Călătoria și războiul. Iată dominantele zilelor noastre. Orizont și nihilism. Sunt vremuri când înseși conceptele despre normalitate și limitele sale sunt redefinite. Mai ales în sfera psihologiei.
În ultimii ani, nihilismul cuprinde planeta. Atmosfera ne apare precum cea din romanul “1984” al lui Orwell, în care întreaga planetă este cuprinsă de un război fără sfârșit, prin conflicte cu o geometrie variabilă. Chestiunea de fond a acestor conflicte rezidă în ubicuitatea dușmanului, care este permanent, dar care are o identitate (și o intensitate) variabilă, în funcție de interesele Puterii. Existența acestui tip de dușman, mai degrabă sugerată decât manifestă, justifică alimentarea alienării și a fricii, reprimarea eternilor “trădători”, iar consecința este impunerea obligatorie a stăpânului în viața fiecărui cetățean.
Abia în ultimul timp, fenomenele de acest tip s-au manifestat mai spectaculos și explicit și la noi în Agora, sub forma unor toane și versiuni ale războiului hibrid, după ce ele cuceriseră puțin câte puțin media-web-ul și universitățile, cu chipul lor de provinciale locașuri indecise sau de curajoase stabilimente de avangardă întâmplătoare. Recent, am asistat la două tipuri de adunări publice. Unele, guvernate de “extremiști”, au recuzita contondentă și aderența umană de tip nihilist. Celelalte, clasice și cu discurs de coeziune, văluresc principii fondatoare ale unei patrii ideale. M-am regăsit în miradorul analistului, pentru că iluzia simplei adeziuni a dispărut, în condițiile în care războiul bate la poarta Cetății, iar Împăratul e gol. Nu ne mai putem permite luxul de a asista la istorie ca la un film mut într-un cinematograf gol.
Substanța politică din care se modelează “noile” idei și ideologii este destul de monotonă: secolul XX și secolul XXI s-au concentrat mai mult pe acțiuni militare și tehnologice, și mai puțin pe revoluții filosofice. La români, treaba a fost și mai simplă. Bătrânii comuniști n-au stat degeaba, în bârlogul tranziției. Ei și-au produs extremiști convenabili, după modelul propriei tinereți revoluționare. Și-au scos de la frigider chiar și câțiva legionari, bine conservați, rezistenți la fezandare. Crearea nihilismului de service a mers oarecum fără probleme, în contextul în care nici vecinii putiniști nu au stat degeaba, ci au intoxicat cu obstinație teritoriile familiare, din vechiul lagăr sovietic, la care nu au încetat să viseze. În această zonă, influența Lumii Libere s-a făcut intens, în ultimii 35 de ani, deși în același interval toată această lume începea să se stingă. Odată cu scăderea aparentă a sovietismului, scădea și energia occidentală de apărare a miracolului. Simetric, în oglinda propriilor istorii, cele două iluzii se anihilau reciproc. Din când în când, ipoteza războiului ieșea din nou la suprafață, dar era repede alungată. Încă nu fusese reinventat inamicul public și deci nici nu fusese bine conturat în ochii maselor, pentru a fi legitimate în conștiințele acestora, acțiunile guvernelor viitoare și ale forțelor de apărare.
Noutatea acestor ani stă în diversificarea fără precedent a ipotezelor de lucru. Războiul, după cum observa și Thierry Wolton, s-a dovedit a fi o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsat numai pe seama armatelor. Așa s-a ajuns la colectarea unor scenarii din ce în ce mai trăznite, elaborate, la cererea generalilor, de către regizori, scriitori, jurnaliști, influenceri, algoritmi, AI etc, pe urmele rețelelor specializate ale Pentagonului sau ale Kremlinului. Azi, în Franța, Red Team, formată din militari și scriitori, lucrează la “scenarii de perturbare” legate de amenințările ce vor veni în intervalul 2030-2060 în context geopolitic. La rândul ei, China încearcă să modifice genetic universul totalitar al epocii romanului 1984, știut fiind că specificul dictaturilor este rescrierea trecutului (inventarea lui) în acord cu politica actuală. Același procedeu l-a folosit și îl continuă Putin, “pentru a-și legitima războiul împotriva Ucrainei revizuind istoria relațiilor dintre Moscova și Kiev din perspectiva supunerii eterne”.
Când oamenii se contaminează de nihilism, mai întâi li se întâmplă o alterare a ceea ce numim suflet. “Este o mare diferență între noi și ceea ce se întâmplă”, simt ei. Și se simt atrași de starea de vid, de nimic, de anihilare. Este acea “apatie incoloră” care roade din profunzimea eului, la fel cum spunea George Orwell în cartea sa: “ceea ce caracteriza cu adevărat viața modernă nu era atât de mult cruzimea ei, nici sentimentul general de nesiguranță ce putea fi resimțit, cât acel gol, acea apatie incoloră”.
În acest context, de schimbări violente și accelerate ale decorului, încerc să mă privesc în oglinda interioară și să văd cu ce arme ale scrisului am rămas, cu ce merg mai departe. Scrisul meu este și va rămâne centrat pe criteriul meu din artă: estetico-moral. Condiționarea pe care mi-o atribui vine, cred, din geografie (suntem prizonierii geografiei, după cum ne avertizase Tim Marshall), care ne-a determinat nu numai istoria, zbuciumată și instabilă, nouă, românilor, cât și cerneala scrisului, ca reflectare a esenței culturale și a specificului psihologic. Văd în artă și un scut, nu numai o delectare. O cultură care s-a aflat, periodic, timp de multe decenii, sub stăpânirea unor imperii și regimuri totalitare, nu-și poate permite luxul autonomiei esteticului, care este o atitudine aristocratică dar care nu este decât un stadiu ce poate duce și la anihilarea ei.
Dincolo de toate acestea, având și o formație științifică temeinică, nu numai una artistică, am avut mereu intuiția de a valida scrisul și în calitatea sa de instrument de explorare și de finalitate cognitivă.
Atât evaluatorul de artă, cât și omul de știință sunt personal dezinteresați atunci când inspectează un obiect, deși omul de știință este adesea doar funcțional sau instituțional. Ambii sunt interesați să experimenteze lucrul de dragul său, deși artistul o face pentru recompensa estetică, în timp ce omul de știință se așteaptă la una cognitivă.
Cred, ca și Borges în “1964”, că lumea nu mai este magică. Ai fost abandonat. Pe acest final apoteotic dar, sper, nu la fel de apocaliptic, îmi îngrop poemele și cărțile în memoria haotică a timpului, ducând un mesaj precum cel din sticlele aruncate în ocean, sau cel din aruncarea semințelor în pământ, căci primăvara e aproape, ca și implozia universului. O viziune, la fel cum a avut Gheorghi Gospodinov, în a sa Fizică a tristeții, visând la Grădina cu romane, prin plantarea de romane clasice într-un pământ roditor, ca un proiect de restabilire a echilibrului. Ba chiar și o expoziție de fotografie cu cerul deasupra mai multor orașe, la ora trei după-amiaza. Pentru a transmite viitorului nihilist o coerență și perspectivei haosului o structurare. M-am întâlnit, aici, și cu ideea Primăriei Iași, care a pus în pământ un tezaur al memoriei, pentru un anumit segment al viitorului: pe 6 octombrie 2008, într-o capsulă, au fost puse la păstrare pentru posteritate elemente reprezentative ale municipiului Iași: o icoană a Cuvioasei Parascheva, filme ce conțin părerile unor personalități despre Iași și fotografii ale orașului. Această capsulă a fost depusă într-un loc special din fața Palatului Roznovanu (sediul unde funcționează Primăria Iasi), la baza unui monument, Chivotul Memoriei, realizat de artistul plastic Felix Aftene. „Capsula Timpului” urmează să fie deschisă în anul 2058 de către copiii născuți la Iași pe data de 6 octombrie 2008. Condiția este ca Iașiul să rămână liber de distrugeri, iar anul 2058 să-l găsească în postura supraviețuitorului după un mare ev nihilist ce abia începe.