Câţi dintre cei care călătoresc pe teritoriul Statelor Unite îşi mai amintesc de numele vreuneia dintre zecile sau sutele de localităţi prin care au trecut în drum spre destinaţie sau în care au oprit, doar ca să facă plinul? Străbătând drumul dinspre Arizona spre California cu expresul I-10, ultima localitate pe care o întâlneşti, aparţinând statului Marelui Canion este ăuartzsite, care ar trece cu siguranţă, neobservată, sortită să rămână la fel ca atâtea alte locuri, în anonimat, dacă nu şi-ar face apariţia după aproximativ nouăzeci de minute de călătorie prin deşert. Aşezat la 125 de mile de capitala Phoenix şi 129 de mile de localitatea turistică Palm Springs din California, la aproximativ 20 de mile de Blythe, primul oraş din California, situat chiar pe graniţa cu Arizona, Quartzsite are aproximativ patru mii de locuitori. Întemeiat în 1867 şi orientat în special pe turism, atrăgând în jur de un milion şi jumătate de vizitatori anual, în perioada octombrie-martie, Quartzsite se distinge prin numeroasele sale zone istorice, cum ar fi Spanish Wall, Crystal Hill, Tyson Tanks. În această localitate aflată pe graniţa cu statul California, îşi duce existenţa un conaţional de-al nostru, pastorul John Todor. John Todor s-a născut şi a trăit în România până la vârsta de 14 ani, când va începe o nouă viaţă, alături de familie, dincolo de ocean. A locuit mai întâi la Chicago, iar apoi, din 1996 până în prezent, cu o întrerupere de opt ani, când a revenit în România, în Phoenix, Arizona. Anul 2004 îi aduce bucuria de a deveni soţul lui Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii unei fetiţe de un an, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă, română, filipineză şi engleză. Din toamna lui 2006, românul John Todor este pastorul unei biserici americane, “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona, pe care o slujeste cu devotament şi consacrare.
- Domnule Todor, am dori să ne spuneţi pe scurt, la ce vârstă aţi părăsit România şi în ce împrejurări?
- Am plecat din ţară pe 15 septembrie 1989, trecând frontiera pe la sârbi, împreună cu mama. Aveam 14 ani şi sufeream de scolioză (curbură a coloanei vertebrale), iar medicii nu mai puteau face nimic pentru mine. Acesta a şi fost de altfel, motivul pentru care am părăsit România.
- După cât timp aţi reuşit să ajungeţi în Statele Unite ale Americii şi când vi s-au alăturat şi ceilalţi membri ai familiei?
- Am stat şase luni în lagar în Iugoslavia, iar pe 8 martie 1990, am ajuns în Statele Unite ale Americii. Un an mai târziu, în 1991 ni s-au alăturat tata şi sora mea, care rămăseseră în ţară.
- Ce ne puteţi relata despre periplul dvs. american? În ce state a locuit John Todor după ce a pus piciorul pe pământul făgăduinţei şi pentru cât timp?
- Următoarea destinaţie după Iugoslavia a fost „Oraşul Vânturilor”, Chicago, Illinois, unde am locuit şase ani, deci din 1990 până în 1996.
- Probabil că de fiecare din aceste locuri vă leagă anumite amintiri. Ce aţi dori să le povestiţi cititorilor noştri de exemplu, din experienţa dvs. ca rezident al metropolei Chicago?
- Da, de fiecare din aceste locuri mă leagă amintiri frumoase. Îmi aduc cu drag aminte de faptul că la liceul unde învăţam în Chicago, aveam multi colegi emigranţi: români, polonezi, indieni, şi ne înţelegeam foarte bine, eram ca şi fraţii unii cu alţii. Cât am fost în liceu, după ore lucram la pizza delivery în Downtown Chicago, iar pe parcursul colegiului, am prins un post de noapte la Chicago Tribune (un ziar bine cunoscut în State)... Acum, privind în urmă pot să spun că au fost ani frumoşi. În Chicago era o comunitate mare de români şi alţi europeni...mă simţeam uneori ca în Europa, şi asta mi-a placut mult.
- Cum a fost adaptarea la mediul cosmopolit de aici? Cât de uşor sau cât de greu a fost să vă obişnuiţi cu ritmul alert de viaţă din Chicago? Ce anume v-a atras în Arizona?
- A fost interesant să locuiesc în Chicago, mai ales ca nou venit din Romania... vă daţi seama... veneam din ţara natală, dintr-o comună cu doar doua mii de locuitori, într-o metropolă cum este Chicago...ce mare diferenţă. Dar noi românii, după cum bine ştiţi, ne integrăm repede, mai ales când ne incredem în Dumnezeu. Când am venit în America, nu ştiam deloc engleza, am învăţat această limbă în timp ce mergeam la liceu. Nu mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu ritmul alert de viaţă din Chicago, probabil şi datorită faptului că eram foarte tânăr. În Arizona m-au atras foarte mult clima, curăţenia oraselor, liniştea, diferitele oportunităţi ce le oferă acest stat atât tinerilor, cât şi celor mai în vârstă.
- Vă simţiţi legat sufleteşte de ţara Marelui Canion?
- Da, foarte mult. Iubesc Arizona.
- A existat vreun interval în care să fi lipsit din Statele Unite ale Americii? Cum şi când a fost revenirea peste ocean? De ce aţi ales din nou, Arizona?
- Am lipsit din Statele Unite ale Americii din 1998 până în 2006. În acest interval am locuit în Romania şi veneam aici doar vara, timp de două, trei luni. Revenirea a fost foarte frumoasă, deoarece Dumnezeu ne-a călăuzit atât atunci când am plecat, cât şi când ne-am reîntors. Am ales din nou Arizona, deoarece aici se aflau toţi ai noştri, parinţii, rudele, prietenii, biserica română din care am făcut parte înainte de a merge în Romania. Am mai înclinat pentru Arizona şi datorită climei din acest stat.
- Vom vorbi în continuare tot despre viaţa personală a lui John Todor. Sunteţi căsătorit cu Mythyl Grace Todor. Cum aţi cunoscut-o pe cea care urma să vă devină soţie?
- Mi-am cunoscut soţia într-un mod cu totul aparte, călăuzit fiind în totalitate de Dumnezeu... Staţi să vă spun pe scurt cum s-a întâmplat. În anul 2001, venisem în Phoenix din Romania, pe perioada verii, ca să îmi vizitez părinţii. Într-o zi de iulie a acelui an, am mers la Arizona State University la sala de computere, deoarece trebuia sa fac o lucrare şi acasa la părinţi, nu aveam calculator. Am parcat maşina şi am introdus monezile în dispozitivul care colectează banii. După ce am terminat ce aveam de lucrat pe calculator, mi-am dat seama că timpul pentru care platisem parcarea nu expirase încă. În acel moment, Dumnezeu m-a inspirat să caut pe Internet, tineri misionari cu care să împărtăşesc idei despre lucrarea în ogorul evangheliei. După ce am dat o cautare, pe ecranul calculatorului au apărut mai multe organizaţii de tineri misionari. Nefiindu-mi familiare, am dat click la intâmplare pe una dintre ele. Au apărut mai multe profiluri de tineri misionari, printre care şi profilul soţiei mele, care se numea pe atunci Mythyl Grace De Los Reyes. Scria acolo că e o fată care il iubeşte pe Dumnezeu, crescută într-o familie de credincioşi baptişti din Filipine şi alte câteva date personale. De asemenea, se specifica în profil că Mythyl era în momentul acela misionară în Singapore. Dumnezeu mi-a pus pe inimă să îi scriu câteva rânduri într-un e-mail. I-am spus că sunt un tânăr român care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi că dacă vrea, poate sa îmi răspundă şi să îmi spună mai multe despre ea şi despre experienţa ei cu Dumnezeu în lucrare. A doua zi, am primit un scurt e-mail de la ea, care a şi fost punctul de legatură. Pe parcursul lunilor ne-am imprietenit, Dumezeu apropiindu-ne foarte mult sufleteşte. Ne-am rugat unul pentru celălalt şi am aşteptat să vedem ce plan are Dumnezeu cu noi.
- A fost un drum lung de la prietenie la logodnă şi apoi la căsătorie? Când v-aţi căsătorit şi unde?
- După aproximativ doi ani în care am ţinut legătura prin e-mail, telefon, scrisori, Dumezeu m-a ajutat să ajung în Filipine şi să ne întâlnim, evident după ce contractul lui Mythyl în Singapore s-a terminat. Exista bineînţeles, posibilitatea reînnoirii contractului, dar Dumnezeu avea altceva în plan. În aceşti doi ani, Dumnezeu ne-a unit aşa de mult, încât atunci când am mers în Filipine şi ne-am întâlnit la aeroport, parcă ne-am fi cu cunoscut din copilărie. Am stat şase săptămâni în Filipine, până în noiembrie 2003. La despărţire, atât eu, cât şi ea şi toti cei care ne cunoşteau, am fost pe deplin încredinţaţi că suntem făcuţi unul pentru celălalt. În februarie anul următor, Mythyl a venit în România şi am avut logodna în Banat, locul unde am crescut şi copilărit, fiindu-ne alături rudele şi prietenii mei. În luna aprilie, eu am plecat din nou, în Asia, unde de altfel, am avut şi nunta, pe 5 iunie, 2004 în Bacolod City, Filipine.
- V-a trecut vreodată prin minte dvs. sau ei să vă răzgândiţi, având în vedere diferenţele culturale şi de rasă?
- Niciodată.
- Există în familia dvs. sau a ei vreun precedent de căsătorie mixtă?
- Nu, suntem primul caz.
- Cum este să fii căsătorit cu o filipineză?
- Personal, niciodată nu am pus accentul pe faptul că sunt căsătorit cu o filipineză, deci nu ştiu cum să vă răspund la această întrebare.
- Ce anume v-a atras cel mai mult la soţia dvs.?
- Simplitatea şi dragostea pentru Dumnezeu m-au atras cel mai mult la soţia mea. Văzând cât de mult Îl iubeşte pe Dumnezeu, eram ferm convins că mă va iubi şi pe mine şi lucrarea lui Dumnezeu.
- Cum o puteţi descrie în câteva cuvinte, pe soţia dvs.?
- Temătoare de Dumnezeu, o soţie şi o mamă ideală, o fiinţă plină de dragoste şi tandreţe.
- Consideraţi că v-a schimbat într-un anumit mod această căsătorie?
- Da, într-un fel m-a făcut să mă gândesc şi să iubesc şi mai mult alte popoare ale lumii. De asemenea, pot să spun că am devenit mult mai interesat de cultura altor popoare.
- Se resimte la voi în casă un amestec de tradiţii şi influenţe culturale, având în vedere nu numai că dvs. şi soţia proveniţi din părţi diferite ale lumii, dar şi că trăiţi într-o ţară de adopţie?
- Da, desigur.
- Copii aveţi?
- Avem o fetiţă, Elshana Grace Todor, care pe 5 decembrie anul trecut, a împlinit un anişor.
- Cine se ocupă în special de educaţia fetiţei, John sau Mythyl?
- Soţia petrece cel mai mult timp cu ea. Mythyl este o mamă deosebită.
- Ce limbă vorbiţi acasă, cu soţia şi copilul?
- Acasă vorbesc de obicei, în engleză cu soţia, uneori mai folosim şi cuvinte în româneşte. Cu fetiţa eu vorbesc în general, româneşte (as zice ca 90% româneşte), iar soţia vorbeşte cu ea atât în filipineză, cât şi în engleză.
- Este clar că fiica voastră va fi un adult cu o bogată cultură etnică (americană, asiatică şi română). V-aţi gândit deja să o îndrumaţi spre o anumită profesie, în care să poată folosi acest bagaj de informaţii?
- Nu, nu ne-am gândit încă la aşa ceva.
- Ce planuri aveţi pentru ea, atunci când va creşte?
- Din pântecele mamei ei, cât şi atunci când am închinat-o Domnului, ne-am rugat ca Dumnezeu să îi dea daruri muzicale. E încă prea devreme să tragem o concluzie acum, dar din câte se pare, Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea, pentru că Elshana iubeşte muzica foarte mult. Când intrăm cu ea în biserică se duce direct la pian, la sora care cânta acolo. Cu greu o dezlipim de lângă instrumente. E o mare bucurie pentru noi părinţii să vedem cu ochii noştri cum Dumenzeu ascultă rugăciunile copiilor Săi. Nu pot să spun că avem deocamdată planuri pentru viitorul fetiţei. Urmează să vedem cum o va călăuzi Dumnezeu pas cu pas pe ea, şi de asemenea, pe noi ca parinţi, în susţinerea de care va avea nevoie.
- Sunteţi în prezent, pastor la First Baptist Church din Quartzsite, Arizona, am putea spune o experienţă inedită pentru John Todor.
- Da, a fost ceva nou pentru mine să preiau biserica din Quartzsite, acum doi ani. Până în acel moment, slujisem doar în biserici româneşti.
- Cum aţi descrie atmosfera din această comunitate?
- O atmosferă plăcută, intimă, în care dragostea lui Cristos şi iubirea noastră faţă de El radiază în ceea ce facem.
- Cum era First Baptist Church din Quartzsite din Arizona atunci când aţi preluat-o şi cum arată acum, sub păstorirea dvs.?
- Pastorul care a fost înaintea mea în această biserică a slujit 13 ani aici, până la 78 de ani, când a şi ieşit la pensie. Pot să vă spun că atunci când am ajuns la First Baptist, am simţit că biserica tânjea după forţe noi, energie, viziune, pasiune. Cum arată acum această biserică? … Întrebaţi-i pe cei care sunt membri aici, sau mai bine… veniţi şi vedeţi ...
- Aţi trăit de la început cu convingerea că Dumnezeu v-a chemat să slujiţi aici sau aţi avut unele îndoieli atunci când aţi primit confirmarea obţinerii acestui post?
- Niciodată nu am avut îndoieli nici eu şi nici sotia cu privire la chemarea lui Dumnezeu de a sluji aici. De la inceput am avut convingerea ca voia Lui este sa fim aici, atat cat va vrea El.
- Cum v-a călăuzit Dumnezeu paşii în păstorirea acestei bisericii?
- Dupa ce ne-am întors din România, în vara anului 2006 am început să ne rugăm şi să “avem ochii deschişi” pentru un post, într-o biserică americană. Auzisem de la un pastor american că există câteva site-uri pe Internet, în care bisericile aflate în cautare de pastor dau anunţuri. Am accesat un astfel de site şi mi-am exprimat dorinţa de a sluji ca pastor la Biserica First Baptist din ăuartzsite, aplicând pentru acest post. A urmat apoi o serie de interviuri şi examinări. Au fost în total, aproximativ două sute de aplicanţi.
- Cum apreciaţi implicarea membrilor comunităţii în proiectele noi pe care le susţineţi?
- Deşi avem mulţi bătrâni în biserică, oameni care nu au atâta energie şi putere ca şi tinerii, sunt uimit peste măsură de implicarea lor şi a majorităţii membrilor, în proiectele bisericii. Mă simt binecuvântat să pot lucra cu astfel de oameni, care sunt dedicaţi trup şi suflet lucrării lui Dumnezeu.
- Simţiţi că v-aţi găsit rostul, că v-aţi împlinit ca om şi ca pastor în această biserică?
- Da, pot să spun acest lucru din toată inima. Mă simt împlinit şi simt că fac voia Domnului sută la sută.
- Ce ne puteţi relata despre modul în care s-a produs convertirea dvs.?
- Am crescut într-o familie de credincioşi baptişti, deci eram obişnuit cu biserica, de mic. Am cântat în corul copiilor şi în orchestra bisericii. Îmi aduc aminte ca în adolescenţă, la fel ca mulţi alţii, nu mă gândeam la o predare totală în braţul Domnului. Creştinismul mi se părea puţin plictisitor. Voiam să gust şi din plăcerile lumii. Totuşi, Dumnezeu îi urmăreşte pe ai Săi şi nu îi lasă până nu se predau Lui, pe deplin. Mergeam în Chicago la biserica păstorită de fratele George Dancea şi deşi ascultasem până atunci Cuvântul lui Dumnezeu de foarte multe ori, a fost o seara de duminică în anul 1991, când parcă fiecare cuvânt al predicii era numai pentru mine. Duhul Sfânt mi-a făcut cunoscut faptul că aceea trebuie să fie seara predării mele... şi asa a fost. După terminarea serviciului divin, i-am mărturisit fratelui pastor hotărârea mea, fiind botezat câteva săptămâni mai târziu.
- Aţi avut un mentor, un exemplu pe care l-aţi urmat în biserică, o anumită persoană care v-a călăuzit paşii?
- În biserica din localitatea Glimboca, judeţul Caraş Severin din România aveam mare respect faţă de fratele Vasile Murariu. Omul acesta a fost un model pentru mine, deşi nu i-am mărturisit niciodată acest lucru, era un om foarte smerit şi nu cred că i-ar fi plăcut să audă asta. Domnul l-a chemat “acasă” acum câteva luni, la vârsta de nouă zeci şi ceva de ani. În ceea ce priveşte viaţa de slujire, după ce Domnul m-a chemat în lucrare, El s-a folosit de fratele Pastor Micea Filip, unul din pastorii bisericii române baptiste “Pacea”, din Phoenix, AZ, unde mergeam eu şi familia, în acea perioadă. Dupa ce i-am mărturisit chemarea din partea Domnului, fratele Mircea a fost omul care m-a încurajat şi susţinut. El a fost pentru mine un bun mentor pus de Dumnezeu pentru un tânăr, nou chemat de Dumnezeu în lucrare.
- Când v-aţi botezat şi unde? Aţi dori să ne împărtăşiţi una sau mai multe din experienţele dvs. cu Dumnezeu, care v-au marcat viaţa de creştin şi desigur, de pastor?
- Am fost botezat în vara anului 1991 în Chicago, Ilinois în Biserica First Romanian Baptist Church de pe strada Ashland, de către fratele Pastor George Dancea, care în momentul de faţă este Preşedintele Asociaţiei Baptiste Române din America şi Canada. Una din experienţele mele cu Dumnezeu a fost în vremea copilăriei. După cum v-am spus la începutul interviului, când eram copil, medicii au descoperit că sufăr de curbura coloanei vertebrale. Recomandarea lor a fost să fac gimnastică medicală. Părinţii mei au plătit un profesor de sport pentru asta, dar totuşi, coloana mea se curba şi mai mult. Mergeam foarte des la Bucureşti la medici, cheltuind foarte mulţi bani pe drumuri, până când într-o zi, aceştia au hotărât că nu mai e nici o şansă de recuperare pentru mine.Ne-au spus că ei nu mai au ce să facă, singura posibilitate fiind operaţia, dar nu în România ci în Statele Unite ale Americii. “Dacă nu vei fi operat”, au spus ei, “vei rămâne pitic şi gârbov toată viaţa.” Bineînţeles că acest lucru m-a întristat atât pe mine, cât şi pe părinţii mei. Îmi aduc însă, aminte că m-am rugat Domnului şi am zis: “Doamne, dacă tu ne ajuţi să plecăm din România şi să fiu operat în America,” (ceea ce din punct de vedere legal, dar şi ilegal era foarte greu în aceea vreme a regimului comunist), îţi promit că Te voi sluji pe tine, că voi spune şi altora despre puterea Ta”. A fost o rugăciune simplă, a unui copil, pe care eu urma să o uit cu trecerea anilor, dar Dumnezeu nu a uitat-o. Dumezeu ne-a ajutat să trecem frontiera în septembrie 1989. Am fost un grup de vreo 12 persoane, dintre care majoritatea au fost daţi înapoi în România, de către sârbi. Domnul însă, nouă ne-a facut o cale de trecere. Am fost acceptaţi în lagărul iugoslav, iar în martie 1990, am sosit în America. Mama avea un frate în Chicago, care ajunse cu vreun an înainte. Eram deci, pe pământul făgăduinţei, aşa că am început să ne rugăm Domnului să ne găsească un spital unde să fiu operat. Operaţia costa în vremea aceea, cam $ 130,000 iar noi nu aveam nici bani, nici serviciu sau asigurare medicală. Dumenzeu ne-a călăuzit înspre un spital din Chicago, care făcea astfel de operaţii pentru copii, era un spital sponsorizat de milionari de aici, din America, spital la care dacă erai acceptat, nu plăteai nici un ban. Operaţia trebuia făcută cât de urgent. Domnul a făcut şi de data asta o minune. Deşi erau mulţi copii pe listă înaintea mea, am fost acceptat acolo într-un timp destul de scurt. Am iesit din spital, am început liceul, iar după liceu am studiat la DePaul University în Chicago, psihologia, noaptea lucrând pentru tipografia “Chicago Tribune”. Mă simţeam realizat, simţeam că aveam de toate, că mi-am găsit rostul în viaţă. În vara anului 1996 m-am mutat în Phoenix, Arizona cu părinţii şi sora. M-am transferat cu şcoala la Arizona State University, cu acelaşi profil: psihologie. În iarna anului 1996-1997, am început însă, să simt în inimă că psihologia nu va fi domeniul în care voi fi împlinit. Simţeam că nu am pace, că Dumnezeu are o altă slujbă pentru mine, că El vrea să fac cu totul altceva, fapt care m-a determinat să mă rog şi să postesc pentru ca Dumnezeu să îmi vorbească. După aproximativ o lună de zile de rugăciune şi post, Dumnezeu mi-a vorbit într-o zi, după terminarea orelor de studii, în timp ce mă îndreptam înspre parcarea şcolii din Tempe, AZ, pentru a-mi lua maşina şi a pleca spre casă. Am simţit ca un curent electric în corpul meu, din cap până în picioare. Fiecare celulă a corpului meu parcă o simţeam mişcându-se şi vibrând. Am izbucnit în plâns. Deşi erau persoane în jurul meu, nu mă interesa ce credeau, erau lacrimi de bucurie. în acele momente, Domnul a vorbit inimii mele şi mi-a reamintit de promisiunea pe care I-am făcut-o când eram mic în România, că dacă voi ajunge în America şi voi fi operat, Il voi sluji pe El. Chemarea Lui a fost să las totul şi să Îl slujesc pe El, vestind Evanghelia. Bineînţeles că pentru mine acest lucru a fost un şoc, nu mă simţeam capabil. După ce am ajuns acasă, Domnul a continuat să îmi vorbească prin Cuvant. În urma acceptării chemării, am fost inundat de pacea Lui, având siguranţa că El va fi cu mine în acest nou drum al slujirii. Astăzi, pot să vă mărturisesc că aşa este. El a fost şi este alături de mine, la orice pas. Mesajul este al Lui, noi suntem doar instrumentele de care El se foloseşte.
- Vă simţiţi în continuare român?
- Da. Pretuiesc poporul american şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi acestui popor pentru faptul ca trăiesc aici, dar pot să vă spun că mă simt pe deplin român. Iubesc ţara în care am crescut şi copilărit, îmi iubesc poporul, limba şi obiceiurile şi ori de câte ori am ocazia, le spun americanilor despre cultura şi poporul nostru.
- Când aţi fost ultima dată în România şi cum vi s-a părut că stau acum lucrurile acolo, prin comparaţie cu ţara dvs. de adopţie ?
- Nu am mai fost în România din iunie 2006, de când ne-am întors în Statele Unite ale Americii. Dacă ar fi să compar cele doua ţări, cu toţii ştim că în momentul de faţă, America nu mai este ceea ce a fost acum 30, 20 sau chiar 10 ani, (economic vorbind, cât şi din alte puncte de vedere), dar să nu uităm că America tot America rămâne. În România, cred că lucrurile merg înspre bine, dar totuşi progresul este încet, sunt multe de făcut şi de schimbat într-o ţară care timp de 45 de ani, a fost sub dictatura comunistă.
- În Filipine ajungeţi mai des decât în România?
- În Filipine am fost ultima dată în vara anului trecut, în iunie 2008.
- Cum vă raportaţi la comunitatăţile română şi filipineză din Arizona şi cum sunteţi perceput de acestea?
- Tinem legatura cu foarte mulţi români din Arizona, cu membrii şi pastorii Bisericii Baptiste din Phoenix şi cu mulţi alţi români. Pot să spun că avem respect unii faţă de alţii şi ne înţelegem minunat. În ceea ce priveşte comunitatea filipineză din Arizona, nu avem multe conexiuni, însa suntem foarte apropiaţi de comunitatea filipineză din California, zona Los Angeles. Avem acolo mulţi prieteni filipinezi, pe care îi vizităm şi cu care colaborăm. Sunt considerat de ei ca unul dintre ai lor. ÎI iubim şi ne iubesc.
- Ce mesaj ati dori sa transmiteti cititorilor nostri pentru anul 2009?
- Va doresc ca în noul an sa aveţi parte de binecuvântările lui Dumnezeu. Nu uitaţi, Isus Cristos este: “CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA” şi adevăratele binecuvântări se găsesc numai în El.