Tinerii din zilele noastre sunt nu doar fragili, ci și foarte descumpăniți. Până recent, li s-a cultivat iluzia că, în ciuda faptului că România nu merge bine și nu le oferă nimic, ei se vor putea salva prin exodul către Occident. Timp de vreo două decenii, fluent, lucrurile așa s-au petrecut. Dar în 2020 a venit pandemia Covid cu apocalipsa morților și răsturnarea piețelor.
Cu scurtcircuitarea multor filiere ale libertății de mișcare și economice. România a agonizat din greu. Tinerii s-au simțit irosiți. Apoi în 2022 a izbucnit și războiul terorist al lui Putin împotriva Ucrainei și a Occidentului, deci și a României, plasată în vecinătatea direct amenințată. Acest război a avansat după principiul dominoului și a adus pe plan mondial solidarizări și alianțe noi, a rescris hărți psihice mentale, a recodificat frontiere ale războiului de prevenire și capcane ale celui hibrid. Noțiunile de patrie și de cetățean se tot resetează. Tinerii români sunt din ce în ce mai debusolați. Deși părea local, acest război lovește pe toate continentele.
- Dacă Putin ne atacă, spun ei, fugim în Vest. Dar ne temem și de cutremurul ăla mare, căci uite ce au pățit Turcia și Siria, iar România poate uma la rând...Geografia, lanțul comun, corupția endemică, toate ne reduc la statutul de victime sigure.
- Și dacă va trebui să rămâneți pe loc, așa cum ne-a prins și ne-a fixat și pe noi în insectarul istoriei, în anii ’50 -’90, Războiul Rece?, îl întreb pe Ciprian, studentul care mă ajută la corectură.
- Aoleu, cred că mă sinucid, îmi răspunde. E senin. Hotărât. Nu se alintă. Are luciditatea aceea seacă pe care manualul de psihologie o atribuie sinuciderii logice, invocată adesea de bătrânii singuri sau de bolnavii terminali, cu dureri cumplite, ori de marii mutilați prin accidente și război. Ciprian știe de la părinții și bunicii lui cât a fost de cumplit. O moarte la grămadă, colectivistă. Nu era nimic de mâncare, oamenii se mâncau între ei. Șobolani.
Mă întreb dacă nu cumva Ciprian are temeiuri de a se manifesta așa. Evenimentele au luat-o razna. Un pârjol informațional scăpat de sub control sau, dimpotrivă, produs anume pentru a genera implozii și blocaje. Arde creierul, sufletul, inima, tot. Clar că depășește cu mult puterea de adaptare în timp util a ființelor. Mai ales a celor tinere, ce nu au acumulat cum se cuvine experiența rezistenței la frustrare. Căci uneori istoria numai asta oferă: frustrare, moarte, genocid, foame de normalitate. Pentru un timp, bucuria și liniștea dispar. Trebuie să înveți să faci singur focul, altminteri îngheți.
Sinucidere?
De obicei, acest termen, invocat chiar și în glumă, reprezintă o urgență medicală, ca și hemoragia. Cineva – în pasta de creier sau în fluidul sangvin, ambele vitale – nu mai suportă anumiți parametri. Amenințarea sau presiunea. Oare cine va accepta că există și urgențe morale, și urgențe filosofice?
“Nu pot să nu mă frământ: e oare mai bine să-ți petreci viața având dreptate împotriva tuturor decât greșind alături de toți”, se întreba și Monica Lovinescu, pe 7 decembrie 1982. Ani la rândul, în tinerețe trăise cu obsesia sinuciderii, dar mai apoi numai cu gândul salvatorului. De la egofobie, la egofilie. De la suicid, ca formă de negare a realității nedrepte, la salvarea celor amenințați de genocid.
Da, auzindu-l pe Ciprian, dar evitând să-i răspund imediat, brusc mi-am amintit de neliniștea mea, la 20 de ani, în 1976, îngrozită de teroare, în plin lagăr comunist, sau de chinul Monicăi Lovinescu, abia ajunsă în 1948 la Paris cu bursă pentru un doctorat, dar surprinsă acolo de bolșevizarea României și de imposibilitatea revenirii la București.
Parisul a intrat în viaţa Monicăi Lovinescu prin fascinaţie culturală dar şi prin tragedie istorică. Anii de dinainte de 1950 desenează un Paris în alb şi negru. Gândul sinuciderii şi gustul absurd al istoriei europene : iată cele două presiuni ce îşi intensifică forţa de clivaj al personalităţii şi cărora tânăra Monica Lovinescu a fost obligată să le facă faţă (şi să le supravieţuiască) la începuturile exilului parizian, pe când citea mult teatru (îl descoperise, în sfârşit!, oare nu pentru psihodramă şi autoterapie?) dar mai ales imediat după aflarea veştii că, în România, Regele Mihai a fost obligat să abdice.
„De la Cioran învăţasem că cel mai sigur mijloc de a nu te sinucide este s-o doreşti patetic în scris. Însă nu aveam vitalitatea lui Cioran la care negaţia era jubilatorie. De la o întâlnire cu el, plecai revigorat şi aproape încrezător în virtuţile…optimismului” (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Ed. Humanitas, 1999, p. 55). La 7 mai 1949, autoarea nota că „sinuciderea revine prea insistent în Jurnalul acelor ani pentru a nu o repune în contextul ei: obsesiile mele recurente: moartea (încă din copilărie), fâşâitul timpului (îl ocolisem cu grijă pe plângăreţul Lamartine, ceea ce nu mă împiedica să-i caut ecoul în toate bibliotecile), ideea fixă a ireversibilei treceri”. Jurnalul primilor ani parizieni este – după cum recunoaşte Monica Lovinescu –, plin de ieremiade pe aceste teme şi de citate din Pascal răscolit şi consultat ca o Biblie. Nevroza pură refuză însă să se instaleze, pentru că, în aceeaşi măsură cu o posibilă acţiune a factorilor tipici endogeni şi exogeni, psihicul tinerei se fortifică printr-o autoregenerare miraculoasă (probabil legată de cerebralitatea persoanei); cert este că acest psihic a fost puternic şi s-a apărat de atacul destructurant al durerii morale (resimţită intens şi devastator de autoare după bolşevizarea României şi după luarea deciziei de a rămâne în exil) – finalmente, a câştigat, refuzând eşecul generalizat al propriei fiinţei. La alte persoane (care, spre deosebire de Monica Lovinescu, au fost mai puţin structurate de educaţie în jurul virtuţilor axiologiei), un eşec urmat de ruinarea întregii personalităţi ar fi fost mai mult decât posibil: în astfel de situaţii, de obicei are loc o anestezie mentală urmată de demodulările personalităţii şi de parazitarea psihică, toate generate de tulburarea afectivă aflată în expansiune (care e urmată ulterior nu numai o puternică anosognozie, ci şi o ratare intelectuală pe măsură). În cazul Monicăi Lovinescu, au existat din fericire conştientizarea timpurie a cauzelor suferinţei – şocurile istoriei Estului Europei –, efortul profilactic orientat împotriva catastrofei istorice şi revelarea ab initio a factorilor conflictogeni interni şi externi (iată o veritabilă şansă pentru exorcizarea răului şi pentru autovindecare!); accentul specific pus de Monica Lovinescu pe funcţiile eticului – care se va centra în următorii ani pe vocaţia est-eticului şi o vor alimenta din belşug – devine capital şi rezolvă „cazul” prin adecvarea plasării sale în domeniul corect: nu era vorba, aşadar, de primatul unei tulburări afective organice oarecare, cât de diverse faţete personale ce ţineau, de fapt, de funcţiile cognitive: „mi-am dat seama în faţa acestui vid că de fapt nu agnostică sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese refuzată”. Răul cel mare, însă, venise din direcţia loviturii primite din partea destinului şi din aceea a acceptării istoriei: Estul căzuse în mâna lui Stalin, România era comunizată cu forţa, mama autoarei rămâne în calvarul Gulagului românesc. Mai departe, tânăra Monica Lovinescu nu face decât să reconfirme un alt atu personal, anume un IQ foarte înalt, căruia ar fi util să-i atribuim autoratul autoterapiei, deci şi al salvării, prin „hotărârea de a suprima în Jurnal orice accent de jelanie. „Plus d’étas d’âme, ça suffit!”…Estomparea”. Blocajul, fie şi instinctiv, al autocompătimirii self-distructive a transfigurat metabolismul durerii în metabolism al creaţiei. Autoarea conştientizează, ceva mai departe, că nu de obsesii se dezbăra, ci doar de exprimarea lor. Spusese stop compulsiilor distructive cu etiologie pur culturală, şi putea să se încumete, acum fortificată, pe drumul sfâşietor şi tragic al supravieţuitorilor exilului (exil care pe mulţi alţii îi ucisese, macerându-le minţile în burta mereu flămândă a trecerii barierelor limbii, culturii şi azilului politic). Poate că, aici, Monica Lovinescu se întâlnea cu Emil Cioran cel din 1930, din Cele douăsprezece scrisori de pe culmile disperării , care în Scrisoarea nr.2, datată 2 noiembrie 1930, Bucureşti, se confesează: „personal nu admit idealuri, nici reverii, nici exaltări.[…] Am renunţat categoric la orice filozofie sentimentală, la preocupări fragmentare şi sterile, cari nu duc decât la lamentaţii asupra vieţii şi la exclamaţii patetice. Lucrurile „aride” capătă un viu conţinut de viaţă prin preocuparea intensă cu ele. După mine, cel mai bun mijloc de a învinge melancolia este recurgerea la probleme abstracte şi impersonale”.
Mi-am dat seama că Ciprian, așa speriat și însingurat cum e în Patria sufletelor alungate - tare se mai teme de copilul interior și de forța Elefantului ce-și aruncă din șa Călărețul! -, poate fi salvat prin lectură. Citind lucruri deștepte. Așa m-am salvat și eu. Așa se salvase și Monica, dar și atâția copii confiscați ideologic sau pușcăriași politici de lux ai regimurilor criminale din Europa recentă sau din Europa de azi.
Ciprian, trebuie să citești. Dacă îți va fi foame, dacă îți va fi sete, dacă vei rămâne pustiit. Să citești. Să nu privești în gol, dorindu-ți să mori.
I-am pus în brațe niște cărți: La drum cu Platon, de Robert Rowland Smith (Litera, București, 2014), Mic dejun cu Socrate, de același autor (Litera, 2013), Exodul balcanic, de Livia Iacob (Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2022), Strigătul neauzit pentru sensul vieții, de Viktor E. Frankl (Meteor Publishing, 2018), Homo magicus, de Nicu Gavriluță (Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2021). Ah, și Mic dejun cu Seneca. Ghid stoic pentru arta de a trăi, de David Fideler, 2022).
Ciprian se bucură, dar mă privește și uimit. Vorbim din priviri. Se miră că l-am înțeles. Hieroglife ale bucuriei. Desigur, și eu am trăit sub amenințare. Doar și eu am trecut prin asta.
Da, Ciprian, îi spun. Citind, iau o hotărâre: decizia de a lupta cu absurdul şi de a-i opune acţiunea sa constantă împotriva sistematizării Răului. Lumea de azi este din nou o lume a morții: între genocid și suicid. Iar această Moarte începe mai întâi din minte. Așa cum ai întâlnit, deja, prin scrierile lui Hannah Arendt: Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine fiinţei umane.
Pe mâine, așadar.
Mergem mai departe. Împreună. Către viitor. Ne ridicăm din tranșee și din ruine. Important este ca șirul pașilor noștri să nu se întreurpă niciodată.