„Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta” (Octavian Goga)
Ce minunat prezintă marele poet Octavian Goga viața satului sub soare, ca fiind „mai întâi” și apoi au „venit dealurile din jur” cu rostul de străjeri „ca să păzească frumusețea asta”, a satului românesc, binecuvântat de Dumnezeu în toate generațiile.
Iar poporul nostru român putem spune că s-a născut la sat în majoritatea lui și după educația celor „șapte ani” din familie și de la viața morală a satului au mers și au format apoi orașele cu universitățile și meșteșugurile lor, unde să lucreze pentru pâinea cea de toate zilele să-și crească copiii cu care i-a binecuvântat Domnul.
Dar legătura celor plecați cu viața satul de unde au plecat era permanentă și aceasta nu numai pentru că mai aveau părinții și bunicii acolo, ci și datorită vieții minunate și sfinte în tradițiile ei la satul românesc de care sufletul și memoria nu se despărțea. În viața satului, sufletul neamului nostru se simțea acasă, pentru că se conecta la pacea și liniștea lui pentru a se putea regăsi, după cum descrie Lucian Blaga:
„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva” (de Lucian Blaga), în „Sufletul satului românesc”. Și în volumul „Poemele luminii”, scrie: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea” (L. Blaga). Cred că versurile sunt din ce a învățat L. Blaga în satul lui natal și de la tatăl său, preotul satului românesc.
Dacă în descrierea poetului Octavian Goga, satul românesc apare „mai întâi”, în prezentarea lui Lucian Blaga, apare că „veșnicia s-a născut la sat”. În viața satului are loc reglarea și echilibrarea inimii omului pentru că „Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar”, și astfel meditațiile creștine spre Creatorul, Dumnezeu, te conduc mai ușor la rugăciunea inimii pentru că „inima-ţi zvâcneşte mai rar” și poate contempla.
Din nefericire viața satului românesc nu mai este ca pe vremea lui Octavian Goga, Lucian Blaga, Coșbuc sau Creangă, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, ci este schimbată din multe puncte de vedere. Dar inima satului ca centru de gravitație a sufletului românesc, cu locuitorii lui spre cer și Dumnezeu, a rămas prin providența divină pentru că a rămas Biserica cu muzica clopotelor, pe care le auzim oriunde ajungem în viață că, ne cheamă la rugăciune și la întâlnirea cu Părintele Ceresc, cu Fiul Său și cu Duhul Sfânt. Nicăieri copii nu se simt mai fericiți ca la părinți și bunici în sat unde totul e curat și sfânt. După cum spune cântecul minunat: „…Să mă întorc din nou la țară, la bunici în sat / Hei vis, vis minunat, du-mă înapoi, la bunci în sat…”.
Din păcate nici locuitorii satului românesc nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care semănau pământurile cu semânța de grău din care ieșea pâinii cea de toate zilele și îşi uneau lucrările pământului și îngrijirea animalelor cu sărbătorile, bucuriile și lacrimile cu lutul din care suntem creați cu menirea transfigurării prin suflarea divină ca să devină omul ființă vie spre veșnicia cu Creatorul său. Dar viața satului românesc a rămas pe mai departe o sursă vie de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, precum înainte când au redat în operele lor viaţa satului.
Această viață a satului a fost și este un fascinant univers care ne caracterizează pe noi ca popor milenar în Țara din Carpați și de la Nistru până la Tisa. Operele scriitorilor în trecut și azi, se inspiră și îşi adună seva de viață din acelaşi izvor al folclorului istoriei şi frumuseţilor mediului rural și natural al satului românesc, precum şi al vieţilor sătenilor de diferite vârste, lumea satul fiind ȋn strânsă legătură cu natura ca operă a lui Dumnezeu, în mijlocul căreia l-a așezat la urmă pe om, spre slava Lui.
Scriitorii neamului nostru au zugărvit și zugrăvesc viața satului cu lumea lui în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie istorică ca, răscoale războaie, etc, la aspecte şi trăiri de fiecare zi, cu joaca copiilor, iubirea fericită sau mai puțin fericită, boteze, nunți, ȋnmormântări, viaţa câmpenească cu universul ei. Copiii, doinele satului, sătenii, câmpiile, pădurile, văile, vântul, ploaia, zăpada, soarele, buciumul, fluierul, toate dau strălucire acestui univers curat și sfânt a satului românesc.
Indiferent de anotimpurile frumoase ale anului sau momente ale zilei, oamenii trăiau în satul lor viața aşa cum învățaseră de la bătrâni: frumos şi liniştit, unde și inima bate mai încet, cum spunea L. Blaga. Averea cea mai mare a lor era credința în Dumnezeu și pământul lor binecuvântat de Creator. Țăranii și femeiile lor cu copii lucrau din greu pâmântul, iar Bunul Dumnezeu binecuvânta munca și sămânța ce o semănau. Univesul ceresc, cu paza îngerilor, se deschidea cu iubirea Creatorului și Mântuitorului în Duhul Sfânt spre universul pământesc pentru pază, binecuvântare și comuniune sfântă.
De aceea, G. Coșbuc a putut scrie: „Şi e linişte pe dealuri / Ca-ntr-o mănăstire arsă, Dorm şi-arinii de pe maluri / Şi căldura valuri-valuri / Se revarsă” (Coșbuc) „În miezul verii”. Dacă viața este trecătoare, sufletul e veșnic, fiindcă este suflarea divină, și astfel și viața satului românesc nu a murit, ci va trăi până la a doua venirea a Mântuitorului său, prin generaţii, de la suflet la suflet de om creștin, găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în viața satului.
Precum a zis Iacob când a mers în Egipt că poporul Israel este un popor de păstori și așa i-au așezat în părțile cu câmpiile udate de fluviul Nil. La fel despre poporul român putem spune, din binecuvîntarea lui Dumnezeu, că este și un popor de păstori și în mod deosebit de țărani cu știința de la Dumnezeu de lucrători ai pământului. După cum a observat Blaga când a scris: „Suntem și vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul ţăranului, creatorul și păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat și rodnic” (Lucian Blaga).
Puterea „de cultură” de la Creator, a poporului nostru, observată de filozoful Blaga, i-a deschis cunoașterea spre toate științele, dar viața de la țară în mijlocul satului, rămâne izvorul de apă vie din care se inspiră și se sfințește prin comuniunea cu Hristos Dumnezeu în Bisericuțele din satele românești ai României Mari. Iar la puterea lui de cultură „atârnă de cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul ţăranului” (L. Blaga), și a acelora care intră în legăturtă cu el, ca locuitori ai satului, prin toate produsele de hrană pe care țăranul le produce prin rugăciunea și munca lui cu osteneală și sudoarea feței sale (Facere 1, 19). Țăranul român, ca lucrător de pământ, nu cade în deznădejde, pentru că el este ancorat puternic în credința, nădejdea și dragostea față de Creatorul său.
Între toate popoarele, poporul român putem spune că, pe când se năștea din daci și romani, se năștea și popor creștin în același timp prin providență. Înainte de a veni Imperiul Roman, Dumnezeu în iubirea Lui îi trimisese mai devreme, precum știm, pe Sf. Ap. Andrei pe teritoritorul Dobrogei să-i aducă mesajul mântuitor al Evangheliei lui Hristos Mântuitorul. Sf. Andrei plecând și la ucranieni, spune tradiția, că l-au bătut și a ajuns în închisoare, dar Dumnezeu l-a eliberat prin minunea Lui și a venit astfel înapoi în Dobrogea la poporul nostru, care avea înseamnă un suflet mai bun.
Poporul roman în satul românesc, în străbaterea secolelor de la daci, a rămas mereu ca un univers de gravitație prin sine de la Dumnezeu, în timp și spațiu românesc. Satul românesc a fost și rămâne unicul izvor duhovnicesc de viață sfântă al oricărei societăți, pentru că nimic nu-i poate afecta destinul deoarece, are și va avea tradiții creștine și sfinte, cu obiceiuri de comuniune cu Dumnezeu prin Sfintele Taine și de iubire cu aproapele, care îl sfințesc din generație în generație.
Locuitorii satului au stilul lor de gândire nedizolvat încă de valurile istoriei și care va rămâne, precum a rămas până în prezent. Să privim istoria Basarabiei, care până la primul Război Mondial, a fost sub Imperiul Țarist o sută șase ani!, dar credința și viața lui nu au putut-o desfința. Nici chiar persecuțiile staliniste cu deportările în Siberia nu i-a putut desfința și omorî pe toți dictatura regimul comunist. În țară la fel, toate închisorile comuniste nu au putut să-i schimbe în credința lor pe fii satului românesc, ci au preferat să moară decât să-și trădeze credința din satul lor față de Dumnezue și de Țară.
Gândirea locuitorilor din satul românesc, prin gândirea lor curată, este încrederea continuării înmulțirii neamului, prin creadința în Dumnezeu, că pe fiecare copil Dumnezeu îl trimte cu „traista lui”, iar părinții trebuie doare să ia din traistă și să-i dea să mănânce. Satul a avut și are forma lui de organizare, care din păcate au afectat-o conducerile guvernamentale în istoria ultimelor vremuri, dar vedem cum se renasc toate la țară și se readuc tradițiile religioase și culturale care sfințesc poporul.
Artistul din poporul român, poetul, omul de artă, și chiar omul thenicii, computerizat, a așezat satul românesc ȋn centrul creaţiei sale, a evidenţiat ȋn el gradul de solidaritate etnică, socială, religioasă, estetică etc. Dovadă este că oamenii de cultură din alte popoare și țări vin în România și mulți se așează în viața satului românesc de la țară.
Adevărul trist este că, viața satului românesc de la revoluție și până azi, a trecut prin crizele desfințării datorită conducătorilor de-a lungul anilor. Dar vedem că Dumnezeu în iubirea și mila Lui, a salvat viața satului și așa mai trăiește și astăzi, la modul prezent, cu toate necazurile și bucuriile sale. Satul ramânesc observăm ȋn prezent căci cu toate probleme nu a murit, ci dimpotrivă se restaurează într-o adevărată înviere.
Viața satului românesc pe linie religioasă. După ce s-a născut creștin poporul român, cum am aflat mai sus, locuitorii satelor și a orașelor românești au intrat treptat în cultura și tradițiile Religiei Creștine, în care Biblia era cartea de învățătură cu toate vitregiile istorice. Țăranul român știa din pildele Vechiului Testament și din parabolele Mântuitorului. Familia s-a întemeiat prin Taina Cununiei. Copiii mulți veniți în familie, în credința că Dumnezeu poartă de grijă, părinții și bunicii îi duceau la Taina Sfântului Botez, după învățătura preoților din Bisericile satelor și a orașelor.
Nimeni nici nu se putea gândi să nu ia parte la aceste Taine, atât din punct de vedere a credniței căci copilul lor trebuie să se nască și spiritual, cât și din punct de vedere a fi în rândul satului, căci altfel este rușine. Cultul morților era dezvoltat încât cine pleca din viața aceasta prin ceea ce numim moarte, trebuia negreșit chemat preotul satului să-i slujească Slujba înmortmântării și toate rânduielile Bisericii în cultul morțiilor.
Educația religioasă în viața satului era pe primul plan și din aceasta se formau cei „șaptpe ani de acasă” pentru viitorul tineretului. Tradițiile, Posturilor de peste an, erau ținute cu sfințenie și de acolo știau că vine și sănătatea sufletului și a trupului. de Sărbătorile Crăciunului, tradiția mersului cu Colindele creștine era ceva la fel de ținut cu sfințenie. Focul Colinzilor, spre slava Celui ce S-a Născut ca Mântuitor, aprindea tot sufletul satului românesc, pentru primirea în casa lui a Celui ce S-a născut, Pruncul Iisus.
Viața culturală a satului rămânesc. Școala elementară în satul românesc era la fel pe primul plan. Preotul și învățătorul satului și primarul, erau cei trei oameni de promovare a culturii și tradițiilor satului. Organizarea în toate sectoarele vieții satului era alături de educația religioasă și culturală un centru de gravitație în toate direcțiile. Serbările culturale cu copiii de la școli era ceva care aduna tot satul să-și vadă copii.
Tradițiile de la Nunți, cu cântecele și dansurile populare și cu toate obiceiurile erau ținute cu multă dragoste. La Facultăți nu plecau decât fii staului care erau născuți mai dotați pentru cultură, cu capacitate culturală să educe și pe alții, ceielalți rămâneau la viața și munca satului făcând familii creștine cu copii mulți. Mândria era cât pământ ai și câte animale, nu câți bani ai. Astfel, chiar dacă noi cei plecați uităm de Țara noastră și de satul nostru, ele nu uită de noi, ci ne transmit ecoul strigătului de reîntoarcere acasă.
Viața lucrării pământului în satul românesc. Lucrarea pământului, după anotimpurile anului, era ceva făcut cu mare grjă, dedicare și sfințenie pentru că de la munca câmpului venea exitența cu pâinea cea de toate zilele. Creșterea animalelor, căci poporul român are și priceperea creștirii animalelor de tot felul, era o mare preocupare. Mulți erau păstorii și aveau turme de oi, de unde se ținea tradiția cu mielul de Paști.
Respectarea sărbătorilor se făcea cu sfințenie în lucrarea pământului. Dacă venea ploaia Duminica sau în Sărbători și fânul era tăiat și lăsat să se usuce, nu era adunat în zilele de Sărbătoare, chiar că îl ducea apa. Femile din satul românesc erau prezente la toate lucrările câmpului, împreună cu copii, iar iarna la tors și la țesut de haine pentru membrii familiei. Femiile în neamul românesc, vin cu tradiția parcă moștenită de la strămoșii daci, unde femeia era mare conducătoare, iar bărbatul la lucru și la război pentru apărarea patriei. Iar bărbații în timpul iernii reparau plugurile și toate uneltele pentru lucarea pământului și grijeau de animale. Îmi amintesc că ziceau țăranii cu înțelepciune lor, în satul meu: „Lasă măi Ioane, nu te mai plânge, că dacă ești sănătos și Domnului credincios, le duci pe toate”. Așa știau fii satului, adavărata filozofie a vieiții.
Perspectiva de viitor a neamului și a satului românesc. Pe poporul nostru român îl va renaște Dumnezeu în iubirea Sa prin Taina Pocăinței, dar după ce va fi suferit destul pentru trezire, ca fiul cel rătăcit. O altă cale de renaștere a poporului nostru este în viitor prin viața satului românesc al părinților și strămoșilor noștrii, unde vor găsi neschimbate tradițiile creștine și sfinte, dar după ce iarăși vor fi suferit destul în părăsirea satului și a țării din cauza liderilor, precum spun toți.
Dumnezeul iubirii de oameni, în Sfântă Treime, va da noi conducători poporului român, după inima lui Dumnezeu, precum a fost regele David, pentru rugăciunile Maicii Domnului și a Sfinților conducători și domintori de neam și Țară Românească: Sfinții Brâncoveni și Sfântul Ștefan cel Mare și ale altor sfinții români.
Până atunci ne vom duce toți crucea în ajutorul Celui ce a dus Cel dintâi Crucea, Iisus Hristos Mântuitorul lumii și al tuturor. Tot ceea ce se întâmplă este îngăduit de iubirea Bunului Dumnezeu pentru trezirea și venirea la renaștere și înviere, pentru dobândirea comorii veșnice a mântuirii în Hristos Iisus. Singurul nume sub cer, în care este mântuire, prin răspunsul cu iubire la iubirea lui Dumnezeu în Sfântă Treime.
Căci Hristos Mântuitorul este cu poporul român în Țară și cu cei plecați, se poate vedea prin Bisericile din Țară zidite după revoluție cu toate vitregiile și prin cele din străinătate înfințate și prin închirierea Bisericilor catolice și de alte confesiuni creștine să nu se strice, care sunt părăsite. Frații noștrii români depretutindenea, privind la toți cei plecați, vedem că parcă ne-a trimis Dumnezeu misionari ai Bisericii Ortodoxe în lume.
Odată cu terminarea misiunii va fi ca o nouă imigrare de întoarcere spre Țara minunată din Carpați, unde curge lapte și miere pentru toți cetățenii ei, indiferent de naționalitate culoare și credință. Bogățiile Carpaților, a pământului românesc, a Dunării și a Mării Negre, sunt atât de multe și de adânci, încât nu pot fi toate vândute până aduce iubirea lui Dumnezeu ziua mântuirii neamului de vremurile vitrege de acum.
Totul depinde de credința noastră și de iubirea Domnului care este deschisă veșnic spre toți. E să luăm aminte fiecare să nu fie prea târziu, ziua reîntoarcerii acasă în satul românesc, cum a zis Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului și a toată Biserica Ortodoxă, care a mai zis că ne va putea ajuta mai mult cu rugăciunile lui, după ce pleacă.
Să dăm dar, o șansă vieții neamului românesc prin credința în Învirea lui Hristos, dobândită în satul românesc, Care este și chezășia învierii neamurilor și a neamului nostru și a fiecăruia în parte, prin credința în înviere. Atât liderii neamului cât și poporul din țară și cel plecat, se vede că au ajuns deja la concluzia că viața în felul acesta în care se trăiește azi, nu face sens spre veșnicie, cum dorește omul a trăi, ci spre distrugere și moarte prea devreme. Slujbele Bisericilor de la Nistru și până la Tisa și Rugăciunile copiilor curați cu inima, din gura cărora Dumnezeu primește lauda Sa, vor aduce zilele renașterii prin Taina Pocăinței spre învierea neamului.
Toţi cetățenii României și fii ai satului românesc, suntem și vom rămâne atașaţi și legați cu fire de aur invizibile ale sufletului de satul nostru în care am fost născuți, de satul nostru românesc, acest paradis și colț de rai care ne așteaptă și ne primește mereu cu braţele deschise să ne sfințim prin tradițiile lui. Satul e locul copilăriei noastre, unde ne-am jucat ca și copii nevinovați, poarta noastră spre vise și cer, cu fântâni cu ape limpezi de izvor şi arbori seculari, ce se zăresc printre poteci, ca o mărturie a veşniciei sale. Exemplu de legare de satul nostru românesc, sunt minunații cetățeni de alte neamuri, ca și nemții, maghiari, care deși au plecat revin în satul românesc și se simti cei mai fericiți.
Noi cei plecați știm că, din toate locurile văzute prin lume, nici unul nu este mai frumos decât satul și Țara din Carpați, România, în care am văzut prima dată lumina Soarelui. Şi toate drumurile duc spre tine, iubitul nostru sat românesc, spre regăsirea sufletului nostru cu Dumnezeu, Care ne-a născut spiritual în Taina Botezului la Bisericuța din sat, spre Împărăția iubirii lui Dumnezeu. M-am renăscut din nou anul acesta, de Săbătoarea Nașterii Maicii Domnului, Hramul Bisericii din satul meu cel românesc, din Nordul Ardealui, când am fost la întâlnirea cu fii satului în care am fost născut.
Împărtășesc aceleași sentimente de iubire și legătură și cu satele românești din Banat, căci de la cinsprezece ani am mers cu familia la Timișoara. Aceleași sentimente de iubire le am pentru satele lui Stefan cel Mare și Sfânt, al țării Moldovei, cu a cărei fică m-am căsătorit și am devenit milionar fiindcă am cinci copii și dosiprezece nepoți! Dar legați suntem toți de toate satele românești din Țară, pentru că în toate se trăiește aceeași viață românească în credința Bisericii Ortodoxe a nemului nostru. Iată, ținta noastră, poporul meu: „Spre soare ni-e gândul și mergem spre el, Lumina ni-e țintă și binele țel. Trăiască-ne țara și neamul! Cu dreapta-nălțată spre Tatăl de sus” (G. Coșbuc).
Despre satul românesc, putem spune și noi ca Ștefan Cel Mare și Sfânt că: „Moldova nu e a mea şi nici a voastră nu e, ci a urmaşilor, urmaşilor voştri”, și tot așa nici satul românesc cu Țara Românească din Carpați, România, nu este numai a noastră, ci a urmașilor, urmașilor noștrii, căci Hristos în noi, prin comuniunea Euharistică este nădejdea slavei (Coloseni 1, 27), spre trăirea satului românesc prin providență, spre satul raiului ceresc și veșnic al Împărăției iubirii și luminii lui Dumnezeu în Sfânta Treime. Amin.