru asta un culcuș între sobă și perete,
i-au învelit, au ținut temperatura constant
zi și noapte. La început a fost nevoie să
îi hrănească cu pipeta, apoi cu biberonul.
Mama, care dormea în cealaltă cameră
a dispensarului, se scula noaptea să îi
audă respirând. Femeia care îi născuse
plecase demult. Avea alți copii acasă și o
gospodărie de ținut și le lăsase pe mama
și pe moașă să facă ce-or știi cu gemenii.
Aflase și ea chestia cu partidul și doctorii
siliți de partid să țină oameni în viață,
așa că era liniștită. După vreo două luni,
când erau deja suficient de mari și vioi,
venise să îi ia acasă. Intrase în cameră, îi
dezbrăcase, ieșisecuamândoi înbrațeafară
și începuse să îi frece cu zăpadă. Rapid,
cu gesturi iuți, cu îndemânare, ca și cum
făcuse asta de multe ori înainte. Mama,
obosită de cele două luni în care trăise
lângă micul incubator improvizat lângă
sobă a vrut să se repeadă în părul ei, dar
moașa o oprise cu un gest scurt și autoritar.
Femeia intrase în casă, îi ștersese bine cu
un prosop moale, îi îmbrăcase și plecase
cu ei. Din pragul ușii îi mulțumise mamei
pentru cei doi băieți ai ei și îi răspunsese
la întrebarea cu zăpada. “Tovarășa doctor,
dacă e să îmi moară, să moară acum, nu
să mă chinui să îi cresc bolnăvicioși și să
moară mai târziu”. Gemenii aceia s-au
născut cu doi ani înainte de a mă naște eu
și trăiesc amândoi și acum. Pentru că nu
am apucat să îi cunosc și nu am împărțit cu
ei laptele vreunei femei, ca să fim frați de
lapte, ci doar aerul din nopțile nedormite
ale mamei, pe vremea când îi ingrijea, cred
că ei s-ar numi frații mei de aer.
În sudul Dobrogei iernile sunt aspre și
oamenii la fel. Când ninge, zăpada troienită
izolează un sat mai bine de o lună. Timp
în care oamenii mănâncă pâinea făcută în
casă, legumele puse la conservat toamna
și peștele Dunării. Pe aici se mănâncă
mult pește: pește prăjit, pește afumat,
chifteluțe de pește, sarmale de pește. O
singură dată pe an, de Crăciun, cei care
îl au, taie porcul. Cea mai mare parte din
el se prăjește bucăți și se așază în untură,
în borcane mari de sticlă. Borcanele stau
aliniate în beci sau pe prispă, acoperite cu
rogojini sau învelite în pături vechi, lângă
borcanele cu murături și ar trebui să ajungă
până la Paște. Carnea de porc ori de găină
e rară și se mănâncă cu măsură. Găinile se
taie o dată pe săptămână, duminica și nu
în toate duminicile de peste an, căci unele
sunt duminici de pos t religios și altele
sunt duminici de post natural, adică cele
în care nu ai ce tăia. De Crăciun, pentru
că sunt țărani cu frica lui Dumnezeu, au
obiceiul tuturor țăranilor români: duc câte
o bucată de porc la cele trei autorități ale
satului. La doctor, la milițian și la primar.
Preotului nu îi dau ceva în mod deosebit
de Crăciun, pentru că lui îi dau tot anul, iar
inginerul agronom, atunci când există, nu
contează, că se descurcă ei și fără el.
Când vine primăvara, zăpada se topește
în șiroaie repezi printre butacii de vie. Azi
e, mâine nu e, azi e, mâine nu e. Soarele
dobrogean nu e o chestie cu care să te
poți juca. E crud, uneori nedrept, iute la
mânie și poate aduce arșița în doi timpi și
trei mișcări. Un fel de zeu capricios, cum
sunt absolut toți zeii acestui pământ, dar
tot el pune catifea și chihlimbar în vinuri,
rotunjindu-le. În viilea astea, în fiecare an
boabele atârnă – sferice sau ușor ovale
sau alungite, ”țâța caprei”, cum li se mai
spune.
Păcuiul lui Soare
Rubrică îngrijită de Lucica McNeff
“There is no greater agony than bearing an untold story inside you.”
MayaAngelou