Despre intelectualitatea, scriitorii, univer-sitarii, examenele de licență și de masterat, doctoratele și universitățile României s-a vorbit mult în ultimii ani. Câtă vreme politicienii întrețin iluzia autoratului și a implicării lor într-un proiect de educație și într-un proiect de țară pentru următoarele câteva generații, tema educației responsabile este prezentă în spațiul public, și chiar e ostentativ manipulată de către vârfurile de lance ale propagandei, infiltrate peste tot.
Societatea românească, scriam în recenta mea carte (Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2021) a ieșit dintr‑o experiență fără precedent istoric (totalitarismul) și a intrat într‑o nouă experiență unică: democrația originală coroborată cu societatea lichidă, iar în plan economic cu ingineria mafiotismului‑oligarhic. Pe acest traseu s‑a produs o aparentă sublimare a castei intelectualilor – care a absorbit în masă și casta scriitorilor –, în realitate generând noi forme de histrionism original. De la statutul aproape exclusiv de instrumente ale propagandei sub dictatură, intelectualii (în mare parte, și scriitorii) au trecut la acela, deloc confortabil, chiar paradoxal, de actori și de ținte într‑o cultură a anihilării. Ei au fost surclasați, în acest nou topos, de agenții de influență, pe care noua politizare cvasi‑totală și diluare a societății civile i‑au plasat în toate mediile publice: presă, rețele sociale, internet, educație. Spre deosebire de alte țări din Europa de Est, totalitarismul comunist românesc a avut atât un input cât și un output violent extrem, dublate de dezvoltări ale terorii și injustiției care au cutremurat societatea, așa încât, și la ora actuală, România este o țară bazată mai mult pe rețele decât pe structuri (cf. Dennis Deletant, interviu în revista Viața Românească, nr.2/2020). Românii nu sunt decât rar capabili de solidaritate, mai ales întru valoare și meritocrație, dar cel mai adesea excelează în complicități detestabile sau chiar odioase. Pentru mediile universitare și culturale, până la zi, această realitate a avut consecințe dintre cele mai tragice. Pentru că în România universitățile au avut și mai au nu numai o putere simbolică, ci chiar una reală (politică, dictatorială, medii de informații, justiție, politicile cadristice pentru partide, servicii și administrații). Dincolo de pretinsa libertate academică, stăruie, de fapt, condiția universității autohtone mai ales ca instrument de legitimare a grupurilor de interese, de consacrare a sinecurismului și de validare a camarilelor puterii politice.
*
Dacă jurnalismul și eseistica actuală abundă în analize și incursiuni mai mult sau mai puțin ocazionale în viața și istoria intelectualității și a instituțiilor academice în spațiul românesc, puțini sunt, însă, cercetătorii serioși, de cursă lungă, care restituie adevăruri îndelung și acribios documentate, furnizând concluzii bine susținute asupra realităților din mediile universitare autohtone.
Apariția recentă a cărții “Un concurs universitar și trei personaje : Constantin Noica, Mircea Eliade și Ion Zamfirescu”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2019, semnată de istoricul, cercetătorul, profesorul universitar și diplomatul Lucian Nastasă-Kovács (și tratând un caz academic celebru și emblematic în anii interbelici și de război) coincide, în România, cu dezbaterea publică sonoră asupra unor realități din zilele noastre, când pricinile sunt vechi, adică tot corectitudinea examenelor, cenzura, presiunile politice, dar și, mai actual, plagiatul extins și nesancționat penal, doctoratele dubioase și învestirile suspecte în varii funcții, până la cel mai înalt nivel de stat și de partid.
Este demn de remarcat faptul că o cercetare făcută minuțios și cu pasiune aduce în atenție un subiect interesant și inedit, dar mai ales un context grăitor, ce se dovedește omniprezent de-a lungul Centenarului. Studiul “urmărește mai puțin sistemul național de formare a valorilor intelectuale, cât mai ales mecanismele de selecție și de promovare a elitelor universitate românești”.
“Cazul” e declanșat în ziua de 12 noiembrie 1943, când “Monitorul oficial” publica vacanța conferinței de Filosofia istoriei și filosofia culturii de pe lângă Universitatea București. Consiliul profesoral al Facultății de Litere și Filosofie stabilește componența Comisiei, alcătuită din Dimitrie Gusti, George Oprescu și Mihai Ralea, cărora li se vor adăuga ulterior Lucian Blaga și Nicolae Bagdasar. În termenul legal, s-au înscris trei candidați: Ion Zamfirescu, Constantin Noica și Mircea Eliade. Dosarul lui Noica a fost respins, Mircea Eliade s-a retras, concursul a validat pe unicul candidat rămas în cursă. Totuși, peste ani, rămâne cercetătorului materia studiului “flagrantei nedreptăți”(cf. Blaga) și analiza multifactorială a lumii care a făcut posibilă înflorirea unei societăți profund viciate și prospere, într-un centenar de maladii intelectuale și politice organice.
*
Prezentă de doi ani în câmpul intelectual românesc, dar văduvită de receptarea meritată, din cauza pandemiei, cartea istoricului Lucian Nastasă-Kovács pătrunde incisiv și complex în măruntaiele sistemului universitar românesc, în interacțiunile dintre universitate și societate, în zonele secrete de influență unde puterea politică și serviciile oculte acceptă sau deturnează libertatea învățământului.
Prea des, observă eminentul cercetător, citând din George Strat, universitatea românească a fost un soi de coterie, care să servească tot felul de interese, dar nu cu prioritate pe cele științifice și culturale. Avem deja o tradiție: după primul război mondial au pătruns în universități tot felul de profesori “pe căile întortocheate ale hatârului politic”, care au impus învățământului superior metehne, obiceiuri, jocuri de culise etc. ce au viciat profund calitatea educației elevate.
Universitățile noastre nu au fost decât “niște fabrici de diplomați, fără altă misiune decât aceea de a zvârli în fiecare an pe piață un număr de postulanți care să îngroașe armata inutililor și paraziților bugetivori, încolonându-se într-unul sau în altul din cele două partide istorice ale țării” (George Strat, Problema Universităților noastre, în “Libertatea economică, politică, socială, culturală”, III, 1935, nr.12 (20 iunie), p.178).
Cu toate acestea, “universitățile țării, prin mănunchiul de profesori, fără îndoială de inegală valoare intelectuală ori morală, fără îndoială de inegale aptitudini în ordinea creațiunii științifice, reprezintă totuși o elită a țării, reprezintă o fortăreață a independenței și conștiinței cetățenești, atât de necesară într-un stat fară opinie publică, fără burghezie națională, fără tradiții de înaltă cultură și de bună și onestă guvernare” (George Strat, Pretinsa reorganizare a Universităților, în “Libertatea economică, politică, socială și culturală”, V, 1937, nr. 5 (5martie), p.82).
*
Cartea lui Lucian Nastasă-Kovács furnizează o excepțională anamneză a sindromului de eșec și a colapsului moral al lumii noastre, precum și o privire lucidă asupra sistemului ce poartă pe umeri viitorul educat al nației. Acest sistem, prin vicierea mecanismelor de selecție și de promovare a elitei universitare românești, este bolnav.
Stăruind în mai multe opere ale sale asupra dezideratului ca profesorul universitar și deținătorul unui titlu științific de doctor să fie autentice modele pentru marele amfiteatru al unei societăți educate, Lucian Nastasă-Kovács privește cu îngrijorare către implicarea statului în legitimarea maladiilor centenare ale propriului sistem universitar și, astfel, în proiectarea unui viitor lipsit de speranță. La fel ca istoricul Oliver Jens Schmitt (în recenta sa carte România în 100 de ani, Editura Humanitas, București, 2018), Nastasă-Kovács acordă credit și admirație acelor personalități din România care și înainte, și după 1989, asumându-și imense riscuri personale, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi și în importante instituții ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul izolaționist al unei așa-zise căi românești, ci pe drumul democrației autentice și al unei normalități europene.
Angela Furtună
August 2022