9 / 24
ROMANIANTIMES
Cultură
9
Neliniști post-electorale
de Andrei PLEȘU
Un aforism al lui Titu Maiorescu ar trebui
să devină, pentru partidele care au cîștigat
alegerile, un prilej de reflecție cotidiană:
„Păzește-te a doua zi după un succes!“
Evident, bucuria de după o luptă cîștigată
e legitimă. Dar dacă acțiunea politică la
care obligă victoria se epuizează într-o
interminabilă euforie, într-o celebrare
veselă, nelucrătoare, a rezultatului, ne aflăm
în situația ridicolă în care, după o nuntă
reușită, nu mai urmează nimic…
Încerc să inventariez – fără pretenții de
„diriginte“ expert – primejdiile care ar
putea anula un succes atît de important și
de promițător ca acela repurtat, dincolo de
așteptări, de Opoziția autohtonă.
1) Ebrietatea paralizantă a „medaliei“ de
campion. Iei „felicitările“ drept încheiere
suficientă prin ea însăși a competiției, iei
primul pas către orizontul proaspăt deschis
ca fiind ultimul. Ți se pare că efortul
făcut și-a atins scopul. Nu mai rămîn
decît festivitatea, odihna, „instalarea“
confortabilă pe podium, „încremenirea în
proiect“.
2) Blocajul strategic în comportament de
front și amînarea neglijentă a demarajului
constructiv. E o primejdie care derivă
din faptul că manevrele de anihilare a
adversarului nu au fost dublate și de un
proiect alternativ bine structurat pentru
eventuala preluare a „păcii“. Cu alte
cuvinte, opozanții s-au străduit, cu succes,
să cîștige, dar nu s-au pregătit sistematic,
articulat, solidar, pentru valorificarea
promptă și optimă a victoriei. Din
păcate, avem, din acest punct de vedere,
un anumit, trist, precedent: schimbarea
de regim din decembrie 1989. Am mai
spus-o: România n-a fost pregătită – spre
deosebire de majoritatea fostelor țări
comuniste – pentru marea schimbare. Și în
Polonia, și în Ungaria, și în Cehoslovacia,
au existat organizații și personalități care,
înainte de căderea vechiului sistem (și,
adesea, în chiar interiorul structurilor
sale) reflectaseră la o metodologie a
normalizării. La noi, „reforma“ a fost
tratată, pînă în ultimul moment, drept o
utopie.Voiam„să scăpăm“, dar nucredeam
că „miracolul“ se va întîmpla și că e realist
să gîndim primii pași de după… Ceea ce
ne-a costat! Nesperata noutate ne a luat,
fatalmente, prin surprindere. Mutatis
mutandis, cam asta riscăm și acum. Nu ni
se părea garantată victoria, iar acum nu-i
putem onora exigențele…Am devenit, din
pugiliști drastici, vedete încîntate de sine.
3) Nu reușim să depășim hipertrofia eului
(partinic și individual), pentru a adopta
discreția și eficiența responsabilității. Nu
contest reflexul spontan al cîștigătorilor
de a se pune în valoare, de a defila glorios
sub emblema unui „noi“ suveran. Dar de
aici pînă la fudulie (uneori candidă) e cale
lungă. „Sărbătoarea“ e un episod firesc,
dar nu poate dura dincolo de răgazul
duminical. Trebuie începută săptămîna
(luna, anul) de muncă. Ca să nu mai
spunem că, în alegeri, adevărata victorie
e a votanților. Ei sînt adevăratul „noi“ din
discursul victorios, ei sînt cei care au ales
bine (bazîndu-se, desigur, pe prestația
candidaților, dar și pe exasperarea față de
o guvernare plină de cearcăne). Și tot ei
trebuie să fie principalii beneficiari. Încît
e puțin pripit (și nedemocratic) să vezi
scena politică umplîndu-se de piepturile
bombate ale partidelor învingătoare
(care își dispută meritele chiar și între
ele) și de retorica egolatră a cîte unei
„vedete“, autocalificate drept „locomotivă“
salvatoare, drept reîncarnare a lui Avram
Iancu, drept „românul“ par excellence!
OK, le mulțumim, dar le recomandăm,
amical, să evite psihologia personalității
providențiale, aerouluimisionat de„popor“
să împlinească visele națiunii. Statuile
de paradă nu durează mult, oricît ar fi ele
de „volubile“ în stilul „vocea patriotului
național“. Nu ne face nici o plăcere să ne
reamintim de categoria „conducătorului
iubit“.
4) O terapie utilă ar putea fi, pentru
cîștigători, nu doar celebrarea înlăturării
adversarului, ci și o analiză riguroasă (și
asumată) a defectelor care l-au dus la
pierderea competiției. Asta pentru a evita
repetiția,cădereaînaceleașicapcane.Cualte
cuvinte, (încă) Opoziția trebuie să evite cu
orice preț derapajele cronice ale guvernării
PSD: sentimentul ușor paranoic al unei
îndreptățiri supreme, indiferent de rezultate,
decizia de a focaliza pe interese personale
în dauna interesului public, promovarea
incompetenței docile, a educației precare
și a prostului gust, delegarea eșecului și a
vinovăției asupra „dușmanilor“: străinii,
oculta mondială, statul paralel, Soros,
intelectualii, societatea civilă, Uniunea
Europeană etc. „Românismul“ caricatural,
psihologia victimei inocente, amestecul
de mitocănie și sentimentalism populist,
maltratarea limbii materne, slugărnicia față
de „șefi“, spiritul de gașcă, iată tot atîtea
fisuri comportamentale ale unei „Puteri“,
care s-a surpat sub propria ei nevrednicie,
necuviință, nepricepere. Cei care au cîștigat
scrutinul din această primăvară trebuie
musai să vină cu unmodel politic diferit, cu
o autentică strategie de dialog cu electoratul
și cu o selecție de personalități puternice,
deopotrivă pragmatice, convingătoare,
respectabile.
Cinstit vorbind, ceea ce se vede, deocam-
dată, nu e suficient de limpede și de
încurajator: asistăm la disensiuni riscante
între partidele victorioase, la lupte interne
între reprezentanții aceluiași partid, la
bîlbîieli retorice pe cît de țanțoșe, pe atît
de inconsistente. Încă nu se configurează
portretul reformatorului adevărat, pentru
care uitarea de sine, hărnicia dezinteresată,
viziunea și onestitatea fără fisură sînt
virtuțile esențiale. De aceea, neliniștile
mele culminează cu o teamă surdă: pînă la
alegerile parlamentare din 2020 mai avem
de așteptat un an și ceva; dacă, în acest
interval, nu se produce o mutație decisivă,
vom vedea renăscînd „tradiționala“
înclinație spre nostalgie a poporului nostru:
„tot cu ăilalți era mai bine!“, „nici ăștia
nu sînt mai breji!“ ș.a.m.d. Sper, din toată
inima, să nu avem parte de o asemenea
dezonorantă dezamăgire.
6.06.2019
/dilemaveche.ro2. Dinții sunt mai scumpi în Occident!
In ziua aceea am lucrat tot la săpat
de gropi ca de obicei și din când în când,
eu trăgeam cu ochiul către Adam, care nu
se sinchisea deloc, de șefii de echipă ce se
foiau printre noi.
Statura lui impunătoare, se vedea
deasupra tuturor, iar gesturile lui lente,
erau asigurate de o forță în brațe, ieșită din
comun!
Dacă voia, el putea să-și termine
norma de lucru destul de repede, dar n-o
făcea, se mișca încet, și se uita tot timpul
atent în jurul lui, de parcă punea ceva la
cale.
Eu eram singurul, care-i cunoșteam
trecutul și îmi imaginam că acest om
puternic, nu v-a rămâne cu noi în celulă,
prea mult timp!
La prânz, ne-au adus o zeamă de
organe de animale, și o bucată de turtoi
tare ca piatra: Era acel mălai, din făină
de porumb cu tărâțe cu tot, care se dă de
obicei, la porci!
Ne-am mâncat fiecare porția în
tăcere, apoi am continuat să lucrăm din
greu, până când ne-am terminat norma de
lucru. Către seară, ne-au urcat pe toți în
PROTEZA DENTARĂ
(4)
camioane și ne-am întors la Timisoara, la
penitenciar.
Ajunși din nou în celulă, Adam
a continuat să-mi povestească și alte
momente triste din viața sa: Imi plăcea
mult, să-l ascult pe omul acesta deosebit de
cald, dar și lui îi plăcea să-mi povestească,
văzând că-l ascultam, cu mare atenție și
interes.
- Mi-au nenorocit grănicerii aproape
toată dantura: Doar sus mi-au mai rămas
câțiva dinți, iar maxilarul de jos, mi-a fost
distrus complet:
Proteza asta însă, îl acoperă și
mă ajută să mănânc bine cu ea: Mi-am
aranjat dantura aici, spunea el, pentru că
în occident, dinții sînt mult mai scumpi,
și trebuie să ai o asigurare dentară foarte
bună!
Il ascultam cu uimire pe acest uriaș,
trecut prin atâtea necazuri, doar pentru a-și
împlini visul plecării în vest!
La un moment dat, dintr-o singură
mișcare, Adam și-a scos proteza din gură,
ca să o văd: Proteza era solidă și avea un
dinte de metal alb într-o parte, iar pe dos,
avea încrustat semnul literei “A” de la
“Adam”.
Ioan Cârja - scriitor novelist româno-american
A publicat în România, la Lugoj, Timiș, ziarul VORBA, apoi mai multe cărți
de nuvele, printre care: “CONTUR”, “AMERICA DOLARULUI GĂURIT”,
“FLĂCĂRI”, “PROTEZA DENTARĂ” și volumul de corespondență cu
Președintele American Barack Obama, “VENI,VIDI,VICI”.
(continuare din numărul trecut)
adevarul.roPremiul Naţional al Uniunii Scriitorilor pe 2018 i-a fost decernat publicistului
Andrei Pleşu de ministrul Culturii, Valer-Daniel Breaz, luni seară, 17 iunie, în
cadrul galei care a avut loc la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, care a
mărturisit că nu s-a identificat niciodată cu profesiunea de scriitor, având un contur
difuz, mai ales când ai la îndemână doar o foaie albă şi un pix.
„Sunt foartemişcat. Sunt şi puţinmirat, pentru că niciodată num-am identificat
cu profesiunea de scriitor, pentru că pur şi simplu este o profesiune cu un contur difuz.
Îmi aduc aminte că domnul Noica, când îşi căuta un loc de retragere din Bucureşti,
şi găsise la un moment dat o soluţie, un sat din zona Păltiniş, a venit primarul, care
a fost informat că un străin s-a instalat în sat, şi l-a întrebat ce e, cu ce se ocupă?
Şi el a zis - că i-a fost ruşine să spună că e filosof - scriitor. Şi atunci, primarul,
perplex, a spus: Pot să vin şi eu mâine să văd cum faceţi?”, a istorisit Andrei Pleşu
spre amuzamentul întregii săli.
Publicistul a vrut să puncteze faptul că profesiunea „nu are un contur clar”.
„(...) Ca scriitor ai doar o foaie albă şi un pix. E cam puţin. Eu, care am fost
cândva şi critic de artă, ştiu cum arată un atelier de pictor, de sculptor, este ditamai
fabrica. Scriitorul este într-o zonă mult mai discretă, tehnologic vorbind”. „Mi-am
recunoscut această înclinaţie în clipa în care la emisiuni de televiziunemă întrebau ce
să se scrie pe burtieră: filosof, profesor? Filosof mi se pare greu de susţinut, profesor
- suntem o ţară nu numai de poeţi, ci şi de profesori. Şi am zis scriitor. Mi se părea că
este un gest de modestie, dar îmi dau seama că era un gest de aroganţă, de suficienţă
şi vă mulţumesc că mă încurajaţi”, a spusAndrei Pleşu, în aplauzele audienţei.
Pleşu a dezvăluit, glumind, ce l-a făcut să continue în această profesiune.
„Totuşi, un episod din 1990 mi-a dat conştiinţa că ceva în fiinţa mea iradiază
spre ideea de vocaţie scriitoricească. Într-un articol din România Mare, Corneliu
Vadim Tudor a spus că eu aş fi intrat în apartamentul lui Ceauşescu la Revoluţie şi
i-am furat stiloul. Înseamnă că omul acela a simţit o afinitate. Puteam să fur o mie de
lucruri. Vă asigur că nu eu l-am furat. Dar m-a interesat această asociere şi mi-a dat
curajul să continui. Că nu eu am furat, asta mi-a confirmat după vreo două zile un
ofiţer de armată, pe care nu-l cunoşteam, cu care m-am întâlnit întâmplător pe strada
Brezoianu şi care mi-a spus: Domnʼe, am văzut ce a spus domnul Tudor despre
dumneavoastră, dacă îl daţi în judecată, chemaţi-mă martor, pentru că eu am furat
stiloul!”, a povestit Pleşu.
Premiul Naţional al Uniunii Scriitorilor
pe 2018,
acordat lui Andrei Pleşu
(continuare în pagina 18)