13 / 24
ROMANIANTIMES
Anca Mizumschi este o autoare româncă
din Portland, Oregon și București,
România. A publicat poezie: “Est” (1993),
“Opera Capitală” (1996), “Poze cu zimți”
(2008), “Anca lui Noe” (2009), “Versouri”
(2010), “În moalele cerului” (2012), “Carte
de citire” (2012), “Madrugada” (2013),
“Metropolitana” (2018) și articole pe teme
sociale în mai multe reviste din România.
Preocupările ei ca scriitor și psiholog
includ teme ca: identitate și exil, conceptul
de demnitate, imaginarul colectiv și teoria
socială a emoțiilor. Poemele sale au fost
traduse în spaniolă, suedeză, germană,
italiană, franceză, maghiară, cehă și
albaneză. De putin timp ea s-a mutat în
Arizona, dar cartea ei
Țaramea suspendată
,
de care ne vom ocupa în paginile ziarului
nostru în viitor, a fost scrisă în Portland.
Citez în continuare câteva păreri exprimate
de oameni de cultură despre cartea ei.
Andrei Crăciun
Scriam odată, acum vreo zece ani, că
România este ca o fată frumoasă și naivă
născută la țară, cu care toată lumea se
culcă, dar nimeni nu o ia de nevastă. Ea
se îndrăgostește și de primul întâlnit și
de al doilea întâlnit; ea se îndrăgostește
la fiecare alegeri, crezând că, în sfârșit,
cineva îi va oferi stabilitatea unui statut și
o va respecta. Ceea ce nu se întâmplă. Și ea
continuă să spere, pentru că nu are altceva.
Acum nu mai cred că e doar naivitatea
României de vină, sau lipsa ei de educație,
sau faptul că e atât de frumoasă, ceea ce s-a
întors de multe ori împotriva ei în istorie.
Acum cred că țara asta cu nume de
fată s-a privit de la începutul timpului
într-o oglindă care s-a spart și s-a
transformat într-o grămăjoara de cioburi.
Un ghinion cât pentru un mileniu.
De aceea, toți cei născuți aici vin pe
lume cu un ciob de oglindă în mână, în
care se taie și sângerează în gol. Zi de zi,
se oglindesc în aceeași grămăjoara de
cioburi, în care s-au oglindit părinții lor
și se vor oglindi și copiii lor. La nesfârșit.
Grămăjoara le este și casă, și masă, și cerul
înstelat. Până când vor muri sau vor pleca.
Rana mea, țara mea suspendată în gol,
acesta carte îți este dedicată. Și eu continui
să sper pentru că nu am altceva.
Cartea Ancăi Mizumschi vine la timpul
potrivit. E o modă rea printre noi: ne-am
deprins să ne disprețuim țara, să o facemde
două parale și să o găsim vinovată pentru
toate neîmplinirile noastre.
Anca Mizumschi, care știe ce înseamnă
un exil, ne dă o carte care, dimpotrivă, ne
invită să ne iubim rădăcinile. Sigur că se
poate trăi cu rădăcinile smulse, e secolul
XXI, se poate trăi oricum, dar – ne arată
Anca Mizumschi – rădăcinile, chiar și
smulse, continuă să existe și să lucreze în
oameni.
Așadar, o invitație de a ne iubi țara. Încă
una? Încă una
din aceea?
Nu. Anca
Mizumschi nu a scris încă un volumpatetic
și inutil, acum, în prag de centenar. A scris
o carte sinceră și personală, care ne privește
însă și pe noi.
Până la urmă, orice carte e o călătorie,
iar călătoria în țara suspendată a Ancăi
Mizumschi ne face bine.
Bineînțeles că trăim în universul propriilor
sentimente, iar realitatea de prea puține ori
vine să sprijine această lume interioară.
Dar așa au trăit oamenii dintotdeauna și,
probabil, așa vor trăi întotdeauna: mai
degrabă în imaginar. De aceea e atât de
important imaginarul nostru colectiv.
Iar Anca Mizumschi înțelege acest adevăr,
și de aceea trăiește – cu groază – degradarea
României în imaginarul nostru colectiv.
Ideea pe care o scrieAncaMizumschi iar și
iar: țara noastră tânără, care cu greu a ajuns
iată și la o sută de ani, nu e coșul de gunoi
al istoriei ratărilor noastre! Țara noastră ne
privește.
Anca Mizumschi ia iernile aspre din
sudul Dobrogei, apa Dunării și Paștele
la Cracii Preotesei, ia Păcuiul lui Soare
și o fântână musulmană, ia toată insula
Tâlchia, cimitirele de fier vechi și scenariile
apocaliptice despre sfârșitul lumii din Piața
Domenii, își ia amintirile și le pune la
temelia unui manifest.
Nu sunt de acord cu Anca Mizumschi în
multe puncte din cartea ei, și e bine că nu
sunt. Sunt un om care se vrea membru cu
drepturideplineînInternaționalaOamenilor
Buni de Planeta Pământ, nu găsesc virtuți
în naționalism, dar pot înțelege nevoia de
patriotism și de a îngriji o moștenire.
Pot înțelege și toată disperarea cu care
această carte a fost scrisă –
Țara mea
suspendată
e o declarație de dragoste, dar
este și un avertisment teribil: România
dispare.
Paul Gabor - SPANIA
Am avut senzația, parcurgând unele
pagini, că Anca Mizumschi urlă pur și
simplu pentru a se face auzită, țipă în fața
unei societăți surde, anesteziate, căreia îi
lipsesc cu desăvârșire cilii care palpează
realitatea, adevărul și firea lucrurilor, așa
cum aceasta din urmă ar putea fi tradusă
dacă am avea răbdare și stăruință. Anca
a lăsat pentru un timp poezia deoparte și
a construit un manifest pentru vindecare,
pentru reașezarea valorilor umane la
locurile lor, a scris o carte prin care aduce
în fața publicului, fără niciun fel de rezervă
sau pudoare, violența oamenilor, pofta lor
pentru parvenire, tarele care ne țin legați
prin parâma ignoranței de malul odios al
fricii de noi înșine, de propriul destin pe
care-l mozolim zilnic ca pe o scobitoare de
unică folosință.
„Capacitatea fiecăruia dintre noi de a rezista
asaltului violenței, injustiției și imposturii
actuale, de a-și menține starea de asepsie
mentală și emoțională și, nu în ultimul rând,
de a găsi resurse individuale în a crede că
se poate schimba ceva este, după mine,
singurul indiciu că o normalitate viitoare
mai poate exista.” - spune autoarea într-un
capitol al cărții. Sunt cuvinte care alcătuiesc
nucleul în jurul căruia s-ar fi putut ridica
edificiul volumului, dacă Anca Mizumschi
ar fi fost, prin absurd, în pană de inspirație.
Doar în acest mod se poate declanșa orice
fel de schimbare înmentalitatea individuală
și colectivă.
„Țara mea suspendată” ne ajută să
călătorim prin România comunistă, cu
frig și tramvaie congelate, cu avorturi pe
bandă rulantă, cu bara de bătut covoare în
rol de buric ancestral al regimului totalitar,
ne transportă prin egoismul și falsitatea
elitelor de atunci și de acum, mergem în
plină tranziție către democrație și libertate,
și constatăm în final că nu suntem capabili
să trecem clasa către o lume „aparent
normală”. Pentru că normalitatea nu există
în medicină și psihologie, așa cum bine ne
avertizează autoarea cărții.
Am citit cartea dintr-o suflare. Este amară,
dură. Plină de revoltă, dar necesară într-
un ocean de superficialitate în care ne
scăldăm cu nonșalanță. Anca Mizumschi
nu dojenește, nu ceartă, nu persiflează și,
cel mai important, nu-și bate joc de români
și de România. Urlă doar - și repet această
senzație pe care o am și acum, când scriu
aceste rânduri - de neputință, de dor și din
dorința ca măcar acum, poate noi, poate
generațiile care vin după noi, să așeze
țara aceasta suspendată pe o traiectorie
proprie. O carte care merită citită din plin.
Realistă, rece, nostalgică și dulce totodată,
ce are toate ingredientele unui manifest al
exilatului care nu se va putea rupe niciodată
de pământul din care a ieșit.
Anca MIZUMSCHI
ȚARA MEA SUSPENDATĂ
***
El a numit, de asemenea, NAFTAo “gafă comercială istorică” și “o catastrofă”.
“De ani de zile, politicienii au promis că vor negocia cu părțile implicate pentru o afacere
mai bună”, a spus el despre acest pact. “Dar nimeni nu a încercat până acum.”
Tratatului INF a fost o înțelegere dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice privind eliminarea rachetelor cu rază intermediară și
cu rază scurtă de acțiune, denumită în mod obișnuit Tratatul privind Forțele Nucleare
Intermediare, care prevedea distrugerea lansatoarelor de rachete balistice și de croazieră
cu rază de acțiune cuprinsă între 500 și 5.500 km, a lansatoarele lor și structurilor de
susținere asociate și echipamentele de susținere în termen de trei ani de la intrarea în
vigoare a tratatului. Tratatul a fost anulat de către noua administrație de la Casa Albă
pentru că era mai mult favorabilă Rusiei decât Statelor Unite.
Avorturile
Adresându-se legislației recente privind avortul, Trump a cerut Congresului să
“apere demnitatea fiecărei persoane” prin adoptarea unei legi care să “interzică avortul pe
termen scurt al copiilor care pot simți durerea în pântecele mamei”. “Să lucrăm împreună
pentru a construi o cultură care să aibă o viață nevinovată”. Președintele a amintit faptul
că statul NewYork prin legea care au dat-o pe 22 ianuarie, permite avortarea fătului chiar
și cu câteva minute înaintea nașterii sau noua lege a “statului” Virginia care va permite
o formă de infanticid, adică omorârea bebelușului chiar după ce se naște. Virginia nu e
chiar … stat ci este commonwealth - termen folosit pentru comunități cu statut de …
stat. Pe lângă Virginia mai există și Kentucky, Massachusetts, Pennsylvania și Virginia
cu acest statut de “commonwealth”. Statele Unite mai au alte două “commonwealth”,
Puerto Rico și Insulele Mariane de Nord dar acestea au alt statut.
Discursul președintelui s-a încheiat în același mod în care a început, cerând
membrilor Congresului să depășească diferențele politice și personale și să colaboreze într-
un obiectiv comun pentru binele mers al țării. Pentru spectatorii cuvântării Președintelui
Trump, scena a fost destul de intensă. S-a putut observa pe fața oamenilor ura și disprețul
pentru Președinte. S-a observat oAmerică divizată și condusă de o forță nevăzută numită
URĂ. O luptă dintre BINE ȘI RĂU, o luptă pentru America și Anti-America. De fapt
a fost o luptă spirituală, aproape demonică. Fețele multora au dat la iveală aproape o
“plăcere bolnavă” pentru tot ce este rău pentru omenire. Când președintele a rostit cuvinte
sau expresii împotriva socialismului, împotriva avortului, minciuna cu colaborarea cu
Rusia, construirea zidului cu Mexico, anularea obligativității planului lui Obama ca
orice cetățean american să aibă asigurare dacă nu, vor fi penalizați și multe altele, fețele
oponenților președintelui se crispau de ură, gata să explodeze.
Cu noile adiții la Congresul American, în special în Camera Reprezentanților
care, prin noii veniți, a înclinat balanța politică spre democrați care sunt conduși de o
veterană politică morocănoasă de 76 de ani, slujba președintelui Trump a devenit mult
mai greoaie. Noii reprezentanți, majoritatea femei, au venit cu idei noi anti-americane,
socialiste, antisemite, principii care a ajuns să caracterizeze partidul democrat. Lupta
pentru imigrare, chiar și ilegală, a ajuns să fie unul din subiectele principale de discuție
al politicienilor americani. Granița de sud a SUA a devenit un fel de “bulevard” pe care
se plimbă o grămadă de persoane într-un joc periculos de-a șoarecele și pisica: grănicerii
americani patrulează această zonă și prind o mulțime de traficanți ilegali, care în marea
majoritate vin în Statele Unite pentru un trai mai bun, dar printre ei sunt și mulți traficanți
de droguri, traficanți de sex și călăuze care storc prin abuz bani grei de la emigranții care
vor să ajungă pe “Tărâmul făgăduinței”.
Construirea zidului de sud, a fost una din promisiunile campaniei electorale ale
președintelui SUA, o promisiune pentru care se luptă să o aducă la îndeplinire, luptându-se
cu îndârjire cu oponenții săi democrați care încearcă prin orice modalitate să îl împiedice
în orice încercare de a face bine țării și poporului american.
(continuare din pagina 12)
Cu zid sau fără zid ...