"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel


Nu te lăsa manipulată, precum - în fabulă - țapul păcălit de vulpe! (ultima scrisoare a Ecaterinei Bălăcioiu către fiica sa, Monica Lovinescu).


În mai 1958, mama Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu, era arestată, iar nouă luni mai târziu – condamnată la 18 ani de temniță grea. La 9 ianuarie 1960, în închisoarea unde era încarcerată aceasta, autoritățile obțin sub teroare psihică și morală de la mama Monicăi, Ecaterina Bălăcioiu, o scrisoare către fiica sa. Este scrisoarea de mai jos.


„Draga mea,
E bătrâna ta mamă cea care îţi scrie. Sunt încă aici pentru mulţi ani. Va trebui să întreprinzi ceva acolo la rândul tău, după cum se pare, pentru ca situaţia mea să se îndrepte, pentru ca să putem, cândva, să ne aşezăm în fotoliul binecunoscut, să stăm de vorbă despre una şi alta, despre sentimente şi amintiri. Cere sfatul pritenilor tăi şi fă, iubito, demersuri acolo unde eşti. Eu sunt fericită (ce cuvânt anacronic!) că pot să-ţi trimit aceste câteva cuvinte care îţi vor dovedi că în această lună de ianuarie 1960 mă aflu încă în puteri şi plină de curaj. Niciodată nu mă voi îndoi de dragostea ta şi fericirea mea (încă o dată!) este una şi aceeaşi cu a ta, fata mea, adorata mea. Nu aştept sacrificii, nici răni deschise. Vorbeşte în continuare, cere sfaturi şi să aşteptăm încheierea, după cum spune excelentul meu prieten La Fontaine. Vezi bine, eu sunt în continuare plină de bună dispoziţie şi te strâng şi vă strâng la piept cu toată dragostea frenetică de mamă. Un miracol mi-a îngăduit să-ţi trimit aceste cuvinte – pe neaşteptate, scumpa mea.
Mama
Ianuarie 1960”.


Ecaterina Bălăcioiu a decedat în închisoare, în vara anului 1960, prin eutanasie pasivă comisă asupra sa de către statul român totalitar.


Când izvoarele viitorului României sunt colmatate politic, iar libertatea de expresie a oamenilor creativi înlocuită cu propaganda extremistă – un dialog dintre Irena Talaban și Monica Lovinescu&Virgil Ierunca, 1996

Irena Talaban se află acasă la soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, într-o dumincă de septembrie 1996. Experiența sa franceză ca psiholog clinician, doctor în psihologie clinică, psihopatologie, psihanaliză și etnopsihiatrie este dublată de forța unei conștiințe etice antitotalitare prin care nu consimte să devină complice cu banalizarea răului, fiind astfel un adept al teoriilor Hannei Arendt, ca și interlocutorii săi. În cartea sa Terreur communiste et résistance culturelle : les arracheurs de masques, PUF, Ethnologies, Paris, 1999, Irena Talaban descrie - din punct de vedere cultural, politic, ideologic și deopotrivă psihologic, psihiatric și etnologic - comunismul ca fiind un sistem anticultural. Această vastă experiență de ideologie comunistă în România nu a lăsat nicio moștenire, ci numai răni adânci și traume sinistre, fiind un experiment îndelungat și inuman, care a modelat și mutilat cultura unui popor chinuit de istorie, este concluzia analistei și scriitoarei. În zilele noastre, în spațiul public, este ușor de observat că vocea-monopol, de comandă și de influențare a mulțimilor, aparține încă propagandei omului nou comunist: în cei peste treizeci de ani scurși de la Revoluție, s-a produs o Restaurație a regimurilor totalitare, prin deturnarea șanselor democrației reale.

Redau cu aproximare  câteva din impresiile schimbate între cei trei, în casa din Rue Pinton a soților Lovinescu-Ierunca, parțial exprimate la p.239:
Irena Talaban: Așadar, Monica Lovinescu, dacă toate aceste lucruri oribile ni s-au întâmplat, de ce nu suntem capabili, noi, românii, să le privim în față, la adevărata lor duritate? Este de vină uitarea? Represiunea colectivă? Este un defect al acestui popor, al meu, al vostru? Eu sunt foarte preocupată de acest fapt: că am impresia că noi nu mai putem termina o dată cu acest comunism – poate pentru că nu putem înțelege rațiunea acestui sistem, nici metamorfoza pe care el a produs-o în oameni, asta dacă putem vorbi de o metamorfoză...

Monica Lovinescu: Bineînțeles că nu vei reuși niciodată să ajungi la un capăt... Nu va fi ușor pentru niciunul dintre noi să ieșim din această traumă. Sunt mii de ani de alb în istoria noastră. Între punctul de pornire al românilor și primele organizații ale Tărilor Române, au fost mii de ani de ... nimic. Noi am supraviețuit la intersecția a trei mari imperii, și, de 45 de ani, cu comuniștii, cu invazia lor teroristă.

Virgil Ierunca: Hai, să ne apucăm de lucru, deci! Avem multă treabă! Pentru mii de ani.
Irena Talaban: Pentru ... mii de ani?
Monica Lovinescu: Pentru mii de ani, dacă trebuie!

Monica Lovinescu a murit în 2008, la Paris. Centenarul nașterii sale, în 2023, a fost confiscat de forțe politice și diplomatice care au executat comanda de sigilare a acestui filon de gândire și influență politic-filosofică lăsat în urmă de școala Monica Lovinescu – Virgil Ierunca. Momentul istoric a fost deturnat către un festivism găunos. Se dovedea încă o dată, că orice putere totalitară, directă sau mascată, este definită prin ocultări: absența rădăcinilor și neglijarea intereselor naționale. Pentru că, așa cum spunea Hannah Arendt, puterea de tip totalitar consideră că Statul este doar o fațadă destinată să reprezinte, și să legitimeze, în lumea non-totalitară această putere.
Vor mai putea urma mii de ani de acțiune culturală și evoluție identitară românească sănătoasă, așa cum le prefigurau cei trei în memorabilul lor dialog (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Irena Talaban, septembrie 1996), dacă izvoarele viitorului României sunt din ce în ce mai colmatate politic, iar libertatea de expresie a oamenilor creativi înlocuită cu cenzura și cu propaganda?