“Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi.” ~ Mircea Eliade
Aceste randuri le scriu cu lacrimi in ochi si durere in suflet! Da, pana chiar si eu, eterna optimista, m-am impotmolit si durerile vietii m-au coplesit…matusa mea, Cornelia Marandici, “tusi Cornelia” cum o alintam eu, a plecat la cele vesnice! A trait o varsta frumoasa, pe data de 5 ianuarie acest an a implinit frumoasa varsta de 80 de ani!
Aniversarea matusii mele din acest an a fost un motiv de bucurie si ce frumos am sarbatorit-o!! Cu flori, sampanie, si o mica petrecere la care matusa a suflat in lumanari pentru ultima data! Cadoul meu, o blana frumoasa, a incantat-o peste masura! Se admira in oglinda si-mi tot spunea: “tu, copila, da’ de ce te-a cheltuit atata pentru mine?” Cum era sa banuim macar ca acele zile vor fi ultimele zile fericite petrecute impreuna cu scumpa mea matusa?! A trait frumos si demn, toata viata ei si-a dedicat-o celor in suferinta, matusa mea a fost asistenta medicala si mainile ei pricepute si vorba ei buna au adus atat de multa alinare!
Desi avea 80 de ani, matusa mea era foarte activa! In micutul orasel Blaj, in inima Transilvaniei, matusa mea era cunoscuta si iubita de toata lumea! Nu ieseam odata cu ea in oras sa nu fie oprita la fiecare pas, salutata, intrebata de sanatate, simteam respectul si dragostea tuturor celor pe care-i intalneam! Tusi Cornelia locuia la etajul 4 si cele patru etaje le escalada zilnic fie cand mergea la cumparaturi sau in vizite! Ma uimea cata vioiciune si dragoste de viata raspandea!
Matusa mea nu a avut norocul sa fie mama dar si-a iubit nepotii nespus! Am simtit dragostea ei mereu! In copilarie, vacantele mi le petreceam la bunici si intotdeauna tusi Cornelia nu ezita sa apara cu daruri si dulciuri! Cate prajituri stiau sa faca mainile ei dibace!!
De ce scriu aceste randuri? Pentru ca am iubit-o asa de mult! Si scrisul pentru mine este terapie! Dar mai scriu si pentru cei ce inca mai au o “tusi Cornelia”…un parinte, o ruda, un prieten…nu-i uitati si nu-i ocoliti pe cei dragi care au ajuns la varsta batranetii! Faceti-va timp pentru toti cei dragi caci timpul tace si trece si vine o zi cand ai vrea sa spui macar un cuvant celor dragi, dar nu o mai poti face! Plang pentru ca a plecat dintre noi dar am constiinta impacata sa stiu ca a trait si a imbatranit frumos si demn! Inchid ochii si retraiesc amintiri frumoase din copilarie dar odata ce-i deschid vad tot binele ce a ramas in urma ei.
Atat timp cat traia matusa, îi scriam mereu si-i trimiteam poze, cateodata chiar si doua plicuri pe zi! La inmormantare, am fost uimita sa vad cum toata lumea ma stia “din poze”. Stiam ca matusa mea se bucura sa ne vada, si atunci cand puneam plicul in cutia postala zambeam la bucuria care stiam ca micul meu plic i-o va aduce!!!
Aduc adanca multumire tuturor celor ce au condus-o pe matusa mea pe ultimul drum! Parintelui Ionica, Parintelui Nicoara, vecinilor Achim, Floriana, Sanda, Geta, Victoria, Marioara, d-lui Nelutu, d-nei Gina, familiei Costea, d-lui Lucian, si tuturor celor ce au adus o floare si un cuvant de incurajare si consolare atunci cand durerea mea a fost cea mai mare!
Draga mea, tusi Cornelia, mi-e tare-tare greu sa invat sa vorbesc despre tine la trecut! Cuvintele tale frumoase, invataturile tale, retetele care le impartaseai cu mine, nelipsitul martisor si nelipsitele felicitari de ziua mea, faci parte din copilaria mea, atatea amintiri pe care tu le-ai luat cu tine dar eu o sa le port in suflet mereu!! Ai fost farul meu luminos, si am simtit dragostea ta mereu!! Nu o sa uit nicioadata bucuria cu care ne intampinai atunci cand veneam sa te vizitam si cum ne petreceai cu privirea pana masina disparea! O sa ne lipsesti asa de mult!! Pentru ca in fiecare zi avem datoria sa invatam ceva nou, impartasesc cu voi un citat al unui autor american, Leo Buscaglia, care a fost si un foarte bun speaker motivational si care-l consider indemnul cel mai potrivit “Moartea e o provocare. Ne spune să nu pierdem timpul. Și să ne spunem unii altora că ne iubim.”