Având o misiune şi un atât de bogat material documentar şi uman, la care se adaugă propriile strategii imaginar evocatoare, Mugur Andronic a construit finalmente o carte document, folosind metodologiile cercetării istoriei – ştiinţific acribioase, dar pigmentate şi cu izvoare bogate de istorie orală -, la care se adaugă cele ale jurnalismului istoric – faptice şi analitice -, dar şi cele ale romanului - procedee ale creaţiei epice în proză - , toate fiind îmbinate cu un liant transdisciplinar invizibil şi invaziv, în nota astăzi atât de modernă, de abordare hibridă.
Este o carte de sertar, îndelung şlefuită, până la a căpăta o formă (ce tinde spre roman, circumscriindu-se prin multe elemente de proiectare în această specie), o personalitate (subordonată genului istoric), o marcă stilistică (dominată de eclectism), un suflu (stăpânit de elan afectiv şi de un entuziasm al povestirii puţin cam netemperat, sancţionat de aceea de Eugen Uricaru, în Prefaţa numită încurajator Un semn bun). Ea a ieşit la lumină după Revoluţia română, autorul fiind convins, după cum mărturiseşte undeva, că cenzura ceauşistă nu ar fi văzut cu ochi buni pasajele despre Cernăuţi şi despre teritoriul bucovinean ocupat de Stalin în 1940, ori descrierile prea acide ale aspectelor legate de revoluţia bolşevică din Rusia.
Cartea are o evoluţie simfonică, fiind scrisă nu numai cu cerneala datelor şi a faptelor istorice, ci şi cu aceea a emoţiei şi a poeziei. Între descrierea documentară a satului Cacica şi istoria riguroasă a ocupării militare a Bucovinei de către Habsburgi, se naşte un pod alunecos pe care se grefează fie episoade ale unui epic discontinuu şi capricios, declanşat cu un anume trăgaci încă din maniera de a denumi capitolele şi tablourile (“Kaiserlich und Königlich 41 Infanterie – Regiment, Czernowitz”, “Toamna prin Carpaţii Bucovinei”, “Patrula Morţii”, “La cules de morţi pe muntele Cerneahora”, “Fiertura revoluţionară de mei cu slănină şi dorul de acasă”, “Ceasul Învierii de apoi” etc.), fie poezia tumultuoasă precum cea a unui liric whitmanian (“Onofrei presimţise, mai demult, venirea războiului, ca un animal de pradă, cu chip de coşmar, care şi-a ros neîncetat lanţul spre a se asmuţi asupra omenirii; de aceea, el se rugase, seară de seară, cu evlavie şi speranţă, îngenuncheat în faţa sfinţilor Mihail şi Gavril, implorând înlăturarea umbrei chipului aceluia hidos de pe cerul lumii”). Plecarea la oaste aduce în atenţie un veritabil ritual creştin de sacrificare şi de încredinţare lui Dumnezeu şi Patriei ce cheamă pe creştin să-şi dea viaţa ca erou: “În timp ce pregătirile de plecare erau în toi, flăcăul cel mare al lui Onofrei se duce să se spele în apele încălzite de soarele după-amiezii ale pârâului ce curgea prin spatele gospodăriei lor. Dorea să-i mai simtă mângâierea răcoroasă, ca de atâtea ori în copilărie, sperând că acest ultim botez în apa curată izvorâtă din pădurile apropiate să-i dea curajul necesar şi norocul, în ceea ce avea să urmeze în viaţa lui”. Iar în viaţa tânărului bucovinean avea să urmeze războiul, destinul fiindu-i călăuzit, ca oricărui alt moldovean creştin, de modelul de eroism şi de crucea credinţei în Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aerul naiv al unor peripeţii ce vor urma pe fronturile de luptă, alteori povestirile pline de savoare, deşi inegal dezvoltate, planurile narative încălcite, intrările şi ieşirile apocaliptice (« Privi în jur şi înţelese că vulcanul acela omenesc de peste zece mii de suflete se pregătea să erupă”), personajele construite artizanal, scenele teatrale, condimentate cu ilustrate de epocă sau cu desene şi fotografii, tot acest vast câmp de date, fapte şi fiinţe, toate puse laolaltă într-o montură de arbore de familie cu pedigree de românitate ţărănească nobilă, sporesc cumva misterul acestei cărţi, precum şi atracţia către aerul ei modern, utilizând tehnici dada de colaj ce ia pe alocuri aspectul unui almanah în serii în foileton, unde textul e susţinut de vizual şi de o întrebare meşteşugit adresată ce stăruie pentru a menţine atenţia neistovită şi curiozitatea vie. Primul volum se termină cu promisiunea unui al doilea, care va evoca întoarcerea la matcă a fiilor risipiţi de istorie, de oaste, de Dumnezeu. Documentul ataşat finalului arată, însă, că numai puţini bucovineni luaţi la oaste au supravieţuit primului război mondial, fiind intervievaţi de autor între 1973-1988, ca ostaşi ai fostelor regimente 41 din Cernăuţi şi 22 din Lemberg, ei luptând pe frontul rusesc şi ulterior pe cel italian, mulţi devenind prizonieri în Rusia ţaristă (unii fiind deportaţi în îndepărtatele lagăre asiatice), sau în Italia.
În anul Centenarului Dada, ne bucură re-lectura unei opere ce sfidează toate canoanele osificate ale mai multor discipline (istorie, documentaristică, jurnalism cultural, arhitectură, cercetare, proză, poezie, arte vizuale, tehnicile istoriei orale, pedagogia memoriei, cultul eroilor, etica neuitării de tip monicalovinescian, dialogul inter-cultural, psihologia, antropologia, istoria militară, filosofia politică, educaţie şi pedagogie) pentru a da naştere unei paradigme neaşteptate. Cei care se vor fi temut că un roman istoric clasic i-ar putea plictisi, pot să remarce suflul benefic al hibridării mesajelor şi corpusurilor implicate la reuşita cărţii. Acesta poate să dea din nou consistenţă memoriei şi identităţii româneşti, având şi şanse sporite de a programa în cititorul curios, mai ales atunci când e tânăr, o conştiinţă de apărare a ego-ului său cultural şi etnic–naţional în faţa noilor provocări ale istoriei.
Gustul după lectură al cărţii lui Mugur Andronic, În umbra marilor imperii ucigaşe, e asemănător cu acela de după lectura cărţii Aniţei Nandriş Cudla, 20 de ani în Siberia, sau acela de după Radu Mareş, cu al său Când ne vom întoarce : Bucovina Mare şi bucovinenii risipiţi prin cele patru zări ale lumii dau semnalul de întoarcere acasă. Ţara are nevoie de ei la oastea reîntregirii neamului românesc. Parafrazând-o pe Monica Lovinescu, spun : după astfel de cărţi, orice sentiment de inferioritate al nostru ca popor ar trebui să dispară.
Angela FURTUNĂ
Mai 2016