Romanian Times 332

14 / 24

ROMANIAN TIMES
CHICAGO
România te iubesc
Eu vreau să învăț !
“Cititul și şcoala este la buna dezvoltare a minții. Dacă
citim o carte, cartea acea, povestea aceea ne deschide
sufletul. Nu vreau să fiu ca ceilalți copii să nu știu să citesc,
să nu știu să scriu. Mi-e că dacă o să fie o problemă în
viață și cineva mă pune să scriu, mă fac de râs. Eu vreau
să învăț!”.
La mii de kilometri depărtare, despărțiți de un ocean, în
2012, ascultam pe internet strigătul unei copile, dintr-un
sat, uitat de lume, din județul Vaslui. Își dorea un lucru, pe
cât de simplu pe atât de complicat: să învețe!
Era un reportaj, mai vechi, din 2011, al celor de la ProTV,
despre analfabetismul din România, în cadrul celebrei
emisiuni “Romania te iubesc”.
În topul European al analfabeţilor
În 2011 statisticile arătau că țara noastră era pe primul
loc în Europa de Est. Un procent de 6% dintre români
nu știau să citească, unii, nici măcar să cunoască cât este
ceasul.
Printre numeroasele exemple negative, din reportaj,
de copii care abandonaseră școala, se numărau și două
positive. Două fetițe, care în ciuda sărăciei, mergeau la
scoală și învățau foarte bine.
Prima fetiță, Georgiana, din satul Valea Popii, era atunci
în clasa a 4-a. În ciuda săraciei din familie, și-a faptului că
învăța la lumânare, că nu aveau electricitate, ea mergea la
școala și avea rezultate excepționale.
Cealaltă fetiță, de clasa a 7-a, eraAdina, din satul Obârşeni
Lingurari, comuna Voineşti, judeţul Vaslui.
Vis de copil
“Cum e Adina, e rău, e murdar?” întreabă reporterul pe
fetiţa, care la şcoală avea doar 10 pe line. “Noi suntem
obișnuiți”, răspunde ea, în timp ce curăța în coțetul de
porci. Visul ei, atunci, era să devină cântăreață de muzică
populară, să nu aibă soarta celorlalte fete din sat. “Nu
vreau să râmân aici să fiu de batjocura băieților, să mă
mărit, să fac o sută de copii să nu am cu ce îi crește, să
muncesc până la bătrânețe. Vreau să fac ceva în viață. Să
mă duc să urc peste toate dealurile, să văd ce este acolo
menit pentru mine. Asta îmi doresc.”
Printre altele, Adina era nemulțumită de profesorii din
sat pentru că le spuneau că nu au nevoie de engleză sau
franceză că doar nu vor merge ei în Anglia sau Franța.
Reporterul își încheia povestea cu o predicție deloc
optimistă, chiar sumbră. Peste doi ani Adina urma să
termine școala în sat și planurile ei de a merge mai departe
urmau a se opri brusc, din cauza sărăciei.
Altruism fără frontiere
Vorbele de atunci ale Adinei, maturitatea ei, visul și
dorința de nu se da bătută, m-au impresionat până la
lacrimi, încât n-am putut să rămân indiferent la dorința
ei. Pe loc mi-am propus să fac ceva, să o ajut, să încerc să
dau aripi visului ei de a merge la liceu și de a nu rămâne
condamnată în sat, unde singura soluție era să se mărite,
la fel cum făcuse sora ei mai mare, la doar 16 ani.
Pagină realizată de Marian Petruța
e-mail:
Detectiv de Chicago
Chiar dacă reportajul de pe internet era de un an și ceva
vechime, am dorit foarte mult să dau de ea, să aflu
care-i este situația actuală, dacă s-a oferit cineva să o
ajute. Părea destul de imposibil ca de la zeci de mii de
kilometri depărtare, de aici din Chicago, să iau legătura
cu familia unei fetițe dintr-un sat rătăcit din Moldova.
Noroc însă cu internetul şi tehnologia zilelor noastre.
După câteva încercări nereușite, am găsit un număr de
telefon, de la primăria din localitateaVoinești. I-am sunat
și le-am explicat cine sunt și ce doresc. Cu ajutorul lor,
am luat legătura cu un asistent social din zonă, care după
o săptămână și ceva a reușit să facă rost de datele de
contact și informațiile de care aveam nevoie.
Astfel, am luat legătura cu familia Adinei și am aflat că,
înmare, situația ei nu se schimbase preamult.Mai făcuse
un an de şcoală la ceva rude lângă Braşov, iar acum era
înapoi la Vaslui, în ultimul an.
Sărăcie lucie
Fiind la țară, părinții nu erau angajaţi nicăieri. Singurul
lor venit era alocația celor şase copii și ce mai lucrau cu
ziua, la unul sau altul prin sat. Fiind destul de izolat satul,
oamenii în zonă trăiau doar din agricultură. Din sat, doar
ca să ajungă la stația de autobuz trebuiau să parcurgă
vreo 5-6 kilometri pe jos, iar până la un oraş mai mare,
precum Bârladul, sunt cam 50 de kilometri. Sărăcia
e atât de mare încât, nici cum la absolvirea liceului,
părinţii nu au avut banii necesari de bilet să meargă până
la Bucureşti. De obicei, cu banii care îi au, abia le ajunge
să facă o dată pe lună cumpărături, cu speranţa că le va
ajunge mâncarea până luna următoare.
Moş Crăciun vine de peste ocean
În decembrie, 2012, am făcut un prim pas și i-am trimis
Adinei un pachet cu haine, încălțăminte, dulciuri și i-am
promis că voi încerca să o ajut, ca după terminarea clasei
a 8-a să ajungă la liceu. După alte căutări am reuşit să
dau şi de cealaltă elevă. Între timp fusese luată de cei
de la protecţia copilului şi dată în plasament la o altă
familie, pentru că acasă, tatăl, fiind alcoolic, o batea şi-o
abuza constant. Georgiana a fost extrem de bucuroasă
când a primit pachetul, cu diverse lucruri şi mi-a spus că
e fericită şi se simte mult mai bine la noua familie.
Anii de liceu
Chiar dacă iniţial, planul meu pentruAdina, era să o ajut
să meargă la liceu, la Cluj, soarta a făcut să ajungă, după
unele peripeţii, la Bucureşti. Nimic nu a fost uşor sau
simplu, într-un oraş mare, mai ales când este vorba de
un elev minor. Cu toate astea, timp de 4 ani mama ei
a fost doar de două ori la Bucureşti. Prima dată când a
trebuit să o cazeze, la căminul internat, când a şi semnat
o împuternicire, ca mama unei colege să o poată avea în
custodie, iar a doua oară când a absolvit. În ambele dăţi
a trebuit să îi trimit banii, pentru cheltuielile de drum,
pentru că altfel nu ar fi avut cu ce merge.
Încet, încet anii au zburat parcă pe nesimţite. În una din
veri Adina a rămas în Bucureşti, s-a angajat şi a muncit
toată vara la o librărie, experimentând pentru prima dată
cum este să lucrezi şi să aibe proprii bani.
Sfârşit de liceu
Vara aceasta, Adina, a absolvit cu bine clasa a 12-a.
În modestia ei nu a îndrăznit să viseze că va avea banii
necesari să îşi plătească pentru petrecerea de absolvire şi
toate celelalte cheltuieli aferente: fotografii, haine, sandale,
etc... Se obişnuise chiar şi cu ideea că părinţii nu vor putea
fi prezenţi la festivitatea de absolvire, pentru că nu aveau
banii de transport spre Bucureşti. Cum un asemenea
eveniment nu se întâmplă de mai multe ori în viaţă am
asigurat-o că îi voi trimite toţi banii necesari pentru a
acoperi acele cheltuieli. În plus m-am asigurat că şi mama
ei va avea bani de drum, ca să fie prezentă la festivitate.
După examene, stres şi multe emoţii, săptămâna trecută
au sosit şi rezultatele. Adina a reuşit să treacă cu note
bune examenele de la bacalaureat, cu o medie generală de
peste 8. Zilele trecute s-a înscris la facultate, urmând ca
din această toamnă să studieze dreptul.
Puterea de-a schimba destine
De-a lungul anilorAmerica mi-a oferit multe satisfacţii.
Ceva ce învățasem încă din țară, și aici în America doar
am șlefuit și perfecționat, a fost capacitatea de a da înapoi
societății și celor pentru care soarta a fost mai puțin
norocoasă. Unii dintre cei care au avut un impact asupra
mea când eram încă copil, au fost părinţii şi bunicii, care
mă trimiteau cu mâncare la unele familii nevoiaşe din sat,
dar şi străinii, inclusivamericanii, careauvenit înRomânia,
în anii ’90, cu diverse ajutoare sau să facă voluntariat.
De la primul video recorder pe care mi l-am luat în anul
2000, în America, la prima cameră de filmat, primul
computer, prima maşină saumai apoi prima locuinţă, toate
mi-au ofeit diferite grade de satisfacţie şi bucurie. Trebuie
să recunosc însă că nicuna din ele nu mi-a oferit satisfacţia
precumgândul că,de lamiidekilometridepărtare, amputut
da aripi unui vis.Acela de oferi cuiva şansa la o educaţie şi
de a contribui pe termen lung la ieşirea din sărăcie.
Nu aş putea să închei această povestioară, fără să
mulţumesc tuturor prietenilor care de-a lungul acestor
ani m-au ajutat şi sprijinit, direct sau indirect în
diversele proiecte umanitare demarate în România. Nu
în ultimul rând, vreau să vă reamintesc cât de norocoşi
sunteţi, şi să vă încurajez şi pe dumneavoastră să faceţi
o diferenţă în viaţa celor mai puţin norocoşi, pentru că
ne stă în putinţă. Dacă pentru noi, cei de aici, 100 de
dolari pe lună nu face o mare diferenţă, pentru cineva în
România, poate însemna schimbarea totală a destinului
în viaţă. La urma urmei, ce alt prilej mai potrivit de a
spune “România te iubesc”, decât ajutând pe cineva să
meargă la școală, să scape de sărăcie!?