I. A trăi pentru a scrie istorie
Dintotdeauna am fost europeană. Chiar și atunci când Europa a refuzat să susțină Procesele Comunismului, cerute cu îndreptățire de Est. Dar Europa nu dorea să piardă avantaje, să intre în conflict cu Rusia, pe atunci URSS, sau să piardă gaz ieftin și afaceri.
Ajunsă acum în situația de a fi amenințată cu un război nimicitor de către Rusia, fost URSS, Europa de azi trebuie să recunoască cel puțin două lucruri. Unu: că noi, esticii, suntem mai slabi și înapoiați mai ales din cauză că Europa de ieri ne-a abandonat în ghearele URSS pentru mult prea mult timp. Doi: nici după căderea Zidului Berlinului, Europa nu s-a implicat în condamnarea comunismului sovietic, adică cel care pe noi, esticii, ne-a distrus.
Nefiind încurajate lustrațiile, regimurile totalitare și-au perpetuat ființa, prin “emanați” și prin cosmetică politică.
Astfel, Restaurația a devenit realitate. Prelungirea puterii liderilor totalitarismului a perpetuat și rafinat toxinele antidemocratice. Iar astăzi, această Restaurație este muniție grea. Pentru noul război. Noua Europă, furnizată de către noi, Esticii, nu se poate solidariza pe deplin cu asumpțiile Vechii Europe. Din cauză că Noua Europă a fost victimă - în lagăr, pușcării și înapoiere - a ocupantului bolșevic URSS și a dat, de aceea, sute de milioane de victime, în timp ce Vechea Europă a asistat, adesea complice și partener cu URSS, la o jumătate de secol de distrugere a Estului și de genocid comis de sovietici asupra noastră, esticii. De aceea, noi, esticii, suntem mai incomozi. Încă nu ni s-a recunoscut, cu respect, în fața lumii civilizate faptul că am fost martirii istoriei, fiind victime, după cel de al Doilea Război Mondial, atât ale URSS, cât și ale Vechii Europe.
... de la politicienii cinici, imorali şi amnezici de dinainte de 1989 se inspiră, din lipsă de recursuri la morală, şi clasa politică tânără de azi. „Desigur, Zidul Berlinului nu s-a năruit cu totul mai nicăieri. Printre ruinele utopiei presărate pe multe ţări şi chiar continente mai circulă încă, despletite, fantomele. Dacă există pentru acest public al uităciunii vreo sintagmă, detestabilă, «resentimentară», la limita ridicolă, este aceea a «procesului comunismului». Ea nu poate fi rostită decât la Sighet sau printre titlurile de colecţie ale unei edituri excepţionale sau ale unei reviste «specializate». Rareori dăm de ea sub pana unor scriitori sau publicişti.”, remarca Monica Lovinescu în volumul Diagonale (Ed. Humanitas, 2002, p. 5.)
Mesajul esenţial rămâne acela care ne îndeamnă a părăsi falsele teme ale istoriei, şi de „a nu mai căuta vinovaţi printre inocenţi”, în schimb de a ne feri de confuzii (preluând formularea istorică a lui Alain Besançon) „Cea mai mare surpriză din postcomunism a fost ca el n-a făcut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, când a fost zdrobit, a provocat o reacţie de oroare universală, perfect justificată şi care, încă în zilele noastre, îşi păstrează toată vigoarea. Trimitem mai departe în închisoare nişte nonagenari inculpaţi pentru că au participat, deseori ca subalterni, la acţiuni mai mult sau mai puţin groaznice… În acelaşi timp, însă, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, şi nu doar Occidentul, ci şi lumea sovietică. În toate ţările din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remuşcări. Sovieticii nu au remuşcări. Dacă nu sunt exprimate remuşcările iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmată de amnezie. E ceva cu totul extraordinar, dacă ne gândim că experienţa comunistă a făcut mai mulţi morţi decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele şi spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viaţa a zeci, sute de milioane de persoane … Şi imediat s-a luat hotărârea că totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt nazismul apare astăzi celor mai mulţi ca o monstruozitate morală excepţională, însă, în acest timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se considera responsabil”.
Unde a dus Restaurația? ... Unde se desparte Noua Europă de Vechea Europă?
Lucrurile neterminate de după al doilea război mondial redevin muniție grea pentru al treilea... Putinismul este renașterea comunismului moscovit.
II. Când un Om atât de frumos slujește România
“Efortul unor lideri luminați ai României de după Primul Război Mondial de a-și alinia țara la valorile democrației liberale au fost întrerupte de instaurarea dictaturii personale a lui Carol II, de venirea la putere a lui Ion Antonescu și de impunerea comunismului. Misiunea a fost azi reînviată de generația postcomunistă, în pofida corupției, a impulsurilor autocratice și a lipsei de profesionalism ce au caracterizat atitudinile și acțiunile guvernelor și birocrației românești în cele trei decenii de după revoluția din decembrie 1989. Mulți tineri români sunt în căutarea unui model de bună guvernare, și un element esențial al acesteia este critica constructivă. Acesta este spiritul în care interesul meu pentru țară și pentru oamenii de aici continuă să rămână viu”, conchide Dennis Deletant, în recenta sa carte, În căutarea României (p.240).
Mai multe generații de tineri, după revoluția din 1989, am căutat liderii luminați ai României care să reînnoade firul viziunii celor de după Primul Război Mondial. Din păcate, s-a dovedit un efort zadarnic. Una după alta, guvernările nu au făcut decât să deturneze democrația, să alunge populația în bejenie, să realizeze de fapt o Restaurație a vechilor patternuri totalitare (prin oameni, cadre politice și oculte, structuri, decizii, corupție și mafiotizare).
Cartea lui Dennis Deletant conține aventura sa personală în România, începând din 1965, dar de fapt ne descrie și viețile noastre, ale celor care am supraviețuit numai datorită unei forțe morale ce a extras din tragedia și irosirea de destin personal veșmântul de a ne păstra verticalitatea și idealul de țară liberă și democrată cu adevărat.
Culegem umorul amar și pildele de viață, în fond acest superb text slujind exemplar conștiința unui diplomat de elită: ce bine că România este iubită, respectată și slujită de un Om atât de frumos!
III. Luciditate individuală și luciditate istorică
Timpul obiectiv al lucidității individuale vs. timpul lucidității istorice. Stalinismul. Actualizare de date.
“Speranța presupune încredere în istorie, valori și evoluție (...).
Între disperarea unui om și cea a poporului său poate să treacă și o sută de ani.
Timpul obiectiv al lucidității individuale nu este același cu timpul lucidității istorice: eu mi-am dat seama cam ce înseamnă stalinismul după primele ședințe - Europei inteligente și culte i-au trebuit 30 de ani...”
(I.D. Sîrbu - Jurnalul unui jurnalist fără jurnal I (pp.232-233), Scrisul Românesc, Fundația Editura - Craiova 2009)
Monnerot, Wolton și Monica Lovinescu: asemănări între marxism-leninism și islamism
Încă acum 70 de ani, Jules Monnerot și-a propus să scoată în evidență asemănările dintre marxism-leninism și islam.
IV.1.
Publică la Gallimard (Paris) Sociologie du communisme - subintitulată “ échec d’une tentative religieuse au XXe siècle “, la 1 ianuarie 1949. Monica Lovinescu a considerat că acest studiu este documentul de bază al oricărei critici a ideologiilor (Etica neuitării, Humanitas, 2008, pp.19-20).
Această carte a stârnit un veritabil scandal în plin Război Rece, când marxismul domnea asupra minților, reamintește recent și Thierry Wolton (în cartea sa Negaționismul de stânga, Humanitas, 2019, pp.176-177). În 1963, tot Gallimard scoate cartea Sociologie du communisme - L’avenir du communisme, semnată de Jules Monnerot.
Monnerot va plăti cu capul.
Căci, în replică, povestește Monica Lovinescu (Diagonale, Humanitas, 2002, p.31), asupra lui Monnerot se aruncă ura intelectualilor de stânga din Franța. Tiranofilia intelectualilor de stânga a funcţionat de-a lungul vremii mai ales prin omerta şi asasinat moral. Monnerot a devenit o astfel de victimă a „dictaturii” pariziene, din momentul în care i-a opus spiritul său critic (vezi Angela Furtună, Romanian Times, Intelectualii și etica: : prin hipermnezie, luciditate şi binele public împotriva utopiei https://www.romaniantimes.com/.../320-intelectualii-i...). El s-a văzut izolat şi în jurul lui s-a instalat, ca o moarte conspirativă publică, tăcerea. Fusese de stânga, alături de Bataille şi Caillois, la Collège de Sociologie, la începuturile carierei sale, în anii interbelici. Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor stângii postbelice, y compris Sartre, Monnerot luptă pentru Rezistenţă. Apoi devine o autoritate în sovietologice, prin publicarea masivului studiu Sociologie du communisme, în 1963, tradus în mai multe limbi. Dar acum se dă şi semnalul de a fi distrus. Când, în 1969, îi apare lucrarea capitală Sociologie de la révolution, ea e tradusă doar în italiană şi nimeni nu va scrie despre ea. Monica Lovinescu îşi aminteşte că nimeni nu l-a mai invitat, de atunci, la microfon sau pe micul ecran, ca să prezinte această operă monumentală, în afara de ea, la postul Radio Europa Liberă, pentru un dialog de 50 de minute. Răzbunarea stângii şi chiar a gauliştilor francezi este teribilă: „e probabil fără precedent: numele lui Monnerot e absent din dicţionarele franceze iar moartea lui, petrecută în 1995, a trecut aproape neobservată”, deşi celebrul eseist, sociolog şi jurnalist marcase din plin spiritul public francez şi oferise un exemplu de mare luciditate pentru un intelectual în Franţa expusă tiranofiliei intelighenţiei de stânga. Intoleranţa acestui spirit de stânga avea să ducă la o cruzime fără precedent în judecarea celui ce îşi va încheia cariera scriind, plin de bun simţ şi de liberalism terapeutic, “Désintox. Au secours de la France décérébrée”, Paris, Albatros, 1987”.
IV.2.
Dar de ce i-a supărat Monnerot pe integriștii stângii franceze?
Monnerot și-a agravat situația comparând comunismul din URSS cu califatul islamic din Imperiul Abbasid (750-1258), și, respectiv, rolul jucat de ideologie și religie în guvernare. Confuzia între religie/ideologie/politică a dus, după părerea lui, în cele două cazuri la un sistem global, ca să nu spunem totalitar, care s-a impus în sfera publică și privată. O asemenea pretenție a ajuns să fie în totală opoziție cu ceea ce a caracterizat liberalismul burghez în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În opinia lui Monnerot, nu e nicio îndoială că cele două regiuni, cea spirituală și cea seculară, sunt incompatibile cu democrația, moștenitoare a acestui liberalism burghez. Secolul XX comunist i-a dat dreptate, iar expansiunea islamistă îi confirmă spusele în zilele noastre. Islamo-stângismul întruchipează întâlnirea dintre cometa comunistă ce stă să se stingă și un islamism radical în curs de exptindere, amândouă opunându-se mersului înainte al globalizării liberale.
Punctele comune între islamism și marxism-leninism sunt numeroase, spune Wolton. Câteva:
- supunerea față de Idee - ascultarea de Coran/de ordinele partidului;
- o aceeași pretenție de a-i apăra pe cei oprimați, pe cei săraci - cei umiliți de Occident/ cei exploatați de capitalism;
- o viziune holistică similară despre lume în care individul nu există înafara apartenenței lui - religioasă/ la o clasă socială:
- o voință de a-i prosti pe oameni pentru ca aceștia să nu se mai poată împlini - obscurantism religios/ dictatul cultural al partidului -stat.
Cele două religii se opun mai ales programului emancipării indivizilor pe care acest progres se presupune c-o aduce. Ele lucrează în contra modernității.
Eșecul comunismului, pe care negaționismul de stânga refuză să-l recunoască, nu e decât un lung șir de pagube produse de acest mers în contra modernității, pe care islamismul îl întrupează de-acum în zonele controlate de el.
IV.3.
Decerebrarea României, mult mai avansată decât aceea a Franţei, pune probleme mult mai serioase şi profunde, după căderea dictaturii de extrema-stângă şi după tranziţia neocomunistă.
Marile paradigme europene tradiţionale, de la metafizică la istorism şi marxism, şi-au devorat intelectualii prin eşecul simultan al proiectelor utopice, Holocaustul şi Gulagul. În Europa şi în România se simte nevoia acută de a plasa nervozitatea timpurilor politice noi înafara fanatizării intelectualilor şi a radicalizării. O paradigmă ideală ar fi, astăzi, indusă de hipermnezia temperată, luciditatea responsabilă şi raţionalitatea antiutopică.
... Cât despre războiul actual, concluziile formulate de Monnerot și Wolton sunt premiza unei bune înțelegeri.
V. Generația pierdută
Lumea noastră seamănă mult cu lumea anilor ‘20: Anii nebuni.
Acum 100 de ani, Generația 1922 era o adevărată Generație pierdută. Parisul era un fel de peron al șanselor la o fericire pierdută prin care au trecut Hemingway, Sylvia Beach, Joyce, Hart Crane, W. C. Williams, Wallace Stevens, Winston Churchill, Gertude Stein, Ezra Pound, Proust (moare, la 51 de ani, în noiembrie), Eilliam Carter, Man Ray, Cocteau, Picasso, Le Corbusier, Isadora Duncan, Jean Wiener, Picabia, Ravel, Citroen, Marie Curie, Coty… Parfumieri celebri treceau de la industria luxului la politica mare. Iar Le Corbusier se întreba cum se va adapta viitorul la viteză (ce crescuse cam de 20-30 de ori!): vai, bietul, ce ar fi spus astăzi, la 100 de ani distanță, când toate limitele de viteză imaginate au fost depășite… Afirmarea bolșevismului și fascismului, ce derivau din produsele anterioare, nihilism și național-socialism…
Generația pierdută de ieri.
Cu fața către Generația pierdută de azi?
VI. Vreți să supraviețuiți noilor apocalipse?
A dori să supraviețuiești nu este ceva rușinos.
Important este întotdeauna să simți pericolul la timp, să-ți identifici limitele, să fii familiarizat cu paradigma cea nouă, să te poziționezi ca învingător și nu ca țintă.
Recomand, ca întotdeauna, calea filosofică. De aceea, cartea lui Ciprian Mihali poate deschide o meditație.
Până și războiul cel nou va fi perceput ca “altceva”.
Minunata Lume Nouă traversează un deșert de concepte.
Cine sunt inamicii?
Cei patru “cavaleri ai apocalipsei digitale”: pseudoștiința, dezinformarea, fake-news-ul și post-adevărul?
(Ciprian Mihali, Om precar, Om suveran, Editura Trei, 2023, p.190)
Sau sinele fiecăruia?
Călătoria începe. ACUM.
Cine va supraviețui?
VII. Zmeul de hârtie al istoriei...
Noapte de Crăciun cu Michnik.
Uimirile noastre de azi se regăsesc în mirările retorice ale unui intelectual critic neobosit: Michnik.
„Cum să facem față trecutului? Cum să găsim calea justă între amnezia colectivă, scleroza intenționată, amputarea trecutului plin de ticăloșii și nedreptăți și ședințele colective de ură, răzbunare și falsificare a istoriei conținute în rețeta noilor populiști și noilor absolutiști? Cum să evităm crearea unei noi legiuni de nedreptățiți?”
Adam Michnik, art.2007; apoi în „Mărturisirile unui disident convertit” , Polirom, Prefața de Vladimir Tismaneanu, Postfața de Jozef Tischner, Traducere și note de Sabra Daici, 2009).
Cartea apărea la 20 de ani dupa primele alegeri libere care au pus capăt regimului comunist din Polonia.
Noi, în România, suntem la 35 de ani după, iar trecutul a devenit din ce în ce mai poluat și camuflat, iar ideea de dreptate și adevăr doar un zmeu de hârtie aruncat bezmetic pe deasupra mulțimilor, din decembrie în decembrie...pe la comemorări revoluționare la care vin din ce în ce mai puțini martori ai istoriei...