"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Am luptat foarte mulți ani să aflu cine sunt și, dacă azi îmi doresc foarte mult să fac programe de identitate națională și seminarii despre identitate, este pentru că eu cred că în România există un gol uriaș în acest domeniu. Noi nu mai știm cine suntem. Nu mai știm cine suntem pe plan individual, nu mai știm cine suntem pe plan social și, ceea ce este cel mai grav, nu mai știm cine suntem pe plan național. Există foarte multă confuzie, ambivalență și foarte multă duplicitate.

Nu este simplu să afli cine ești. Identitatea este o călătorie individuală, fiecare o face în limitele lui și atât cât este dispus să o facă. Nu există certitudini și nu există garanții, dar drumul contează. Contează, pentru că drumul presupune descoperiri, presupune întâlniri, presupune cunoaștere. “Life is a journey not a destination”. Perfect adevărat deși pentru mine sună mai mult ca o reclamă.

Nevoia acută de a te descoperi începe de la incongruența ta cu lumea. Trebuie să nu fii bine cu tine, să nu te simți bine în pielea ta, să ai senzația că ceva e în neregulă, și mai ales, să vrei să cauți soluții. Nu le vei găsi întotdeauna, nu le vei găsi ușor, sau nu le vei găsi în timp scurt, dar este important să te angajezi în demersul respectiv, să îți dorești schimbarea.

Toți oamenii pe care îi cunosc sunt în situația de avea nevoie de a se descoperi. E firesc. Singurii care “scapă” de nevoia asta sunt cei aflați la extreme. Pe de o parte, cei aleși, cei care au o vocație mai puternică decât ei -artiștii, geniile, călugării, exploratorii, eroii- și pe de altă parte, opusul lor, cei abrutizați definitiv. Cum marea majoritate a celor care trăiesc pe planeta asta, nu se află în cele două categorii, drumul, calea, descoperirea, fac parte din existența cotidiană a fiecăruia.

Primul pas spre schimbare este conștientizarea stării în care te afli în momentul acela. Pentru a ști ce îți dorești trebuie să știi întâi cine ești. Rolul meu și ca psihoterapeut și ca scriitor, așa cum îl înțeleg eu, este să fiu un catalizator al conștientizării. Asta nu presupune a da sfaturi și a sugera soluții, pentru că nu le am - soluțiile sunt individuale și țin de adevărul subiectiv al fiecăruia - presupune a fi o oglindă curată în care celălalt să se vadă, presupune a pune întrebări. Dacă aș trăi într-un trib amerindian, acolo unde fiecare nume are o semnificație, aș zice că numele meu de vraci este Cel-care-pune-întrebări-vindecătoare.

Nu sunt lider politic, nu conduc niciun partid și nici măcar o platformă socială, și nu sunt un activist într-o mișcare. Eu sunt observatorul, scriitorul, cel care relatează. Povestașul. Nu impun nimănui nimic și nu îmi propun să formez caractere ca un director de școală, dar în același timp, trăim niște vremuri în care nu pot să nu mă implic. Nu am cum să stau cu mâinile încrucișate și să văd cum totul se distruge în jurul meu, dar nici nu mă pot apuca să fac, la modul amator lucruri la care nu mă pricep, cum ar fi politica, pentru că aș risca să fac mai mult rău. Ori, singurul lucru la care mă pricep eu pe lumea asta, marea mea iubire, viața mea este cuvântul. Scris, vorbit, citit, cuvântul care curge. Atunci când ai avut șansa să ajungi o persoană publică, în domeniul cuvântului, chiar și una așa, minusculă, cum sunt eu, trebuie să faci ceva, altceva!  Dacă ai avut șansa ca discursul tău să ajungă la mai mulți oameni decât prietenii tăi și familia ta, fă ceva cu acest discurs, construiește ceva! Ai datoria majoră de a vorbi în numele celor care nu pot ajunge la opinia publică. Ai datoria de a-i face vizibili pe cei “invizibili”. Atât cât poți.  

Nu am pretenția că pot oferi soluții universale, sau că voi schimba lumea. Am încetat din copilărie să cred în utopii, dar dacă lumea care va veni la conferințele mele despre identitate pleacă cu mult mai multe semne de întrebare decât atunci când a intrat în sală, și caută eventuale răspunsuri proprii pentru mine, obiectivul a fost atins. Ceea ce încerc să fac este să creez pentru două ore un spațiu al conștientizării, să activez mecanismul declanșator care ar putea să îi facă să iasă din zona de confort pe cei din sală. Oamenii își părăsesc greu zona de confort, deși câteodată doar supraviețuiesc în ea, dar ea este familiarul, cunoscutul, răul cel mai mic. Si cum trăim toți într-o țară în care “mai binele” e dușmanul “binelui”, ceea ce încerc eu să fac este să strig, să șoptesc, să scriu, să afirm că mai - binele nu este dușmanul binelui, ci este evoluția lui naturală, etapa următoare.

Mă simt responsabilă pentru ceea ce aș putea face pentru țara mea și îmi simt responsabilitatea ca fiind naturală. Nu am vreo presiune exterioară de a mă implica în toate proiectele astea care îmi consumă o mare parte din energie și timp și pentru care nu primesc niciun ban, nici măcar atât cât să îmi pot plăti decent colaboratorii, sala, lumina. Este doar presiunea gândurilor mele și a faptului că nu am stat cu mâinile încrucișate când în țara aceasta a fost atât de rău.

Evident că este foarte puțin ce pot face, o picătură într-un ocean, și evident că șansele mele de a reuși sunt foarte mici, dar chiar dacă voi eșua în toate proiectele mele sociale, tot voi câștiga ceva: voi câstiga conștiința faptului că eu, ca scriitor, nu am sporit niciodată în mod conștient urâțenia lumii acesteia, ci am încercat din toate puterile mele să o împuținez. Nu știu dacă e mult sau puțin, dar, pentru mine, în zilele limpezi când îmi apare o nouă carte și o țin pentru prima dată tipărită în mâini, așa cum iei în brațe un nou-născut la maternitate, e de ajuns.

 

Anca MIZUMSCHI