Să îmbătrânesc cu grație și har…Asta mi-am dorit dintotdeauna, încă de pe vremea când copil fiind la școală, profesorii de 40 de ani sau chiar mai tineri mi se păreau așa de mari! (iar când am crescut din ce în ce, ei s-au oprit și-au devenit cumva nemuritori).
Nu Botox. Nu fillings. Nu plastic. N-ai să găsești de-astea la mine. Sigur, semne deja mai sunt că anii trec. Și firele mai gri pe care le puteam număra, le-am pierdut șirul.
Nu este nimic gratis pe lumea asta. Nici frumusețea târzie. Dar sunt dispusă să muncesc pentru ea: În primul rând să-mi țin inima curată. Și liberă. Și fără răutăți. Primul și cel mai minunat fel de-a nu ajunge o babă cătrănită și nesuferită.
Să stau în continuare departe de televizor și de treburile altor oameni, să mă mișc de câte ori am ocazia și, pe cât pot, să nu las vreo parte a corpului sa amorțească de ne-folosință; să mănânc bine și să dorm liniștit, să iubesc la maxim de câte ori am șansa, să-mi număr binecuvântările și, în semn de mulțumire, să fac câte-un bine măcar din când în când, gratis, neplănuit, la întâmplare chiar, vreunui străin; și, tot pe cât pot, să-mi oblig gândurile rele să plece.
Dar să și simt, fără grabă, prin toate emoțiile lăsate pentru oameni. Să primesc tristețea și durerea la fel de deschis ca bucuria și împlinirea sufletească și trupească. Și nu mă pune să mă cocoțez acum pe nu știu ce mode care nu mi se potrivesc. Deși mă voi îmbrăca mereu pentru ocazia cerută, rămân in viața de azi si de mâine la adidași și blugi. Hainele mă încurcă oricum, dar mă îmbrac ca să m-acopăr, nu să mă etalez.
În rest, câți ani ar trece, ridurile de expresie, sânii și mijlocul, fesele si picioarele care nu mai au cum să fie la fel ca la 20 de ani, se pot totuși păstra frumoase într-un corp de femeie plăcută căreia nu încetează să-i pese cum arată, ca să nu alunece în delăsare, dar fără să alerge în cursa deja pierdută a mitului despre tinerețe fără bătrânețe.
La pas. De braț. Cu viața. Zici că n-am ajuns încă acolo? “Acolo” unde?
Îmbătrânirea (sau, mai blând, trecerea anilor) este o călătorie, nu o destinație: Un parcurs invers la care participăm de când ne naștem. Și, deși este atât de graduală, ne surprinde. Sau poate tocmai de-aia. Ne panichează chiar.
Observ preocuparea intensă (aproape obsesivă) a doamnelor din generația mea cu a opri timpul. Parca le pare rău că au zâmbit prea mult si acum se vede la colțul ochilor și-al gurii; că au născut si-acum “îndură” vergeturi permanente; că au avut mâncare, si vase care-au trebuit spălate, si-acum pielea de pe mâini s-a mai crestat puțin si nu mai e “fină ca de bebeluș;” că au dat să sugă copiiilor lor și-acum sânii nu le mai sunt la fel de fermi; că ne-a fost dată nevoia de foame și-am transformat-o in refugiu emoțional care sigur că “peste 40” se vede… si trebuie sa arătam ca păpuși de vitrină, când viața ar fi trebuit să ne transforme in femei: minuni.
Și mai observ preocuparea multor bărbați cu același sindrom. Îmbătrânesc și ei, la fel ca noi doar cu corpul aici și cu mintea aiurea. Poate a fost dintotdeauna, nu știu. Și înțeleg că place. Dar dacă am înțelege odată și mirajul pornografiei (trăită, nu doar admirată și poftită prin ecran) devenită atât de obișnuită! Ai lua acasă femeia la care te uiți? Te-ai trezi lângă ea dimineața? Și nu o dimineață, maxim două…
Dacă nu-ți place cum gândește, cum vorbește, cum te iubește, cum se poartă, las-o în pace. Simplu de tot. Astea nu se pot plasticiza.
Iar intervențiile estetice interminabile (și atât de la îndemână) nu le pot înlocui pe primele…