10 / 24
ROMANIANTIMES
VLADIMIR TISMĂNEANU
10
Amintirea unui mare gânditor politic
moldova.europalibera.org/ 07.02.2019
Profesorul Ghiță Ionescu (1913-1996) a fost cel mai important politolog de origine
română din secolul al XX-lea. Democrat convins, Ghiță Ionescu a părăsit România în
momentul în care devenise clar că țara intrase în orbita de dominație sovietică. În perioada
interbelică, fără a fi fost comunist, a fost apropiat de cercurile intelectuale de stânga, a scris
în publicații precum
Viața Românească
,
Bluze Albastre
,
Azi
, etc. Fascismul, în oricare din
ipostazele sale, îi repugna. Ca antifascist, a fost apropiat de Lucrețiu Pătrășcanu și de
Belu Zilber. După război, a fost o scurtă perioadă diplomat, dar a înțeles printre primii
intelectuali de stânga că viitorul țării nu era unul democratic, ci dimpotrivă. Era un
intelectual rasat, un om de o mare delicatețe și căldură. Treptat, a devenit un liberal de
formulă aroniană. A anticipat în scrierile sale năruirea imperiului sovietic, întemeiat pe
supremația ideologiei comuniste, în Europa de Est.
În exil, a militat activ în cadrul Comitetului Național Român, a fost un timp, între 1958 și
1963, director al Departamentului Românesc al postului Radio Europa Liberă.Aanticipat
în scrierile sale prăbușirea imperiului sovietic. Era un savant cu o puternică vocație etică,
s-a opus totalitarismului în oricare dintre încarnările sale. A predat la London School of
Economics - unde, împreună cu Isabel de Madariaga (1919–2014), a întemeiat revista
Government and Opposition
, una dintre cele mai respectate publicații din domeniul
politicii comparative - și la University of Manchester.
Împreună cu Ernest Gellner, a editat volumul devenit clasic despre populism. A
publicat, în 1964, lucrarea de pionierat
Communism in Romania
la Oxford University
Press, o carte care rămâne de o intensă actualitate. În medalioanele biografice din
finalul volumului, a anticipat atunci posibila venire la putere a lui Nicolae Ceaușescu,
secretarul CC însărcinat cu chestiunile de cadre, drept succesor al lui Gh. Gheorghiu-
Dej. În martie 1965, predicția lui Ghiță Ionescu s-a împlinit. Ulterior, a urmărit atent
avatarurile stalinismului național din România.
Cu acordul său, i-am dedicat cartea mea,
Stalinism for All Seasons: A Political History
of Romanian Communism
. Am avut șansa să discut cu el în repetate rânduri ipotezele
cărții, direct legate de lucrarea sa deschizătoare de drumuri. În primăvara anului 1989,
la invitația sa, am scris un studiu cu titlul „Putere personală și criză politică în România”
pe care l-a publicat în
Government and Opposition
. Examinam acolo constituirea unei
facțiuni post și chiar anti-Ceaușescu în PCR și îl identificam pe Ion Iliescu drept posibil
favorit al acestei facțiuni. Profesorul a citit cu atenție prima versiune a studiului meu,
mi-a făcut sugestii excelente. Era unul dintre cei mai competenți analiști ai fenomenelor
dictatoriale din veacul XX. Lucrul acesta mi-a fost confirmat într-o discuție pe care
am purtat-o cu profesorul Juan Linz de la Universitatea Yale. Era, în egală măsură, un
susținător statornic și activ al proiectului integrării europene.
Cărțile lui Ghiță Ionescu despre evoluția Blocului Sovietic au contribuit la formarea
unor generații de politologi și istorici. A scris lucrări remarcabile în domeniul filosofiei
politice, între care
Politics in Pursuit of Happiness
, carte tradusă în românește. A
colaborat la revistele exilului intelectual românesc,
Agora
și
Meridian
, conduse de
Dorin Tudoran. L-am întâlnit de fiecare dată când venea laWashington, fiind oaspetele
bunilor săi prieteni, respectatul diplomat Nicholas și soția acestuia, Dana Andrews,
născută Dana Romalo. Erau vechi și apropiați prieteni cu familia Vișoianu. Îmi
amintesc de acele două ore și mai bine petrecute
in the family room
, în casa soților
Andrews din suburbia washingtoniană Chevy Chase, împreună cu Ghiță Ionescu și
cu Mircea Mihăieș. Răspunsurile profesorului la întrebările puse de Mircea și de mine
pe tema resurecției populismelor în lumea de azi au reprezentat o admirabilă lecție
politologică. A propus distincții esențiale între tradiția populistă americană și aceea
europeană, îndeosebi cea rusă. Discuția-interviu a apărut în revista
Orizont
. Cred că ar
merita să fie republicată. Îmi amintesc un prânz cu Ghiță Ionescu aici, la Washington,
la Cosmos Club. Când am cerut un pahar de vin, profesorul m-a dojenit puțin amuzat:
„Vinul se comandă la sticlă”. Era în chip natural elegant ca maniere și ca gândire. Dacă
ar fi să-i rezum viața într-o singură frază, aș spune că Ghiță Ionescu a fost un gânditor
excepțional, un veritabil umanist și un democrat consecvent.
Marele maestru al mistificărilor
În anii ’50, Silviu Brucan a contribuit, alături de Leonte
Răutu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preoteasa,
Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole și alții, la
constituirea unui discurs politic întemeiat pe resentiment
social și pe manipularea pulsiunilor gloatei împotriva
adevăratelor valori. A fost unul dintre apropiații lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat și l-a servit
cu necondiționat devotament. A justificat filosovietismul
cel mai abject, după cum a știut să vireze și să îmbrace
mantia unui antisovietismoportunist atunci când partidul
a pornit în acea direcție. A fost un cinic, însă cinismul
său a fost întotdeauna subordonat convingerilor sale
anticapitaliste.
Până la sfârșitul vieții a crezut în mitologia stângistă a luptei împotriva imperialismului.
La acest capitol, s-a înțeles de minune cu soția sa, înfocata stalinistă Alexandra Sidorovici.
Sașa, cum i se spunea, venea din elita politică a vechii Românii. Fratele ei, Teofil Sidorovici,
fusese, în anii ’30, comandantul Străjeriei. În anii războiului, SașaSidorovici a fost implicată,
se pare, în activități de spionaj în favoarea URSS.Afost apoi „acuzator public”, activistă de
partid, a deținut funcții ministeriale importante. Cu cel puțin un strămoș britanic, vorbea la
perfecție engleza. Sașa și Tache (cum i se spunea lui) au petrecut câțiva ani buni în Statele
Unite, unde Brucan a deținut funcții „de mare încredere” (ambasador la Washington, șef al
Misiunii la ONU). Au scris împreună o carte denigratoare și profund nocivă despre Statele
Unite. Câtă vreme a fost propagandist comunist, adică în cea mai mare parte a vieții sale,
Brucan amințit, inclusiv atunci când spunea „Buna ziua” ori „La revedere”. Două lucruri au
contat pe atunci pentru el: cauza partidului și propria supraviețuire politică. La acest capitol
se înțelegea cu alți veterani cu care a întreținut relații cordiale. Prieteni reali însă nu a avut.
Amințit și după ce a început să-l sfideze peCeaușescu (nu sistemul).Afăcut-o însămai puțin
insolentșiostentativ.Aînceputsăcriticepefațătotalitarismuldetipsovieticabiadupămoartea
lui Brejnev, când a publicat înStateleUnite o carte intitulatăSocialismulmondial la răscruce.
Nu s-a așteptat la marele naufragiu al Blocului sovietic. Nu a prezis niciodată revoluțiile
din 1989. A mizat pe schimbările de la vârf, pe reforme graduale, pe rolul providențial al
activiștilor „luminați”. Tocmai de aceea l-a susținut pe Iliescu în momentul când acesta
a intrat în scenă ca apărător al „cauzei întinate de Ceaușescu”. Dubioasa convertire a lui
Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci când el a pierdut orice influență politică. Când
avea putere, a lansat, imediat după luarea puterii de către FSN, conceptul „partidului mare”.
El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN în partid care să candideze la alegeri.
Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Și-a așteptat cu fervoare acest
moment și l-a savurat întru totul. A intrat de fapt în conflict cu Ceaușescu din motive
personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepreședinte, în 1966, ca urmare a unui
incident în care era implicat fiul său cel mare, Dinu. A mai avut o fată, Anca, și un băiat,
Vlad. Toți trei erau copii înfiați. Niciunul nu mai este în viață.
Scopul lui Brucan a fost întotdeauna să apară drept „eminența cenușie”. Știa că aparențele
creează realități și nu se înșela în această privință. Apretins că a avut contacte personale cu
Gorbaciov, deși acest lucru a fost infirmat de cel puțin unul dintre consilierii apropiați ai
fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu, în discuții cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat
niciodată sistemul comunist cu aceeași manie și revoltă precum un Milovan Djilas ori un
(continuare în pagina 19)