“Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.” Mircea Eliade
Pentru a comemora 125 de ani de la nașterea marelui poet, Mircea Eliade, dedică un superb articol, marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu. Intitulat simplu “Eminescu” articolul a fost publicat în ziarul românesc “America” din Detroit, Michigan în 1975.
În text, Eliade remarcă solidaritatea diasporei românești, din cele două Americi până pe Bătrânul Continent, în jurul lui Eminescu. Face apoi o superbă trecere prin istorie a unor genii din antichitate, precum Homer, Platon sau Shakespeare, datorită cărora “singura “eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale, care bineînțeles, reflectează și specificul național al gintei creatorului, și momentul istoric în care a viețuit acesta; le reflectează și ... le proiectează în “eternitate”.
Nu știu dacă în mod voit, Eliade, a dorit să atace regimul despotic al lui Ceaușescu, cu următoarea frază. Oricum, a reușit să o facă într-un mod foarte subtil, spunînd: “Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul pentru eternitate.” Eliade ne spune că formele politice, din istorie, sunt trecătoare, ce ramân însă pentru totdeauna sunt creațiile spirituale, de cultură. Chiar fără aur sau petrol, chiar și fără grâu sau cu o Românie globalizată, cultural vorbind suntem în siguranță, ne asigură Eliade. “Epoca de Aur” a despotului Ceaușescu a apus în 1989, România își diluează încet, încet multe din valori prin globalizare, poeziile lui Eminescu, însă, salvează identitatea neamului nostru pentru eternitate.
EMINESCU
„La 15 Ianuarie s-au împlinit 125 de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu. Românii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franța sau în Germania și Austria.
Nu e deloc de mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supraviețuit tuturor naufragii lor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea Medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața spirituală a milioane de cetitori, din toate colțurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot atât de “adevărate” chiar dacă istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricât de dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge “Luceafărul” lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor.
“Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale.”
În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușește setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile geniilor sale. Dacă vechea Helada n’ar fi avut decât istoria sa, și n-ar fi avut și geniile ei, de la Homer și până la Platon, astăzi am fi știut despre Helen cam tot atât că știm despre Sciți, Elamiți sau Iliri; adică, atât cât suntem obligați să învățăm la școală (evident, presupunând că, fără patrimoniului spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educație, ceea ce e cu totul improbabil).
Istoria este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot pot să-și clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau decenii, și apoi lasă locul unei alte forme istorice. Niciun fel de “eternitate” nu este îngăduită organismelor politice și sociale. Singura “eternitate” acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale, care bineînțeles, reflectează și specificul național al gintei creatorului, și momentul istoric în care a viețuit acesta; le reflectează și, am spune, le proiectează în “eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă actuală pentru lumea modernă, pentru că a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin, pentru că n’a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în “eternitate”.
“Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot într-o zi seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere, asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singurul lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost “proiectată” în eternitate prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăciei, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun într-un ospiciu... Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o da, nouă tuturora...”
Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library.
va urma