Romanian Times | Aprilie 2018

9 / 24

ROMANIANTIMES
Cultură 9
Trei cuvinte ale Părintelui Scrima
deAndrei PLEȘU
In preajma sărbătorii pascale, îmi amintesc,
uneori, de cîteva „înţelepciuni“ pe care le
datorez Părintelui Andrei Scrima. E un
mod de a rămîne în dialog cu dînsul şi de a
retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot
ceea ce aveam de întrebat. Acum, fiindcă
ne aflăm sub semnul Învierii, îmi revine în
minte modul apăsat în care P. Scrima rostea
numele Domnului în versiunea:
„Dumnezeu Cel Viu“. Evident, „Cel
Veşnic Viu“, „Cel Nemuritor“, „Cel fără
încetare şi integral Prezent“. Dar: „Viu“
ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l
„raţionalizeze“ inteligenţa modernă –
ca un „principiu“, ca o „energie“, ca o
instanţă nebuloasă (de tipul „trebuie să fie
ceva, undeva, în infinit“). Pe de altă parte,
„Persoană“, nu „Personalitate“! Adică
nu întrupare cvasi-administrativă a unei
„autorităţi“ prepotente, care distribuie sever
pedepse şi iertări şi care trebuie „omagiat“
cu un amestec de teamă şi linguşeală, cum
procedăm, adesea, cu „autorităţile“ lumeşti.
„Viu“, pentru că Îşi trăieşte nu doar viaţa
Sa, ci şi pe aceea a creaturii Sale. Ne-a
făcut „după chipul şi asemănarea Sa“,
dar, ca să ne facă părtaşi la eternitatea Sa,
a acceptat să Se facă şi El, prin Întrupare,
după chipul şi asemănarea noastră.Adică să
asume şi experienţa suferinţei, a limitei, a
morţii. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin
toate astea şi ne ajută, astfel, să le integrăm
„vieţii“, vieţii depline, în toată bogăţia,
patosul şi misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu“
înseamnă, aşadar, o instanţă care nu Se
mulţumeşte cu absolutul vieţii Sale, ci vrea
să includă în plenitudinea Sa şi precaritatea
vieţii noastre: se identifică, sacrificial, cu
„viaţa“ omului, pentru a îngădui omului pe
care l-a creat să se identifice cu viaţa Sa, să
fie preluat în metabolismul veşniciei.
Unalt cuvînt folosit deP. Scrima, cuunvădit
subton polemic, era cuvîntul „ortopraxie“,
desemnînd un soi de proastă înţelegere a
„ortodoxiei“. E de la sine înţeles că ritualul,
faptele bune, respectul soroacelor sacre şi
al tradiţiei, pe scurt „lucrarea“ neîncetată,
aplicată, harnică, în orizontul credinţei
constituie, laolaltă, un sine qua non al vieţii
religioase. Dar sînt cam mulţi aceia care
reduc trăirea duhovnicească la executarea
zelosmecanicăacîtorvagesturişisesocotesc
îndreptăţiţi, în mod vanitos, să se creadă cu
unpicior înRai, strict pebazaunei discipline
funcţionăreşti. A face fapte bune trăgînd cu
ochiul la recompensa finală, a lupta aprig
pentru o duşcă de apă sfinţită, a defila pios
dinaintea moaştelor şi a păzi, conştiincios
şi mulţumit de sine, „regulamentele“ vieţii
„îmbisericite“ nu e, neapărat, o garanţie de
desăvîrşire lăuntrică. Credinţa – o vedem
mai ales în preajma sărbătorilor – alunecă,
prea des, în gesticulaţie de suprafaţă, în
„conformitate“ superstiţioasă, în procedură
de tip magic, prin care se negociază umil
cu Dumnezeu, în vederea obţinerii unor
beneficii imediate sau transcendente. Se
mizează pe o „culegere“ de binefaceri, dar o
culegerefărăre-culegere, fărădiscernămînt.
Misterul ajunge un simplu cod al „bunelor
maniere“, „ascultarea“ autentică devine o
interesată captatio benevolentiae, un fel de
a te gudura, lucrativ, pe lîngă cei mari sau,
direct, pe lîngă „Cel Mai Mare“. Ortodoxia
se dispensează de „doxă“: îi e de ajuns
„ortopraxia“…
În sfîrşit, o a treia temă mereu invocată de
Părintele Scrima era legată de căderea într-
un păcat pe care îl socotea extrem de grav:
păcatul instalării.Epăcatul celorpentrucare
„credinţa“ este suspensia interogativităţii,
a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul
la butonieră, au viaţa veşnică asigurată,
nu mai au nevoie de „cale“. Pot adormi
liniştiţi, în confortul îndreptăţirii de sine.
Au înţeles, ştiu, sînt posesorii unei sacoşe
de certitudini, de natură să facă din orice
tatonare, din orice criză interioară, din
orice insomnie, pură pierdere de vreme.
Despre ei spunea Cioran că se comportă
ca „les nouveaux riches de l’Absolu“. Au
ajuns în posesia unei mari averi, dar se
comportă ca nişte parveniţi. Din nefericire
– o spun nu fără teama de a-mi sminti
semenii –, există mulţi preoţi care, fără să
şi dea seama, sînt prea „bine aşezaţi“ ca să
mai poată înţelege tulburarea „oamenilor
obişnuiţi“: sînt edificaţi, sînt aproape
sfinţi (chiar dacă, mîndri de propria lor
„virtute“, invocă adesea, retoric, „păcatele“
proprii). Au răspunsuri gata făcute la orice
întrebare, se irosesc în predici previzibile,
repetă, cu voce standardizată în cheia
evlaviei feciorelnice, aceleaşi sentinţe şi
„îndrumări“ pe care le-am auzit cu toţii de
mii de ori şi din care, tocmai de aceea, nu
ne mai alegem cu nimic. Un nou „limbaj
de lemn“ bîntuie prin ograda Bisericii
noastre. Şi o nouă specie de „activişti“,
pentru care nu persuasiunea adevărată,
nu compasiunea sinceră, nu „împreuna-
căutare în acelaşi întuneric“ (altă expresie
folosită, nu o dată, de P. Scrima) contează,
ci postura triumfalistă, superior pedagogică,
oficiul suveran al salvatorului de suflete,
dăscăleala plină de platitudini, irosirea
Cuvîntului în cuvinte, sentimentalismul
de romanţă „eschatologică“. Acestor inşi
fericiţi, „rezolvaţi“ duhovniceşte, le-ar
prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui
Iov, Eclesiastul şi multe alte texte biblice,
în care, pe lîngă glasurile glorificării, ale
devotamentului, ale slujirii şi nevoinţelor
de tot soiul, se aude şi glasul tulburării
lăuntrice, al speranţei şubrezite, al
„îndrăznelii“ de a sta de vorbă, riscant, cu
Dumnezeu. Credinţa e, esenţialmente, „a fi
pe cale“, a căuta, a aştepta marea întîlnire,
a nu moţăi suficient, în convingeri de
împrumut. Adică a refuza orice „instalare“,
a te confrunta, dramatic, cu singurătatea
imanenţei (xeniteia), a avea mereu în
minte şi în inimă pasajul din Evanghelia
după Marcu, 9, 24: „Cred, Doamne, ajută
necredinţei mele!“ Restul e protocol…
12.04.2018
(continuare din pagina 2)
De la stânga la dreapta
belicoasă când este pace înăuntru. Astfel încât, în caz de conflict între cele două tabere,
raportul de forţe mi se pare de la început inegal, iar rezultatul – uşor previzibil.
5. “Cred că viitorul aparţine României”
FLORIN (#9): Crezi că Statele Unite îşi exercită hegemonia în lume, iar rolul lor de
partener loial le este pus în discuţie de unii aliaţi europeni, în general, şi de cei români,
în special?
TIBERIU: Există această percepţie în rândul unora. Aş menţiona însă faptul că Statele
Unite nu forţează pe nimeni să intre în vreo alianţă.Alianţele se constituie firesc, în funcţie
de interesele specifice ale părţilor. Este adevărat că, datorită capacităţii militare proprii, de
neegalat până acum, Statele Unite pot da această impresie multora, însă hegemonia nu
(mai) este în vizorul actualei administraţii. Dimpotrivă, se poate spune că America însăşi
se izolează, prin crearea unui zid de protecţie (legislativ, într-o primă fază, şi fizic într-o
fază ulterioară) între ea şi cei din afară.
FLORIN (#10): Cum vezi viitorul României la intersecţia sferelor de influenţă din Statele
Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Rusia? Există vreun risc potenţial vătămător
la adresa României, aşa cum a existat el şi în trecut?
TIBERIU: Lumea este într-o continuă mişcare, generată de interesele naţionale ale
fiecărei ţări, ele însele fiind într-o continuă evoluţie. În ceea ce priveşte România, de-a
lungul istoriei ea şi-a ales aliaţii şi a avut de câştigat sau de pierdut (inclusiv teritorii), după
împrejurări. În Europa, ultimul eveniment politic cu efecte tectonice a fost prăbuşirea
comunismului, în anul 1989. În urma lui, anumite state şi-au încetat existenţa (Uniunea
Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia), unele şi-au dobândit independenţa (fostele republici
sovietice), altele şi-au mărit teritoriul prin unificare (Germania), iar altele şi-au menţinut
status-quo-ul (caRomânia).Una peste alta, România a supravieţuit decent, având învedere
circumstanţele vecinilor. Bineînţeles că era loc şi de mai bine - mă refer la reunificarea cu
Republica Moldova. Dar putea să fie loc şi de mai rău – de exemplu, o posibilă secesiune
a Transilvaniei (gen Kosovo în fosta Iugoslavie). Viitorul, după cum am mai menţionat
la început, pare că se îndreaptă pe o pantă naţionalistă. Pentru România, el poate aduce
mult-aşteptata reunificare cu fosta regiune pierdută a Basarabiei. Rusia îşi urmăreşte şi ea
interesele naţionaliste, dar sfera ei de influenţă nu poate afecta sferele comune de influenţă
ale Statelor Unite şi ale Uniunii Europene, în cadrul cărora se află acum România. De
asemenea, sfera de influenţă a Rusiei nu mai poate îngloba la nesfârşit nici zonele cu
populaţie majoritară românească. Cred că viitorul aparţine României.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi
este folosit cu permisiunea acestuia.
Despre TIBERIU DIANU:
Absolvent al cursurilor de licenţă şi de masterat ale facultăţilor de drept de la universităţile
din Bucureşti (România), Manchester (Marea Britanie) şi Washington, DC (American
University). Studii de doctorat la universităţile din Bucureşti (România) şi College Park
(Maryland, SUA). Bursier al universităţilor din Strasbourg (Franţa) şi Oxford (Marea
Britanie). Cursuri de specializare la universităţile din Miskolc (Ungaria) şi Varşovia
(Polonia).
Consilier juridic, judecător şi consilier juridic principal laMinisterul Justiţiei dinBucureşti.
Asistent şi lector universitar la facultăţile de drept de la Universitatea din Bucureşti şi
universităţi particulare din acelaşi oraş. Cercetător ştiinţific principal la Institutul de
Cercetări Juridice alAcademiei Române. Profesor de lingvistică la Departamentul de Stat
al SUAşi la şcoli guvernamentale şi particulare din zona metropolitanăWashington, DC.
Expert judiciar în probleme de drept româno-american.
Autor de cărţi şi articole de specialitate în drept, ştiinţe sociale şi politice, publicate în
România, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Olanda, Ungaria ş.a. Laureat al
Premiului “Andrei Rădulescu” al Academiei Române (1996) pentru cartea “Tranziţia şi
criminalitatea” (1994).
Tiberiu locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe
MEDIUM. tdianu
Despre FLORIN PREDESCU:
Absolvent al Liceului (actualmente Colegiu Naţional) “Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi al
facultăţii de filologie (secţia română-franceză) de la Universitatea din Iaşi (România).
Studii de ştiinţe politice şi literatură la Universitatea din Freiburg (Germania).
Expert lingvist, judiciar şi culinar la diferite agenţii guvernamentale, companii private şi
instituţii educative din Germania, Canada şi Statele Unite aleAmericii.
Autor de articole de literatură (poezie, proză, cronici gastronomice, traduceri) şi analiză
politică, publicate înRomânia, StateleUnite aleAmericii, Germania, Israel ş.a. Redactor şi
editor la (Fairfax, Virginia). Şef de cenacluri literare (Sibiu, România).
Colaborator la diverse publicaţii (FAMILIA, sub patronajul regretatului academician şi
scriitor ŞtefanAugustin Doinaş; CENACLULDE LAPĂLTINIŞ, România) şi posturi de
radio (EUROPALIBERĂ, Germania).
Florin locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în zona metropolitană Washington, DC şi
poate fi urmărit pe BLOGSPOT.