Atunci când ești condamnat să trăiești într-un oraș distrus te vei simți dator mai întâi să te vindeci de trecut. Amintirile suprimate violent devin agresive. Dispariția bruscă a orașului te-a lăsat orfan de toți martorii. Până atunci, nu știai că zidurile pot fi martorii paradisului copilăriei tale.
Până și pietrele de pavaj, pe care ai jucat șotron, puteau depune mărturie că ai fost acolo. Dar ele nu mai sunt. Distrugerea orașului, fie prin bombardamente fie prin proiecte politice de inginerie totalitară, va trezi în tine sentimentul de victimă. Te afli cu siguranță în căutarea timpului pierdut. Și nu o faci din snobism sau din malițiozitate, ci din dorința de a supraviețui cataclismelor, pe care le percepi, firesc, ca pe niște atentate la drepturile tale. Încerci să dai un sens zilelor, anilor sau poate doar clipelor pe care le-ai petrecut în locurile natale, și care, dintr-o dată, ți-au fost furate sau amputate. Durerea de deposedare este invalidantă și naște un veritabil sindrom post-traumatic, de care nu întotdeauna ești conștient. Pierderea definitivă a unui braț sau a unui picior te va marca pentru tot restul vieții. Pur și simplu, te vei trezi adesea cu dureri fantomă, în brațul sau piciorul pe care nu le mai ai. La fel, și pierderea definitivă a proiecțiilor și a memoriei care se reflectau în străzile, casele, zidurile și harta pe care ai învățat să mergi sau să gândești. Dacă acestea devin ruine, prăbușindu-se după bombardamente sau buldozere, tu vei deveni un rătăcitor în căutarea timpului pierdut. Aceasta este o căutare de sine. Simți că numai căutările prin timp te-ar putea reîntregi. Chiar dacă nu vei mai găsi decât în arhive și în fotografii vechi, sau în mărturiile altor victime, detalii sau fragmente care te întregesc și pe tine. Căutătorii de aur nu sunt mai puternici decât căutătorii de timp. Timp pe care istoria, într-un fel sau în altul, li l-a furat. Simți că ți-ar reface bucuria de a trăi, începând cu recuperarea copilului interior și terminând cu reintrarea în posesie a tezaurului identității. Da. Uite. Eu sunt ăla, care mărturisesc adevărul acela, aici a fost spațiul și timpul meu, acestea sunt ideile mele, cu asta am rămas din existență, dar ceea ce este aici, acum, este al meu, și numai al meu. E important să știi că bătălia asta este pe viață și pe moarte. Pentru că cei ce ți-au bombardat țara, orașul, cartierul sau ți le-au demolat cu ordin de la vreun partid totalitar, nu doresc să răspundă în fața niciunui tribunal, și nici nu doresc măcar să recunoască ce au făcut. Au avut ei grijă, după ce au preluat puterea, să rescrie și să falsifice istoria, să cultive public adevăruri mincinoase, prin aparatele lor de propagandă și de presă, așa încât tu, căutătorul timpului tău pierdut, să fii discreditat, să nu mai fii crezut. La bătrânețe, te trezești, tu, ultimul supraviețuitor din orașul tău natal de atunci, din acele timpuri, că nu mai ai dreptul să povestești despre cum a fost, ce a fost, cine mai era și de ce era ce era. În jurul tău, armatele de străini aduși în funcții de hoardele de partid sau de ocupație militară, folosesc cu dibăcie minciuna și manipularea pentru ca tu și amintirile tale să nu mai fii credibil și nici înțeles să nu mai fii. Dacă nu mai ești ascultat, cum ți-ai putea transmite adevărul? Între timp, au procedat metodic; au știut să aresteze, să deporteze sau să alunge orice martor. Jurnalismul lor a devenit doar un instrument de lavaj mental. Școala și manualul de istorie, adesea doar instituții de ucidere a gândurilor. Îți interziceau public memoriile din viața trăită în orașul tău. Ei au confecționat o altă istorie, falsificată, care trebuia predată tuturor celor ce fuseseră aduși din cele patru vânturi, ca să populeze așezarea. Aceștia învățau lecția pe de rost, aplaudând, primind funcții și demnități, în schimbul tăcerii. Cine era ocupantul? De data aceasta nu mai era străinul inventat, ci mutantul fabricat, neaoș, omul nou.
Cine a trăit, ca mine, în regimurile totalitare poate înțelege ce înțelegeau Lupașcu sau Vianu prin inconștientul politic. Era un fenomen pe care îl observai în fiecare zi și care, probabil, era tipic pentru toate formele totalitarismului colectivist: în toate actele vieții lui, până și în cele mai intime, individul este determinat direct și chiar fără să-și dea seama de raportarea la realitatea totalitară. Ștergerea limitelor dintre viața particulară și cea publică sau colectivă este fenomenul psihologic cel mai remarcabil al societăților dictatoriale.
Un scriitor poate fi în același timp un medic și un preot al culturii. Poate că e chiar singurul, de fapt. Cultura, ca o călătorie a scriitorului între diferite stări de trezire. Iar navigarea pe memoria adevărurilor este practica scrisului său durabil. Vechii egipteni obișnuiau să deschidă gura morților: pentru a duce glasul și sufletul lor mai departe. Scriitorul ajunge să înțeleagă că morții sunt cei care pun întrebări. Iar cei ce trăiesc înțeleg, cu timpul, că nu sunt singuri în propria conștiință. Lucrul cel mai profund, înlăuntrul lor, în adâncul singurătății fiecărei ființe, este greutatea istoriei umane: morții legendați, figurile biblice, figurile mitice, figurile politice, martirii pentru credință și patrie, victimele războaielor, sacrificații pentru idealuri, criminalii glorioși prin genocid. Într-un cuvânt, tot ce a captat faima unui timp, peste care s-a abătut apoi distrugerea și din care a rămas o cenușă și o formă de tânguire sau de bocet, ca o cerneală cu care s-au scris tratate, manuale și cărți. Transmise urmașilor. Indiferent dacă au fost istorii adevărate sau istorii false. Iar istoriile umanității, fie adevărate, fie false, afectează fiecare persoană a acelui timp dat. Inconștientul colectiv este un câmp psihic căruia nimeni nu i se poate sustrage. Ca un portal prin care sufletul fiecărui om își sfredelește o cale care să-l ducă înspre iluminarea ce i-a fost hărăzită. Apoi, propriile amintiri rămase după aceste explorări devin albumul de familie. Protocolul de identitate. Libertatea morților de a se fi jertfit pentru un destin, căruia nu-i aparțin decât parțial, restul nutrind un arhetip. Un schimb de taine cu strămoșii, cum spunea Blaga. Sau un mister suspendat între alte mistere, cum spunea Jung. Ori poate un mister presimțit, ivit între misterul revelat și misterul nerevelat, cum ar spune sfinții părinți.
Chiar dacă unii oameni devin disidenți sau rezistenți, adeseori sacrificiul lor nu ajută prea mult. Majoritatea tiraniilor nu pot fi învinse doar de martiri. Pot fi desigur erodate. Mai ales moral. Martirii intră în metabolismul istoriei, care va putea activa, mai târziu, conștiințe de grup sau chiar conștiința națională. Dar în absența unei mase crtice a revoltei, totul e în zadar. Războiul, regimul totalitar, distrugerea sau ocupația unei țări produc nu numai traume fizice ci și traume psihice. Legitimitatea politică este relativizată până la neutralizare. Conștiința civică este anihilată prin ridiculizare sau poliție politică, ce poate merge până la arestări sau execuții.
De fapt, exercițiile de libertate sunt tot ce îți rămâne, după ce tirania, abuzul, distrugerea ți-au confiscat viața. E, totuși, necesar să fii atent la măștile libertății. Sau la formele bizare în care libertatea, inițial promițătoare, poate aluneca înspre o stare de oribilă captivitate. De pildă, cazul internetului și al rețelelor de socializare, reprezentate de corporații ca Apple, Musk, Durov sau Zuckerberg. În anii lor de început, 1990-2000, promiteau să fie suport al libertății generice, dar cu timpul se pare că au devenit complici ai regimurilor liberticide. Pe aceste rețele coexistă informarea, comunicarea și entertainment-ul, cu dezinformarea, infracționalitatea și culturile urii. Așadar, și libertatea poate se poate preschimba, din iluzie, în tiranie.
Aveam din plin libertate? Dar oare mai aveam și martori? În orașul meu natal, două au fost expresiile distrugerii clădirilor și cartierelor centrale. Iar în acest moloz a fost înmormântată și viața noastră, a celor născuți aici. Prima, a fost fără îndoială comanda politică a sistematizării, ordonată de P.C.R., forța supremă a statului, care avea putere de viață și de moarte asupra a orice. A doua, care este mult mai subtilă, e dată de trecutul Bucovinei, ca provincie disputată de imperii și de negociatori militari. Acțiunea se plasa în deceniile imediat următoare teribilelor înfruntări dintre două ideologii și regimuri politice totalitare ce sfâșiaseră Europa. În ziarul englez Evening Standard apărea, în 1939, sub semnătura lui David Low, o caricatură care avea să devină emblematică. Doi dictatori se întâlneau într-un peisaj pustiit. Se făceau prezentările. „Canalia planetei, presupun”, spunea Hitler. „Asasinul sângeros al maselor, presupun”, spunea Stalin. Istoria care a urmat pactului a fost sângeroasă, pentru toate țările implicate. În România, anul 1940, cu raptul Basarabiei, Bucovinei și al Ținutului Herței, a generat mutații politice și psihologice însoțite de multă ură și de gesturi distructive, barbare. Culminând nu numai cu masive deportări sau eliminări în masă a unor clase și grupuri sociale, ci și cu asasinarea unor orașe, ordonată, după sfârșitul războiului, în chip de renaștere prin utopice proiecte de inginerie de țară. Până în 1989, cel puţin 29 de oraşe (printre care şi Suceava, Vaslui, Giurgiu, Târgovişte) au fost parţial distruse ca structură – monumente istorice, clădiri vechi, biserici au fost rase de pe faţa pământului – şi “reconstruite” anapoda, cu cartiere întregi de blocuri hidoase destinate oamenilor muncii. În 1989, anul Revoluţiei, în alte 37 de oraşe din ţară, ca și în București, demolarea vechilor clădiri era în curs.
Suceava unei continuități istorice pierise brutal, la fel ca inima Bucureștiului istoric, dar și precum Varșovia, Berlin, Aleppo și Dresda, sau mai recent câteva orașe ucrainene. Orice distrugere, fie prin război, fie prin buldozerele ideologice, este o formă de negare. Iar sufletul omenesc liber se opune negării.
(fragment din cartea Amintiri din orașul-cimitir, în curs de apariție)