Vă prezint cartea “O zi în inima Africii”. Am început să o scriu încă de când am vizitat acest tărâm misterios pentru mulţi dintre noi. Foarte mulţi au vizitat Africa dar pe oricine întrebi, o să-ți spună foarte vag despre viaţa de aici. Eu în cele 5 zile am făcut câteva mii de poze şi câteva sute de video. Am încercat să subliniez căt mai bine viaţa, locurile şi oamenii de aici. Cartea aceasta, este doar în format electronic, nu am publicat-o în “hard copy”. Mă gândesc să o lansez public în întregime într-un viitor apropiat. Deocamdată, este doar un început.
O zi în inima Africii
La sfârșitul lui 2014, am avut ocazia pentru prima dată în viață, să vizitez împreună cu unchiul meu Cornel Urs, tărâmul Africii. Vizita misionară a durat doar câteva zile, dar a fost îndeajuns pentru a descoperi o altă lume şi a experimenta doar o frântură din misiunea pe care Cornel o face aici de câțiva ani buni.
Am vorbit cu foarte mulți care au vizitat Africa, într-un fel sau altul, dar nimeni nu a reuşit să îmi descrie cum a fost acolo, în afară de câteva imagini sau fraze sumare. Lucrarea de față se dorește a fi o incursiune mai detaliată a unei vizite misionare pe continentul African. O descriere a locurilor şi locuitorilor de aici cât şi o privire de ansamblu a unei misuni adevărate a unui român pe un tărâm arid la propriu dar mai ales desolat din punct de vedere spiritual.
Un tărâm deosebit
Am ajuns dimineața în jur de ora 7 în Kenya, Africa, după un zbor din Europa de aproape 8 ore. Când am ieșit afară pe scara avionului, un Boeing 777, ne-a întâmpinat un soare ecuatorial care îmi deranja privirea obosită după atâtea ore de zbor. Plecasem cu doua zile înainte de pe Coasta de Vest spre Europa. Zborul de pe Coasta de Vest a Statelor Unite până în Europa, a fost aproape 10 ore. Din Europa, încă 8 ore până în Nairobi, Kenia, Africa. Luând în considerare diferența de 10 ore de fus orar, era a treia zi de când am plecat de acasă. Temperatura de afară, era plăcută, undeva în jur de 24 de grade C. Un aer uscat și plăcut îți îndeletnicirea respirația.
Din Nairobi, am schimbat avionul cu destinația finală Bujumbura, Burundi. Pentru a ajunge la avion, a trebuit să ne îmbarcăm într-un autobuz. În final, în autobuz eram cam 100 de persoane și acesta era aproape plin. Mă simțeam minoritar, eram unul din cei patru albi din câți am numărat în tot autobuzul. În autobuz lângă noi, un copil la vreo 8 ani, ne privea de jos in sus cu admirație pătrunzătoare. Avea o inocență copilărească fascinantă în priviri. Ochii mari și negri sclipitori, mărginiți de niște sprâncene mari, de o frumusețe înfiorătoare, ne studiau din cap până-n picioare. Eram albi iar el și majoritatea persoanelor din autobuz erau negri.
Am ajuns în avion. Pe una din stewardese o chema Lena. I-am spus că are nume românesc. Nu știu dacă a înțeles despre ce vorbesc, sau dacă avea cunoștințe despre România, dar ne-a zâmbit cu un zâmbet larg lăsând să i se vadă dinții foarte albi și un zâmbet frumos.
După un zbor de aproape două ore, aproape am ajuns la destinația finală. Mă uitam pe geamul avionului. Zburam la o altitudine destul de joasă și puteam vedea formele de relief de sub noi. Eram deasupra țării. Era o zonă deluroasă aproape muntoasă. Totul era verde. Era sezonul ploios în Burundi iar verdeața era brăzdată de coamele munților de joasă înălțime printre care șerpuiau ceva râuri și drumuri. Râurile aveau apa tulbure din cauza ploilor abundente din acest an.
Eram aproape de aterizare, dar încă nu am văzut nici o locuință. Eram nedumerit, așa că l-am întrebat pe unchiul meu curios unde sunt casele, locuințele? “Sunt ascunse pe sub bananieri” - mi-a răspuns pe un ton de specialist, marcat de cei 7 ani de experiență de când vine prin Burundi. “O să vezi tu, la noi casele sunt mai mici și încap sub un bananier”. “La noi”? - m-am gândit ... apoi mi-am dat seama că unchiul meu vorbește despre Burundi ca și când s-ar fi născut aici. Mi-am dat seama că de câți ani vine în Africa, pentru el aceasta a devenit “țara noastră”, “ai noștri”, “la noi”, “ai mei” etc.
Am aterizat cu bine. Pista de aterizare era foarte bună. După ce am aterizat iar avionul aproape s-a oprit, a făcut un “stânga împrejur” de 180 de grade și s-a întors pe aceeași pistă pentru a ajunge la intrarea în aeroport care avea niște clădiri destul de ciudate, în formă de conuri de beton. Am coborât din nou pe scara avionului. Ne-a întâmpinat un aer cald și umed ca de seră. Erau vreo 25 de grade și aerul era umed. Am mers pe jos până la intrarea în clădire. Stăteam la coadă pentru a intra în clădirea aeroportului. Două angajate ale aeroportului erau cauza acestei cozi. Aveau măști pe gură, iar în mâna stângă aveau un termometru cu laser cu care măsurau temperatura fiecărei persoane, iar în dreapta aveau o sticlă cu lichid antibacterial. Împărțeau câte o pompă de lichid la fiecare persoană înainte ca aceasta să intre în clădire. Era o măsură de prevenire sau răspândire a EBOLEI. O maladie amintită de mass-media din Statele Unite, însă aici in Burundi, nu s-a auzit de nici un caz.
A trebuit să plătim pentru viza de intrare în Burundi, după care am mers să ne luăm bagajele care erau cele mai mari și cele mai grele. Erau pline cu materiale de construcții și scule pe care unchiul meu le cumpărase din Statele Unite pentru una dintre bisericile care era în construcție și era aproape gata aici, în inima Africii.
După o vreme, după ce ni s-a făcut vama, am fost întâmpinați de către doi din oamenii cu care lucrează unchiul meu aici: Juvenal care vorbește și limba română (a făcut facultatea în România) și Richard, Președintele Bisericilor Apostolice Penticostale Internaționale din Burundi. Doamne ce s-au bucurat să îl vadă pe unchiu Cornel și implicit pe mine. Am pus bagajele în mașina cu care ne-au așteptat. Abia au încăput. Ne pregăteam să o luăm din loc. A intrat unchiu meu pe scaunul din dreapta a autovehicolului și mă gândeam că unul dintre cei doi locali o să conducă. Când mă uit mai bine, unchiul meu era la volan. Mașina avea volanul pe dreapta ... Cu toate că se circulă pe dreapta, sunt multe autovehicole cu volanu pe dreapta, pentru că sunt mai ieftine decât cele cu volanu pe stânga.
Cei doi noi prieteni, au urcat pe bancheta din spate și mi-au oferit mie locu din ... stânga față. Mă simțeam onorat să stau în față, iar pentru cei doi, era doar un gest de politețe să stea pe bancheta din spate.
Afară era o căldură înăbușitoare. Clima de la mașină era defectă sau pur și simplu nu avea. Am lăsat toți geamurile jos. Ne bucuram de briza generată de viteza înceată a mașinii. Eram încă afară din oraș. Aeroportul se afla undeva la periferia orașului.
După câteva minute, am început să dăm de locuințe și oameni. Locuințele capitalei, în general, erau mici și joase, cu o cameră sau două, construite din niște cărămizi mărunte de vreo 3.5X5X10 cm, care flancau drumul pe o parte și pe alta. Pe drum ... mulțime de oameni pe jos, pe biciclete, pe motociclete, în mașini, în autobuze ... toate pline la maxim. Multe biciclete transportau chiar două persoană sau chiar a treia pe un suport pe roata din spate. Mi s-a spus că multe dintre aceste biciclete sunt ... taxi. (VA URMA)