Barbariile celui mai recent secol al totalitarismelor – nazist și bolșevic – au fost până azi studiate și înțelese mai bine datorită existenței Jurnalelor. Acestea, aparținând scriitorilor, diplomaților, jurnaliștilor, excomunicaților, restituiau, piesă cu piesă, pic cu pic, adevăruri, conexiuni și personaje din tumultuoasa istorie, completând arhivele și ridicând ici-colo vălul de pe epocile bine camuflate de politicieni abuzivi și militari fanatici. Dar revelațiile prin intermediul Jurnalelor se produceau lent, uneori la distanță de jumătate de secol sau chiar mai mult.
Jurnalele nu vor mai fi piese atât de importante pentru restituirea adevărurilor din noul război prin care Putin rade de pe fața lumii Ucraina. Particularitățile noului tip de manifestare a expansionismului rus includ complicitatea cu timpul real, viteza mare de operare prin operațiuni hibride, permanenta comunicare cu lumea prin tehnologie, exterminarea fără scrupule și fără jenă a populației civile, conjugarea militară și informațională a războiului asimetric cu cel clasic. Realitatea este inventată în direct, deși pare un paradox. Față de ororile dezvăluite aproape în timp real de sateliții de observare și de cei militari, de drone sau de echipele de jurnaliști de front, ce pătrund în cele mai profunde cotloane, ce ar mai putea dezvălui un Jurnal?
O epocă a cărei istorie e mai puțin influențată de Jurnalul scris va avea mai puține afinități pentru literatura memoriilor.
*
Omul comun învinge întotdeauna, trăind. Pentru că victoria sa nu trebuie nimănui. Aşadar, legătura lui cu adevărul istoric este cea mai sinceră asociere dintre toate legăturile posibile. Adevărul istoric este adevărul omului comun, nu al politicianului sau al istoricului, suspecţi în 90% din cazuri de diferite grade de manipulare. Primul, pentru a-şi justifica excesele, cel de al doilea, pentru a-şi impune teoriile. Omul comun este-există pur şi simplu, iar în cazul său faptele sunt pur şi simplu evenimente reale de viaţă, sunt cărămizi ale fiirii, iară nu itemi ai demonstraţiei.
Jurnalul unui om comun e o ţară necunoscută dintr-un posibil labirint dificil de străbătut. Iată-mă, cândva, pe urmele unor cărţi, ale unor jurnale, în hăţişurile existenţei lui Abel J. Herzberg (1893-1989), scriitor pe teme religioase şi avocat danez din Amsterdam, de origine evreiească, fiu al unui negustor de diamante rus. După invadarea Olandei de către nazişti, Herzberg se refugiază cu soţia şi cei trei copii. Sunt prinşi, anchetaţi şi arestaţi, internaţi în lagăr. Mai târziu, în anii ’60 şi ’70, câteva din cărţile sale obţin premii literare importante în Olanda. Jurnalul lui Herzberg, păstrat multă vreme secret pe durata prizonieratului, are o valoare uriaşă, deoarece conţine descrierea fidelă a vieţii din teribilul lagăr de concentrare Bergen-Belsen.
La un moment dat, în Jurnal, există consemnarea despre corturile pe care deţinuţii le ridicaseră în August 1944. Tabăra de corturi se găsea pe locul unde trăiseră timp de câteva săptămâni Anne şi Margot Frank, înainte de a fi trimise la Bergen-Belsen de la Auschwitz-Birkenau, în Octombrie 1944. La însemnarea din 15 August 1944, Abel J. Herzberg nota (v. Ediţia engleză „Bergen-Belsen from 1943-1945”): „Prizonierii au ridicat tabăra de corturi. Bărbaţii noştri au cărat paie. În timpul nopţii şi în această dimineaţă a sosit un transport de femei şi copii care au fost cazaţi în acele zece sau douăsprezece corturi. Cine sunt ei? Totul se petrecea în imediata noastră vecinătate. Dar nu putem să-i vedem. Şi nimeni nu poate afla nimic – suntem izolaţi unii de alţii în mod foarte strict. Circulă tot felul de zvonuri, cum că ar fi evadaţi din Polonia şi din Prusia răsăriteană. Ştim, prin urmare, un singur lucru cu certitudine: e un semn de slăbiciune a sistemului, un semn de dizolvare a lagărelor. Şi, mai departe, noi nu vom pleca de aici; doar vom aştepta să se instaleze haosul”. Jurnalul desenează cu precizie atmosfera oamenilor normali, reduşi la statutul de fiinţe private de orice fel de libertate. În absenţa valenţelor de libertate civică, civilizată, oamenilor din lagăre li se dezvoltaseră sisteme noi de semnalizare şi de orientare, de decizie şi de intuiţie.
Precum orbii, aceştia resimţeau apropierea victimelor prin senzori noi, simţeau apropierea eliberării, răbufnirile haosului care făceau ca sistemul nazist să explodeze iar supravieţuitorii să fugă care încotro. Jurnalul oferă conotaţii adevărului: irepresibil, irefutabil, imposibil de negat, adevărul rostit de omul simplu scrie istoria orală, care poate înlocui cu succes astăzi istoriile savanţilor. E, acesta, un mecanism preferabil care conferă transdisciplinarităţii, aşa cum o aplică astăzi acad. Basarab Nicolescu, o hermeneutica însoţită de o rezoluţie excelentă.
Ritmul Jurnalului este însă ritmul melcului. După 50 de ani, afli că realitatea a mai făcut un pas pentru a fi înțeleasă. Prin comparație cu realitățile de azi ale expansionismului și barbariei exterministe ruse din Ucraina, despre care aflăm totul pe fluxul de știri al televiziunii și internetului, Juralul de altădată pare o inutilitate.
*
Jurnalul de altădată ajungea întotdeauna la mal ca un cadavru. Cineva, dintr-o dată, vedea cum apa se tulbură şi se vălureşte, speriind albatroşii. El, jurnalul, ieșea din profunzime şi se ridica pe ţărm, ca un monstru inefabil, mai mult ghicit decât bine conturat. Descoperitorul e uluit, fascinat, încremenit. Jurnalul era o iluminare neaşteptată. Un suflet încă fraged stăruia, și după decenii, în sunetul filelor unei cărţi încredinţate străinilor. Prima impresie era aceea că purtătorul unei mari suferinţe se eliberează de ipocrizia tăcerii. Se predă prin spovedanie. Se devotează unei proiecţii şi se încredinţează unui receptacul necunoscut, sub formă de revelaţie.
Astăzi, aceste experiențe din jurul jurnalelor vor fi rarissime. Televizarea și filmarea vor substitui toată evocarea literaturizată.
Ce au jurnalele supravieţuitorilor lagărelor şi nu au alte jurnale tragice personale. Au mesajul de firimitură, de ciob dintr-o mare constelaţie a crimei colective. Au, de aceea, în egală măsură, vocaţia de document istoric şi sociologic, psihologic şi cultural. Literar, în cele din urmă, după care, ca un scâncet, urmează vocaţia de spovedanie: tot ce mi se întâmplă, pare să spună cel condamnat, face parte dintr-o catastrofă. E o catastrofă în sensul microuniversului uman în implozie, dar tratat după legile lui Jünger aplicate universului mare. Cele trei stadii ale imploziei care duce la tragica dispariţie a omului sunt, după Jünger şi definit de Harro Segeberg: nivelul 1, când catastrofele fac parte din tradiţia mitică a devenirii universului; nivelul al 2 - lea, care dimensionează: cu cât catastrofa e mai totală, cu atât mai radicală şi mai solidă e creaţia cea nouă; nivelul al 3-lea, ce defineşte catastrofa ca un proces purificator, produce o dialectică între pieirea maselor şi epifania elitelor. Alături de alţii, Jünger este convins, mai ales după analiza catastrofelor secolului trecut, că ne aflăm la finalul unei lumi istorice şi că urmează o lume istorică nouă, o nouă Vârstă de Fier în care mai ales spiritul va avea de suferit.
„Doar cel ce se poate abstrage din contingentul istoric prin acţiune individualistă poate ieşi cu bine din realitatea demoniacă (v. Secolul XX, 2000, p.230-233)”. Întrebările acestea ne frământă din nou: o nouă Vârstă de Fier pare că s-a instalat în lume.
Angela Furtună
Iulie 2022