Sunt în drum spre Israel, cu dorința ca la sfârșitul săptămânii (sâmbătă 15 iunie 2013) să fiu pe Muntele Templului. Făcând pregătirea traseului (Tel-Aviv – Cezarea lui Filip – Marea Galileii – Ierusalim - TelAviv), cu mașina, mi s-a confirmat că Israel e o națiune mică. Sunt câteva ore de condus între aceste locuri. Planurile sunt multe, împlinirile sunt ale Domnului, și în ediția din iulie voi veni cu amănunte.
Israelul e o țară mică, și totuși cheie în a preveni colapsul civilizației occidentale în Orientul Mijlociu. Israelul trebuie să facă față continuu agresiunii musulmane pentru a-și păstra ce i-a mai rămas din pămîntul pe care Dumnezeul cerului și al pământului l-a dat de moştenire poporului Său!
Citind din nou Scriptura, din scoarță-n scoață, și anul acesta, și trecând de cărțile lui Moise la Împărați constat din nou ce a făcut neascultarea de glasul Domnului, a poporului ales. Poporul de pe glob cu cele mai mari promisiuni din partea Domnului Dumnezeu, întorcându-I spatele are de luptat pentru ceea ce de fapt au călcat talpa piciorului evreilor pe vremea lui Iosua, și care era cadoul lui Dumnezeu pentru ei.
De la nord la sud si de la est la vest evreii de astăzi păstrează cu sânge ce au și încearcă să mai acapereze din ce au pierdut. Un exemplu tipic în acest sens este lupta continuă pentru Muntele Templului, cel mai sfânt loc pentru evrei și în același timp considerat cel de-al treilea cel mai sfânt loc pentru arabi - un loc sfânt atacat și distrus de musulmani pentru a discredita drepturile evreilor la locul sfânt și demoraliza poporul evreu.
Ca o scurtă reluare a celor scrise în edițiile anterioare ale acestei rubrici, Muntele Templului, în Orașul Vechi din Ierusalim este locul unde a fost construit Primul Templu, în anul 956 î.Hr. de către regele Solomon, după ce regele David a cumpărat terenul cu 600 de sicli de argint. Acesta a fost distrus de babilonieni în 568 î.Hr., reconstruit de regele Persiei, și consacrat ca al doilea Templu, în 515 î.Hr.. Apoi, a fost distrus de romani în anul 70 AD (Anul Domnului) , distrugere urmată de trimiterea evreilor în exil până în secolul 20.
Trebuie remarcat și spus cu voce tare că islamul a luat ființă în anul 610 AD, atunci când Mohammed, fiind în orașul Mecca, a pretins că a avut o viziune prin care i s-a spus că el este ultimul profet ales de Dumnezeu. Cele mai multe relatări spun că Mohammed a fost la Mecca și nu pe Muntele Templului când a avut viziunea. Într-o încercare de a-i converti pe evrei, Mohammed a cerut adepților săi să se roage cu fața spre Ierusalim timp de 19 luni, doar, doar ar putea fi acceptat de evrei, dar a fost respins de ei. Respingerea directă a evreilor a determinat scrierea cărții Coran în care își varsă mânia, folosind o mulțime de versete să-și motiveze adepții să urască evreii până la exterminarea lor. Din ura împotriva evreilor, Ierusalimul nu este menționat nicăieri în Coran. Mecca, însă, este menționată de multe ori în Coran. De cincisprezece secole, Mecca a fost cel mai sfânt loc al islamului, dovedind aceasta și prin faptul că musulmanilor li se cere să facă cel puțin o dată în viață un pelerinaj acolo, la Mecca, și nu la Ierusalim. Ierusalimul, și în special Muntele Templului, a fost urât de către Mohammed. Adepții săi de mai târziu au construit intenționat Domul Stâncii și Moscheea Al-Aqsa, semnificând nimic altceava decât cucerirea musulmană a Muntelui Templului. Muntele Templului ilustrează modul în care liderii arabi au falsificat și au distrus dovezi istorice pentru a emite pretenții la locurile evreiești, inclusiv cimitire, și a mobiliza forțat urmașii acestora să lupte împotriva existenței unui stat evreu și înființarea unui stat palestinian.
Atacul musulman este continuu. Iată câtev a date recente.
În 1929, Marele Muftiu al Ierusalimului, (de asemenea, unchiul lui Yasser Arafat), Haj Amin al-Husseini, a răspândit zvonuri false că evreii au planificat și coordonat uciderea musulmanilor din moscheea Al-Aqsa. Urmașii săi au reacționat prin masacrarea evreilor în Ierusalim, Hebron, și alte comunități evreiești, având pretenții la locurile sfinte din aceste orașe.
Începând din 1948, Iordania controlând Ierusalimul de Est, și de zeci de ani, musulmanii au căutat să distrugă toate dovezile vieții evreiești din acele locuri.
În 1967, Yasser Arafat a repetat aceeași poveste înșelătoare a unchiului său - și anume că evreii au atacat arabii de la Moscheea Al-Aqsa declanșând revolte musulmane. Arafat a fost susținut de către națiunile arabe în pretendența la Ierusalim, și mai ales la Muntele Templului. După Războiul de Șase Zile, Israelul a mai potolit musulmanii cu pretenția la Muntele Templului. Israelul a reconstruit și scos la iveală dovezi istorice de confirmare a civilizației evreiești înainte de ocupația arabă.
În 1993, Acordul de la Oslo, a fost un punct crucial al atitudinii lumii refitor la Muntele Templului când s-a a extins mitul Ierusalimului ca o pretinsă capitală a unui stat palestinian, încurajând arabii să acționeze pe toate căile de a cuceri și de a domina evreii din țara lui Israel.
Ar fi multe de scris, dar vin la anul 2013. Muntele Templului și Al-Aqsa au fost din nou în știrile din primăvara acestui an. La 31 martie, Abbas a semnat un “acord ceremonial” de recunoaștere a Regelui Abdullah al II-lea ca și “custode” la locurilor sfinte din Ierusalim, mai ales Moscheea Al-Aqsa. Obrăznicia și îndrăzneala islamică continuă, cu aceleași minciuni ce au fost repetate de Mahmoud Abbas. Duminică, 12 mai 2013, el a vorbit la o reuniune a Comitetului Executiv al Organizației pentru Eliberarea Palestinei, unde a afirmat din nou false “presupuse” atacuri ale evreilor împotriva musulmanilor din moscheea al-Aqsa, în Iudeea și Samaria, din nou, încearcând să rejustifice cererile arabe la pământ evreiesc. “Noi nu putem păstra tăcerea asupra unor astfel de acțiuni, nici nu putem accepta repetarea lor”, a spus Abbas. “Dacă Israelul crede că deși este avertizat atacă în mod continuu arabii din Moscheea Al-Aqsa, să nu fie surprins de atacuri pe nepregătite. “
Iată, dar că timp de decenii, ale minciunii arabe, dincolo de realitatea istorică a Orientului Mijlociu, întreg globul și chiar guvernul israelian, de dragul unei politici confuze au acceptat o abordare complace și elegantă de apărare a ambelor părți. În mod continuu, și în fiecare zi, politicienii și mass-media, în loc să spună adevărul încearcă calmarea situației folosind cuvinte precum “Apartheid”, “așezări”, “ocupația ilegală” și “obstacol în calea păcii,” și niciodată sub semnul întrebării de validitare a acuzațiilor cu privire la Israel.
Citind Scriptura și inspirându-mă și citând parte din explicațiile carților ei, vă voi prezenta în continuare ceva specific în perioadele existenței Tempului. Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. De ce decădere și declin? Ele încep cu împărații David și Solomon şi se termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu construcţia Templului şi se încheie cu distrugerea lui.
Sunt șapte perioade când pământenii și în particular Israelul au experimentat și vor experimenta într-un mod cu totul special binecuvântările lui Dumnezeu. In fiecare din aceste perioade trebuie să admitem conecția Templului. Templul lui Dumnezeu a fost și este simbolul prezenței lui Dumnezeu. Vom începe cu Templul de pe Muntele Moria.
TEMPLUL PE MUNTELE MORIA - Perioadă a binecuvântărilor
Prima perioada este descrisă în cartea 1 Impărați, și începe cu o perioadă de glorie şi se termină în dezastru spiritual şi apoi robie spirituală. Persoana centrală a perioadei este împăratul Solomon și acțiunea cea mai semnificativă este construirea Primului Templul.
Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei evreieşti. Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care s-a ridicat vreodată Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede seama că nivelul ajuns de Solomon a stârnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi ultimul împărat care a domnit peste întreg Israelul. Singurul care va mai face acest lucru va fi Isus Hristos, când se va întoarce să domnească ca fiu al lui David pe tronul Ierusalimului.
Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din câte au existat vreodată, înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de toţi contemporanii. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului, mulţimea nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu prevederile Legii date de Dumnezeu evreilor (Deut 17.16-17). A construit Templul la indemnul dat de Dumnezeu, lui David. A fost dedicat Templului. A fost un om al rugăciunii, dar a sfârșit-o dezastruos. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se socotească dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin mai puţin dependent de ajutorul divin. În comparaţie cu modestia şi sentimentul de neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David, Solomon prezintă o siguranţă de sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gândurile sale exprimate în cartea Eclesiastul ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor dimensiunilor vieţii umane. Blazarea lui este evidentă și supărătoare.
Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată incapacitatea omului căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai înţelept ca Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa mai multe resurse materiale şi mai multă faimă. Falimentul lui este reprezentativ şi suficient pentru a explica falimentele noastre.
Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Târâtă de iubire, inima lui îngăduie să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui. Chemoş, Baal-Peor şi Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se prăbuşeşte iarăşi în idolatrie. Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui Solomon pedeapsa. Nimeni nu va mai aduna după el tot poporul într-o singură împărăţie. Zece seminţii vor trece sub stăpânirea unui slujitor de al său. Legământul Davidic însă va rămâne în picioare. David va avea mereu un urmaş pe scaunul său de domnie. Stăpânirea lui va fi însă limitata la seminţiile lui Iuda şi Beniamin.
Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică mesianică. Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale lucrării lui Isus Hristos. Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor al domniei lui Hristos asupra lumii.
E important a scoate in relief domnia lui Solomon cu aspecte similare din împărăţia mesianică:
- Mai întâi, domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din teacă în anii săi de domnie.
- În al doilea rând, a fost o domnie caracterizată prin primatul înţelepciunii şi priceperii (1Împ 4 şi 1Împ 10).
- În al treilea rând a fost vorba despre bogăţie şi slavă - aşa cum nu mai fusese nicăieri şi niciodată.
- În al patrulea rând a fost o domnie care s-a bucurat de faimă şi cinstire. Numele lui Solomon era renumit în toate împărăţiile contemporane.
- În al cincilea rând putem vorbi despre bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1Împ 4.20,25: „Iuda şi Israel erau în număr foarte mare... Ei mâncau şi se veseleau. ...au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon”.
Prima perioadă a binecuvântărilor legate de Templu își are ancora într-o altă perioadă ce o vom trata mai târziu. Acum, dar, în context, din vestirile profeţilor noi ştim că aceste binecuvântări sunt tocmai caracteristicile domniei mesianice viitoare a lui Christos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul” (Isa 2.4). „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş”. (Isa 11.6). Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa cum n-a fost niciodată: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isa 11.9;Hab 2.14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată căci: „muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor grămădi spre ei” (Isa 2.2;Isa 11.10). Va fi slavă şi cinstire aşa cum nici o împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pământului: „în ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui” (Isa 11.10). În împărăţia mesianică va fi bucurie şi siguranţă pentru toţi cei ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie: „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” (Mica 4.4). Nu exisă nimic mai minunat decât studierea acestor pasaje care ne vorbesc despre împărăţia Domnului Isus care stă gata să vină. Chiar şi numai o lectură fugară a lor ne face să spunem plini de dorinţă: „Vie împărăţia Ta!”
VA URMA