Preot Aurel Sas

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6).

După revelația Scripturii de mai sus, aflăm că Iisus Hristos este singura Cale de ajungere la Dumnezeu Tatăl, zicând: „… Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6), de unde omul a cazut prin neascultarea primilor oameni. Omul și întreg neamul omenesc trebuie să ajungă la Tatăl prin Fiul, pentru că „… împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 3). Să realizăm, că nici o bucurie nu este mai mare în viață decât a găsi Calea care duce unde trebuie să ajungi. Ori, omul trebuie să ajungă la Dumnezeu Tatăl său cel Ceresc și Creatorul său.

„Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), prin urmarea lui Hristos ca și Cale a vieții și a trăi în „…legea duhului vieţii în Hristos Iisus, (care) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 2), și numai din această cauză „…nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8, 1), cu viața lor.

Astfel, stimate cititorule, astăzi este cea mai mare fericită zi în viața noastră când am aflat căci, Calea de ajungere la Dumnezeu Tatăl, Care ne-a creat și de la Care omul a căzut în urma păcatului, este prin Fiul Său, Iisus Hristos, Cel ce a zis că: „… Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Hristos)” (Ioan 14, 6). „…Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, este Acela „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2, 3-4). Iar cine vine la Fiul trebuie să fie atras de Tatăl zice Hristos Domnul: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 44), în urma iubirii lui Dumnezeu Tatăl din partea celui credincios. Ca Dumnezeu Tatăl să ne atragă la Fiul Său trebuie și noi să-L iubim, precum El ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său în lume din iubire pentru salvarea lumii de sub moartea păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” 9Ioan 3, 16).

Este firesc ca omul să ajungă la Dumnezeu Tatăl prin Fiul Iisus Hristos, fiindcă El este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni, în revelarea Scripturilor: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său” (1 Tim. 2, 5-6). Îndemnul sfânt este cum zice: „...ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (1 Ioan 2, 1). Să ne întoarcem, dar, înapoi pe Calea ce duce la El. Iar Calea ce duce la Dumnezeu este Iisus, Care este singurul sub soare, ce a putut spune, că: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața “ (Ioan 14, 6), pentru că nu este numai Om ci Fiul lui Dumnezeu întrupat în umanitate, de la Duhul Sfânt din din Feciopara Maria (Luca 1, 35, Matei 1, 18), și așa a recapitulat întru Sine cele cerești și pământești, în descoperirea Scripturii: „Spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ - toate întru El (Hristos) (Efes. 1, 10), ca să avem astfle prin El intrare la Dumnezeu Tatăl, în Împărăția Cerurilor.

Ca Fiul lui Dumnezeu, Care mai poartă numele și de „...Cuvântul...” (Ioan 1, 1), să devină  Mijlocitor, a trebuit să se întrupeze de la Duhul Sânt în Pururea Fecioara Maria (Matei 1, 18; Luca 1, 35) și să se Nască om și astfel: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 12). Apoi,  „Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Iona 1, 12), prin harul dumnezeiesc. Astfel, prin întruparea Cuvântului, a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a devenit și Fiul Omului și Cale de ajungere fericită la Tatăl, Carea făcut toate prin Cuvântul, Fioul (Ioan 1, 13).

Iubirea ne face prin har fii lui Dumnezeu, în revelarea Scripturilor: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem...” (1 Ioan 3, 1). „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii” (1 Ioan 4, 14), și să mărturisim pe Dumnezeu în Sfânta Treime, existent din veci prin Sine, și revelat de Fiul:  „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul (Fiul, Iisus) şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt” (1 Ioan 5, 7), adică Dumnezeu în Sfânta Treime. Așa, slavă sfintei și Celei de o ființă și nedespărțietei Treimi.

Astfel, Duhul Sfânt, pentru cei ce au hotărât să ajungă la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, Care e Calea, le zice prin Scripturi: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl” (1 Ioan 2, 15-23). Iar azi, într-adevăr, sunt mulți astfel de antihriști ca niciodată.

Prima înviere și a doua înviere, pentru cei ce ajung la Tatăl prin Fiul

Deși în Noua Ordine Mondială, cea după știința omenească antihristă, cu conducătorii însetați de întunericul flămând să stingă orice lumină divină, nu vor să ajungă oamenii la Dumnezeu, cel care vrea săa jungă la Tatăl prin Fiul, Iisus Hristos, nu îl va putea opri nimeni, fiindcă el va trăi viața sa în Hristos, Care a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Omul poate să ajungă fiul lui Dumnezeu prin har și la Tatăl prin Fiul, dacă își realizează în viața aceasta învierea spirituală de sub moartea păcatelor, după cum Iisus Hristos zice: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Glasul Fiului lui Dumnezeu astăzi se găsește în Cuvintele Evangheliei Sale, cu putere de mântuire și înviere pentru cel ce ascultă și crede (Rom. 1, 16). Calitatea de fii ai lui Dumnezeu ne-o dă și credința în Hristos prin Taina Botezului: „Căci toţi sunteţi fii (prin har) ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26), Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42). Nimeni sub soare nu poate avea o calitate mai mare ca de fiu al lui Dumnezeu.

Sentința acestora ce ascultă și cred glasul lui Hristos din cuvintele Evangheliei, este revelată de Mântuitorul în Sciptura prin care zice: „…Cel ce ascultă cuvântul Meu (Iisus) şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Deci, sentința este pentru cel ce ascultă și crede astăzi, când aude, glasul lui Hristos din Evanghelie că va „avea viață veșnică”, fiindcă s-a mutat din moartea spirituală în păcate „la viață”, încă din lumea aceasta. Iar „la judecată nu va veni”, deoarece s-a „mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24), prin har, credință (Efes. 2, 8) și fapte bune (Iacov 2, 26), în urmarea ascultarii cu credință al glaslui lui Hristos din „…Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20, 24), „…Evanghelia păcii” (Efes. 6, 15).

Aceasta este prima înviere a omului în viața aceasta pământească, iar învierea a doua este la sfârșitul lumii acesteia, la dreapta judecată, după glasul lui Hristos Domnul din cuvintele Evngheliei: „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). Este atât de clar că, aici este vorba de învierea a 2-a a omului și a omenirii întregi la sfârșitul lumii, pentru că zice de învirea din morminte: „… când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui”. Iar în Scriptura a 2-a, se anunță sentința celor ce vor fi la învierea morților, zicând: „… cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). Astfel, realizăm importanța capitală să-L alegem pe Iisus Hristos Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6) încă din lumea aceasta.

Numai prin Hristos, Care ne-a înviat din morți, ajungem la Tatăl

„Că prin El (Iisus) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh”. Așa aflăm că suntem „… împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (Efes. 2, 18), Care este Calea vieții spre Viața Veșnică (Rom. 5, 21) la Tatăl. „Şi zicea (Iisus): De aceea am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl” (Ioan 6, 65). Pentru că toate sunt de la Dumnezeu Tatăl prin Hristos: „...este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (1 Cor. 8, 6).

Iar Sf. Ap. Pavel înțelegând aceasta, a zis cu putere: „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, Din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”, îndemându-ne, zicând: „…să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre…” (Efes. 3, 14-17) să putem ajunge prin El la Dumnezeu Tatăl, de la care căzuse omenirea în moartea spirituală încă prin primii oameni Adam și Eva în urma neascultării (Geneză 2, 17). Așa înțelegem revelarea Scripturilor de la Duhul Sfânt că: „Este un Domn (Iisus Hristos), o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” (Efes. 4, 6-7), ca prin Fiul Iisus Hristos, Care este Calea vieții, să ajungem la Dumnezeu Tatăl de unde a căzut omul prin păcat.

Fiul ne-a descoperit că Dumnezeu Tatăl este și Tatăl nostru

Domnul Dumnezeul și Mântuitorul Iisus Hristos ne-a descoperit că Dumnezeu este și Tatăl nostru și să-L chemăm Tatăl nostru, încă de la început, în Predica Sa de pe Munte, zicând: „…Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…” (Luca 11, 2). Mântuitorul Care a făcut toate pentru mântuirea generațiilor zice: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Luca 10, 22). Dacă mai sus am aflat că nimeni nu vine la Fiul dacă nu-L atrage Tatăl (Ioan 6, 44), aici aflăm că nimeni nu poate cunoaște pe Dumnezeu Tatăl dacă nu-L va descoperi Fiul (Luca 10, 22), pentru care trebuie să urmăm pe Fiul, Hristos Iisus, ca să fim descoperiți și duși la Tatăl.

Deci, Cel ce ne descoperă pe Dumnezeu Tatăl este Fiul, prin Care și putem ajunge la Tatăl. Și câtă bucurie când aflăm că Fiul vrea să ne descopere pe Dumnezeu Tatăl, pentru că de aceea a venit și ne-a răscumpărat de sub moartea păcatelor să ne ducă la Tatăl. Apoi, Fiul, Iisus Hristos, ne revelează că: „…Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Luca 11, 13). Nimic mai mult sub soare pentru om, decât să-l poată primi pe Duhul Sfânt de la Tatăl când Îl cere, Care săvârșește toată lucrarea de mântuire în viața noastră în urmarea lui Hristos, Care e unica Cale a vieții spre Dumnezeu Tatăl. Următoarea revelație ca să avem roadele Duhului este pentru om covârșitoare, când auzim că: „...Însuşi Duhul (Sfânt) Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Nimic mai mult nu poat fi sub soare pentru ființa umnaă decât Duhul Sfânt să se roage cu noi și pentru noi Tatălui să fim iertați și primiți la El prin Fiul.

Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos ne prezintă asemănarea cu Tatăl, după chipul Căruia am fost creați, cand zice:  „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).  „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levetic 19, 2). Ci, după Sfântul (Domnul Iisus Hristos) Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 15-16). Iar la aceasat sfințenie omul poate ajunge trăind în „…legea duhului vieţii în Hristos Iisu, (care) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 2). Trăirea acestei vieții în Hristros, este cel mai înalt standar de viață omenească pentru că este dumnezeiesc, care aduce sănătate și viața veșnică, dovadă sunt civintele Sf. Ap. Pavel: „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Filip. 1, 21) al vieții veșnice, fiindcă a trăi i-a fost Hristos. Astfel, moartea poate fi un câștig al veșniciei dacă a trăi ne este Hristos.

Astfel, vom putea rodi în viață roadele Duhul Sfânt ca să putem ajunge prin Fiul la Dumnezeu Tatăl să ne mântuim: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 22-24). Iisus ne zice: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Deci, este nevoie de „...credincța care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), în faptele bune, după descoperirea Scripturii: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 26). Prin această credință, arătată prin iubire în faptele bune, omul poate urma pe Hristos, ducându-și crucea vieții în fiecare zi (Luca 9, 23).

Ființa umană în toate generațiile trebuie să se ferească de roadele trupului în faptele imorale, care nu îl duc pe om la Tatăl, ci la diavolul pentru iad, „…aruncați în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 50), iar acestea sunt în descoperirea Scripturilor: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). De aceste fapte ale trupului este stăpânit omul în filozofiile imorale de la începutul sec. 21, care sunt filozofii antihriste. „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2, 8). Exemplu sunt rătăcirile popoarelor de azi în filozofiile rătăcitoare și antihriste.

Dumnezeu Fiul ne revelează că Dumnezeu Tatăl ascultă rugăciunile

Iisus a zis: „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 19). Mântuitorul ne asigură că Tatăl Ceresc, la Care ajungem numai prin El, împlinește rugăciunile celor credincioși, zicând: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Și continuând Hristos Domnul zice: „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici” (Matei 18, 14). Exmplu stă pilda zisă de Iisus: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?” (Luca 15, 4).

Mântuitorul ne vorbește și de câte ori trebuie să iertăm ca să fim iertați (Luca 6, 37) și să ajungem la Tatăl, când a zis: „Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22). În continuare, Domnul ne vorbește și cu privire la judecarea aproapelui, osândirea și iertarea lui, zicând: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi…căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” (Luca 6, 37-38). Nimic mai clar ca această prezentare referitor la păcatele de fiecare zi. Împlinind aceste condiții rugăciunea noastră va fi ascultată de Tatăl ceresc. Mai ales în rugăciunea Tatăl nostru, condiționăm iertarea noastră de iertarea care o dăm aproapelui, când zicem: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37).

Rugăciunea către Dumnezeu Tatăl, trebuie să o facem în numele lui Hristos Domnul: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16, 24). Și Domnul Îl roagă pe Tatăl pentru noi: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…” (Ioan 14, 16-17). „Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 13). Trebuie deconectarea de lume când te rog: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Să nu te grăbești când te rogi, să respecți virgulele, ca să poti stăpâni anteția să nu te inundeze cândurile. Imagineazăți că Dumnezeu este în fața ta în chip nevăzut: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) și așa vei stăpâni gândurile care vin. Nici o veste nu este mai mare ca vestea prezenței lui Iisus în mijlocul celor adunați în numele Lui.

Rugăciunea trebuie făcută cu credință: „Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 15). Rugăciunea trebuie însoțită și de post: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Numai din cauza noastră rugăciunile nu poate fi împlinite, dar să urmăm îndemnul cu insistență, îndepărtându-ne de păcat ca să fie rugăciunea ascultată și să cerem: „Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Luca 11, 9). Când ne rugăm Îi vorbim noi lui Dumnezeu, iar când citim în Biblie ne vorbește Dumnezeu nouă, pentru că în Biblie sunt Cuvintele Lui. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…” (2 Tim. 3, 6). „...Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40). Dar „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17), înseamnă a te ruga cu gândul, cu inima, cu mintea din tot sufletul și a avea rugăciunea scurtă în gura ta ca o gumă de mestecat. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

Așa am putut realiza cât de necesară este cunoașterea intrării la Tatăl prin Fiul și câte binecuvântări ne aduce intrarea la Dumnezeu Tatăl prin Fiul Iisus, Care se roagă Tatălui pentru noi și să-I aducem astfel slavă „…Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit. 2, 13-14), devenindu-i și Calea vieții, spre Împărăția lui Dumnezeu. Așa aflăm că, poporul creștin este „…popor ales…” care trebuie să fie râvnitor de fapte bune (Ic. 2, 20 prin „…credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6).

Părintele Dumitru Stăniloae zice că: „Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca niște fii. Caci Duhul Se unește cu noi în rugăciune. „Duhul este Cel în Care ne rugam și prin Care ne rugam”. „Iar aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că Același își aduce Lui însuși rugăciunea și închinarea”. Dar aceasta rugăciune ce o aduce Duhul, în noi, Lui însuși o aduce în numele nostru, iar în ea suntem antrenați și noi. El Se identifică prin har cu noi, ca noi să ne identificăm prin har cu El. Duhul e lumină prin har distanța între eu-ul nostru si eu-ul Lui, creând prin har între noi și Tatăl aceeași relație pe care El o are după ființă cu Tatăl și cu Fiul. Daca în Fiul întrupat am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conștiința și îndrăznirea de fii. Fiul, Întrupându-Se, Își mărturisește și ca Om dragostea de Fiu față de Tatăl, dar o dragoste ascultătoare, sau Îl revelează oamenilor pe Tatăl, ca aceștia să-L iubească întocmai ca pe Tatăl. Totodată Tatăl mărturisește Fiului, în calitatea Acestuia de Fiu întrupat, și prin El și nouă, iubirea Sa de Tată. Iar Duhul Sfânt spiritualizează umanitatea asumată de Fiul, îndumnezeind-o sau făcând-o aptă de participarea la iubirea Ipostasului divin al Fiului față de Tatăl Lui” (Preot prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică și Ortodoxă, Editura Inst. Biblic și de Mis. Ort. București, p. 314).

În această prezentare dogmatică, a Părintelui Stăniloae, este atât de clară arătarea ajungerii omului la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, în lucrarea Duhului Sfânt, Care în revelarea Scripturii se roagă în suspin epentru noi: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Totul este ca să avem credință și iubire pentru Dumnezeu, căci: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6). Aici este cheia împinirii rugăciunilor, credința cu care ne apropiem de Dumnezeu și credința cu care ne rugăm Lui, crezând căam și primit ceea ce cerem: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24), ne zice Mântuitorul.

Prin Hristos ajungem la Tatăl, pentru că El este prețul răscumpărării omenirii

„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său” (1 Tim. 2, 5-6). Omenirea de la primii oameni, Adam și Eva, erau morți spiritual în păcatelor lor, câzând prin neascultare (Geneză 2, 16-17), iar Hristos Domnul S-a făcut mijlocitor în urma întrupării în umanitate, și astfel devenind om a plătit prețul răscumpără lumii prin Jertfa și Moartea Sa pe cruce în locul omului. Păcatul care a adus moartea, a închis cerul și a despărițit pe om de Dumnezeu, s-a transmis la toate generațiile, deoarece toți au păcătuit, după descoperirea Scripturii: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12).

Fiului Omului, Iisus Hristos, la Botezuel Său a deschis cerurile, spre revărsarea harului divin din nou peste omenire: „Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16). Așa s-au deschis cerurile la Botezul Domnului și S-a arătat Dumnezeu în Sfânta Treime: Fiul, Care se boteza în apele Iordanului, de către Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt, Care S-a pogorât peste Domnul ca un porumbel, și voicea Tatălui, Care S-a auzit, zicând că, Iisus Hristos este Fiul Său, întru Care a binevoit mântuirea lumii.

Generațiile omenirii trăiau sub puterea întunericului de la păcate, iar iubirea lui Dumnezeu (Ioan 3, 16), prin Fiul Său, ne-a scos de sub puterea întunericului și cu Sfânt Sângele Său ne-a spălat sufletele de păcate, iertându-ne, în revelarea Scripturii: „El (Dumnezeu) ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor” (Col. 1, 13-14). Astfel, numai prin Fiul putem ajunge la Dumnezeu Tatăl, pentru că numai El a plătit prețul răscumpărării omului de sub moartea păcatelor. Domnul Iisus Hristos, ca Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, este și împăciutorul nostru cu Tatăl prin Jertfa Sa și așa El ne zice că: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27).

Numai prin Iisus agunegem la Tatăl, pentru că El este păstorul Cel bun, Care ne duce la Tatăl

Cei care Îl primesc prin credință și Îl urmează pe Iisus ca Răscumpărătorul și Mântuitorul lor, de sub moartea păcatelor, ei nu mai sunt singuri, fiindcă El le este păstorul Cel bun, zicând: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Iisus și-a pus, într-adevăr sufletul, viața Sa pentru toate oile, popoarele lumii ca să le răscumpere și prin El să aibă intrare la Dumnezeu Tatăl. Dar, tot Iisus este Cel care cunoaște oile Sale, adică pe cei Care L-au primit prin credință ca Răscumpărător și Mântuitor, luând apoi sensul vieții în Taina Crucii, urmându-L pe El: „Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi” (Ioan 10, 14-15). Iisus îi cunoaște pe cei credincioși, care Îl urmează ca și Cale a lor în viață, pentru că este și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (Crezul), în revelarea Scripturii: „Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis către ei: Ce cugetaţi în inimile voastre?” (Luca 5, 22).

Hristos Domnul este păstorul Cel bun, Care nu lasă oile Sale, când vine lupul, adică nu lasă pe cei credincioși din generațiile omenirii pradă când vin cei necredincioși peste ei cu ispita diavolului, în descoperirea Scripturii. „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume” (1 Petru 5, 8-9). Hristos Dumnezeu, cunoscând gândurile oamenilor, El înlătură și gândurile și planurile rele ale conducătorilor: „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam. Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui” (Psalm 32, 10-12), și cât de nefericite sunt atâtea neamuri azi, pe care le știm și noi, că nu L-au ales pe Hristos Dumnezeu, ca și Calea a lor în viață de ajungere la Dumnezeu Tată din căderea în păcate. Și la fel, câte de nefericite sunt acele popoare azi, care l-au ales pe Hristos Dumnezeu în istorie să fie Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6) lor, dar s-au lepădat.

Iisus Hristos este și ușa de intrare la Dumnezeu Tatăl

„A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7). Revelația din această Scriptură, încoronează pe toate celelate, pentru că aflăm că tot Iisus, Fiul lui Dumnezeu este ușa de intrare la Tatăl, și astfle este atât de clară afirmația Lui, zicând: „...Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6), pentru că El, Hristos săvârșind opera de mântuire a lumii, prin toate lucrările de mai sus aflate, Se poate prezenta cu adevăra că este ușa de intrare la Tatăl  ceresc, în Împărăția lui Dumnezzeu. Mântuitorul ne ami descoperă, zicând că: „...de va intra cineva prin Mine (Iisus), se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”. Și continuând Domnul zice că: „Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 9-10).

Să știm, stimați cititori, că tot Domnul Iisus Hristos este ușa de intrare în fiecare an al vieții noastre pământești. Deci, revelioanele în noapatea de trecere în Noul An, în tradiția românească cu petreceri și chefuri, sunt complet greșite, pentru că ultima noapte din fiecare an trebuie să fie o noapte de priveghere și rugăciune înaintea lui Dumnezeu, din două motive mari: Odată pentru că trebuie să-I aducem mulțumire, slavă și laudă lui Dumnezeu pentru milele Sale revărsate și Mântuitorul Hristos, Care a călătorit cu noi anul care a trecut (Matei 28, 20) și Duhului Sfânt, Care S-a rugat cu noi (Rom. 8, 26) lui Dumnezeu să ne ierte și să ne ajute să putem străbate fiecare zi a anului ce a trecut cu bine, fiindcă Hristos, „...Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23), a fost cu adevărat cu noi, după cum a zis: „...iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20). Așa se explică că am ajuns la sfârșitul fiecărui an în viață, de aceea Ușa de intrarea în Nou An este Iisus, iar cheia este credința fiecăruia. Apoi, ca să-L rugăm pe Milostivul Dumnezeu în Sfântă Treime slăvit, să ne treacă prin ușa Hristos Iisus, din mila Lui în Noul An al vieții noastre pământești și să ne încredințăm viața în purtarea Sa de grijă ca să putem străbate în viitor cu familiile împreună în fiecare zi a Noului An. Să-L rugăm pe Mântuitorul să călătorească cu noi, după făgăduința Lui că, va fi cu voi în toate zilele (Matei 28, 20), dar pentru aceasta este nevoie ca să călătorim și noi cu El, nu ne părăseacă pentru păcatele noastre „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14) în Împărăția Cerurilor. Și cine poate nega acest adevăr? Nimenim. Căci fiecare vedem cum anii vieții trec rapid.

Preotul Iosif Trifa, transferat de Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, de la Parohia de țară, la Sibiu, profesor la Facultatea de Teologie în 1921, a ajuns cu binecuvântarea Mitropolitului să înfințeze în 1923, Oastea Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe, ca o mișcare religioasă ortodoxă pentru reînviera spirituală, publicând gazeta „Lumina satelor”, pe care o trimiteau în toată țara. Părintele Iosif Trifa a plecat la întemeierea Oastei Domnului în Biserica Ortodoxă, după ce a văzut cum se pierd oamenii de toate vârstele în petrecerile lumești la revelioanele în nopatea de trecere în Noul An. Oastea Domnului a avut un mare succes în contextul vremii de atunci, când Biserica Greco Catolică și Protestantă din România, ademeneau credincioșii să treacă la bisericile lor. În timpurile comunist-ateist, de aproape un jumătate de scecol, credincioșii ortodoxi din Oastea Domnului au fost interziși și persecutați ajungând și murind în închisorile comuniste. Traian Dorz, cu poeziile sale creștine, care au devenit cântări religioase, a fost șaisprezece ani în închisorile comuniste, pentru că a fost în fruntea Oastei Domnului. El a plecat la Părintele Iosif Trifa la Sibiu de la 15 ani. De o asemenea reînvierea spirituală are nevoie generația de azi, pentru a putea ajunge prin Mântuitorul Hristos, Care este ușa și Calea, la mila lui Dumnezeu Tatăl în lucrarea Duhului Sfânt, prin lacrimile în Taina Pocăinței.

Ce revelație divina nespus de mare, că Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6) omenirii, și El este și ușa prin care dacă va intra cineva la Dumnezeu Tată „...se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”, pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit și S-a făcut Om fără de păcat (Evrei 4, 15) ca, lumea „...viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 9-10). Dar, Iisus nu este orice ușă de intrare la Tată Ceresc, ci aflăm că este Ușa prin care dacă va intra cineva se va mântui și pășune va afla, adică Împărăția Cerurilor. Dar precum Hristos Domnul, nu este orice ușă, ci ușa cea dumnezeiască, nu se poate intra oricum din partea omului, ci cu haină de nuntă curată, cum ne învață prin alte Scripturi. Prin Pilda împăratului care a făcut nuntă fiului său și a chemat pe mulți, dar toți s-au scuzat, iar apoi împăratul a trimis pe slugile sale la răspântiile drumurilor și a cheamt pe toți care i-a găsit și așa s-a umplut casa nunții cu oaspeți.

Apoi, a intrat Împăratul să vadă oaspeții și astfel a văzut pe unul care nu avea haină de nuntă. „Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 22, 1-14). Așadar, numai cei care vor avea haină de nuntă în curățenia sufletului, vor putea intra prin ușa mântuirii Hristos Iisus la Tatăl în Împărăția Cerurilor, iar cei care sunt ignoranți, nepăsători, indiferenți în viața aceasta, despre cunoașterea lui Dumnezeu și a intrării în Împărăția Sa, crezând că pot intra pe altă ușă, aflăm că Dumnezeu le va zice, legații și dații afară, adică în iad, unde va fi „...plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Astfel, din cei „mulți cheamți”, adică din toate popoarele lumii chemate de Dumnezeu Tatăl, la Nunta Fiului Său, Hristos, o să fie numai „...puțini aleși...”, fiindcă puțini s-au întors cu pocăință de la păcat la Dumnezeu, ca fiul rătăcit, ce întorcându-se a primit haină nouă curată și inel în deget (Luca 15, 11-32). Fericit va fi cela care va urma pilda de pocăință a întoarcerii la Tatăl Ceresc.

Numai Iisus Hristos este creditul fiecăruia la Tatăl și rugăciunile trebuiesc făcute în numele Lui

„Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 13-14). Prin aceste Scripturi, Hristos Mântuitorul învață toate generațiile, să se roage lui DumnezeuTatăl în numele Lui, pentru că El este creditul, prețul de răscumpăre (1 Tim. 2, 6), a fiecăruia de sub moartea păcatelor, din toată istoria omenirii înaintea Tatălui și astfel înțelegem de ce, numai prin Iisus ajungem la Dumnezeu Tatăl, de la Care omul a căzut prin păcat (Geneză 2, 17), iar Fiul l-a răscumpărat pe om prin Jertfa Sa și așa El a devenit ușa prin care se poate intra la Tatăl, cu haină spirituală și nouă de nuntă în Împăriția lui Dumnezeu.

Această haină de nuntă se primește de la Dumnezeu în urma lacrimilor de pocăință, ca Petru care a plâns cu amar lepădarea de Domnul Iisus (Luca 22, 62) și ca Maria Magdalena, care cu lacrimi iubirii și a părerii de rău, în Taina pocăinței, a udat picoarele lui Iisus (Luca 7, 40-50), iar Domnul i-a zis: „...Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”, iar Mariei Magdalena direct i-a zis: „...Iertate îţi sunt păcatele..., Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace” (Luca 7, 47-50). Așadar, credința omului întors din lumea de păcat, aduce lacrimile pocăinței cu iertarea păcatelor. Lacrimile pocăinței și alegerea urmării lui Hristos din partea noastră, ca și Calea a vieții, sunt faptele prin care credința nu este moartă, în descoperirera Scripturii: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este” (Iacov 2, 26). Astfel, avem nevoie de „...credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6).

Hristos Domnul, ne mai descoperă că cei ce se vor ruga în numele Lui către Tatăl Ceresc, zice că „... aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul”, și încoronează Domnul Iisus încă odată, zicând: „. ..Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 13-14). Deci, totul depinde de credința omului și de rugăciunea din inimă a credinciosului, în numele Fiului către Tatăl, și Hristos Domnul ne asigură că va face, să se împlinească rugăciunile noastre. Condiția primordială, alături de pocăință pentru păcate, este credința în Dumnezeu care să te facă să crezi când ceri de la Tatăl în numele Fiului că ai și primit: „...Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Din această cauză ne învață Mâtuitorul, zicând: „...Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu” (Marcu 11, 22).

Când apostolii au întrebat pe Mântuitorul, de ce ei nu au putut să vindece copilul demonizat, El le-a răspuns: „Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 20-21). Deci, aici Hristos Domnul, ne descoperă mărimea credinței omului în Dumnezeu, asemănând-o cu grăuntele de muștar, care este cea mai mică semânță, dar crescând ajunge cea mai mare și face ramuri mari, încât păsările cerului se pot sălășlui la ea (Marcu 4, 31-32), și postul când a zis că „...acest neam de demoni nu iese (din om) decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21). Să ne rugăm, dar, lui Dumnezeu Tatăl, în numele Fiului să Iisus Hristos, Calea vieții noastre, să ne mărească credința, cum s-au rugat apostolii. „Şi au zis apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5), și atunci nu ne va fi foame când o să cerem Domnului cu post și rugăciune. Slăvit să fie Domnul (Psalm 69, 5).

Căile ajungerii la Tatăl prin Fiul sunt cele nouă Fericiri

1) „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Cei săraci cu duhul, trebuie să menționăm d ela început că nu înseamnă cei mai salbi cu mintea, cum se zice în popor, ci cei care nici odată nu cred că au făcut destul bine pentru mântuirea lor și nu se laudă cu binele ce l-au făcut și cu darurile pe care le au. Sf. Ioan Gură de Aur îi numește pe aceștia „smeriți de bună voie”, adică lipsiți de trufia minții și de iubirea de sine, păcate prin care au căzut îngeri din cer și primi oameni. Creștinii cu trăirea și mișcarea vieții lor în „...legea duhului vieții în Hristos...” (Rom. 8, 2), privesc neîncetat cu smerenie la ținta desăvârșirii lor, care este bărbatul desăvârșit Hristos Iisus (Efes. 4, 13), și așa realizează în smerenie cât de depart sunt la urcușul desăvârșirii lor în viața de sfințenie. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Cei săraci cu duhul, a cărora va fi Împărăția cerurilor, nu se cred niciodată desăvârșiți, ci se străduiesc fără încetarte să urce treptele desăvârșirii vieții lor în Hristos Dumnezeu. Numai în urcușul desăvârșirii realizează credinciosul nevoia rugăciunii pentru primirea harului ajutător de la Dumnezeu. Apoi, oricât de mult bine ar face se consideră smeriți după Scriptura că: „...Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10). Astfel, sărac cu duhul, sau virtutea smereniei, este opusul puternic al primului păcat capital: trufia sau mândria, care îl fac pe om insensibil la harul și la cuvântul lui Dumnezeu pentru iluminare și a jutor.

2) „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Mântutoriul în iubirea Sa nemărginită, după ce îi fericește pe cei săraci cu duhul, îi cuprinde și îi fericește pe cei ce plâng „...că aceia se vor mângâia”. Plânsul izvorește cu lacrima cea mai curată, după cum știm, din grele apăsări sufletești, și Dumnezeua dat acest dar al lacrimilor și vai de cei ce nu au lacrimile plânsului la dureri ca să se exteriorizeze în afară spre ușurarea durerilor cei apasă. Mântuitorul Însuși când a aflat de moartea lui Lazăr și a văzut durerea surorilor lui: „Și a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35). Nicidată însă nu găsim menținat că Iisusa râs, fiindcă El vedea durerile în care trăiesc oameni în păcate și nu se întorc la Dumnezeu să fie salvați, ci găsim scris că S-a bucrat în Duhul Sfânt (Luca 10, 21). Plânsul înaintea lui Dumnezeu a celui credincios este strigătul cu părere de rău în Taina Pocăineți, pentru păcatele făcute și de ajutor pentru mântuire.

Proorocul David, recunoscându-și păcatul a plâns cu lacrimi și s-a rugat cu Psalmul de pocăință 50, pe care îl avem, zicând: „Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta...” (Psalmul 50, 1-20). Locuitării orașului Ninive au vărsat lacrimi de pocăință împreună cu regel lor și așa au fost iertați (Iona 3, 1-10). Fiul rătăcit și pierdut a avut multă durere în urma păcatului desfrânării în care a plecat și s-a întors cu lacrimi de pocâință înaintea Tatălui ceresc (Luca 15, 11-24). Iar despre cel cu lacrimile pocăinței, Domnul zice: „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Sf. Ap. Petru, pentru lepădarea de Mântuitorul a plâns cu amar (Matei 26, 75), și a fost iertat și așezat în apostolie prin mărturisirea de trei ori că Îl iubește pe Domnul Iisus (Ioan 21, 15-17). Astfel, putrem spune că „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4), dobândind Împărăția cerurilor.

3) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Domnul fericește pe cei blânz, findcă „...aceia vor moşteni pământul”, deoarece blândeția este rodul virtuțiilor iubirii de Dumnezeu și de apropale ca pe tine însuți (Matei 22, 37-39), și al păcii (Matei 5, 9), care condcu la virtutea smereniei alături de a blândeți pe carea le-a trăit Iisus întoată viața Sa pământească și a putut zice: „Veniţi la Mine (Iisus) toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi..., şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29). Așa Iisus deși era întru slava Sa negrăit de mare, El o manifesta prin blândețe și smerenie, fiindcă trăia în ascultare de Tatăl ceresc, și astfel să învețe toate generațiile și să le ridice din stricăiune și din moarte, pentru care a luat chip de rob: „Ci S-a deşertat pe Sine (Iisus), chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 7-8).

Numai prin virtutea blândeții, care izvorește din iubire poți trăi viața în Hristos și să salvezi pe semenii tăi, cum ne-a salvat Domnul fiindcă ne-a iubit (Ioan 15, 13). Virtutea blândeți este opusă păcatului violeneți care varsă sânge în lume prin diferite războaie, ea este o stare liniștită a sufletului sub harul divin. Înainte de patimi și în timpul patimilor Iisus a arătat cea mai mare blândețe încât i-a copleșit pe toți nevrednici Săi judecători. Când Petru a vrut să-L ape cu sabia, El a zis: „...Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Astfel, înțelegem că sabia moștenirii pământului cu ăace și viață din belșug în toate generațiile este virtutea blândeți, a iubirii, a păcii și a dragostei care este mai mare decât toate (1 Cor. 13, 13).

4) „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6). Aici Domnul ne revelează exitența foamei și a însetării arzătoare după dreptate, cu răsplata „...că aceia se vor sătura”, ca așa să se facă voia lui Dumnezeu „...precum în cer şi pe pământ” (Matei 6, 10), cum ne rugăm în rugăciunea Tatăl nostru. Această foame și sete au trăit-o și o trăiesc adevărați oameni în istorie și luptă și mora pentru setea de dreptate precum în cer așa și pe pământ, pentru care se vor sătura în veșnicia dacă aici nu ajung. Iar de  dreaptatea care se pot bucur generațiile pe cât este posibil cu oamnei nedrepți și necredincioși, este rodul celro care flămânzesc și însetea de dreptatea și se luptă pentru ea cu prețul vieții. Flămânzenia și însetarea este năzuința creștinilor după viața în Hristos, astfel El zice generațiilor: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14). Așa aflăm că generațiile omenirii nu flămânzesc și însetează numai după mâncarea fiziucă, ci în primul rând după cea duhovnicească a trăirii și mișcării în „...legea duhului vieții în Hristos...” (Rom. 8, 2), ca să se sature și să nu mai înseteze și să sufere după dreptate. Astfel,  fericiți sunt cei care flămânzesc și însetează de drepatea că se vor sătura.

5) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Această virtute a milostivirii își are iarăși izvorul în virtutea iubirii de Dumnezeu și de aproapele ca pe tine însuți, și așa înțelegem de ce Domnul a zis că, în porunca iubirii se cuprinde toată legea și proorocii (Matei 22, 37-40). Dumnezeu S-a milostivit pentru salvarea lumii de la moartea, fiindcă a iubit lumea și L-a trimis pe Fiul Său (Ioan 3, 16). Iar milostivirea lui Dumnezeu pentru mântuirea generațiilor și a  lumii întregi s-a arătat că a dat pe Însuși Fiul Său ca să moară pe cruce să elibereze lumea de la moarte (Ioan 3, 16). Virtutea milostivirii hărănește pe cel flămând, dă să bea celor însetați, îî primește pe cei străin, îi îmbracă pe cei gol, îî cercetează pe cei bolnavi și îi caută pe cei închiș în temința păcatelor să-i aducă la luminia cunoașterii lui Dumnezeu, Mântuitorul lor. Toate aceste fapte ale milosteniei sunt arătate de Hristos Judecătorul la judecata de apoi, celor de-a dreapta Sa, pentru care au ajuns în rai, și sunt opusul păcatelor nemilstivirii arătate iar la judecata de apoi, pentru care cei nemilostiv aici care vor ajunge în iad (Matei 25, 21-46), ca bogatul în iad deoarece nu a fost milostiv și săracul Lazăr în rai (Luca 16, 19-31). Să învățăm a fi milostivi ca să fim miluiți. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

6) „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astfel, aflăm că numai cei curați cu inima vor putea vedea pe Dumnezeu prin Fiul Său, prin Care avem intrare la El. Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul, când a zis: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23). Numai dacă ochii sunt nepătați și curaț, omul se poate bucura văzând toate lucrurile din univers atât de minunate pe care le-a făcut Dumnezeu, cât și persoanele pe care le iubește. Dar ființa umană ori cât ar privi toate frumusețile din univers și a persoanelor ce le iubește el nu se satură, ci simte mereu chemarea spre frumusțile divine.

Această chemare ce  o simte omul în inima lui, care însetează după vederea frumusții lui Dumnezeu și a comorilor cerești, și frumuseților din Împărăția lui Dumnezeu. Iar pentrua se împărtăși ființa umană din acestea, Domnului Iisus ne descoperă că numai dacă suntem curați cu inima îl vom putea vedea pe Dumnezeu cu toate frumusețile după care însetează inima și sufletul omului. La curăția inimii poate ajunge fiecare prin fuga de păcate în descoperirea Scripturilor: „Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Cei cu inima pătată în aceste păcate nu vor putea vedea pe Dumnezeu.

Trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine și o să aflăm de lupta contradictorie dintre suflet și trup, care trebuie biruit prin lupta spiritului în ajutorul harului asupra materiei: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”. De aceea, Scriptura zice să umblăm: „...În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5, 16, 17). Așa vom dobândi prin trăirea în „...legea duhului vieții în Hristos...” (Rom. 8, 2), o inimă curată prin ochii căreia o să-L putem vedea pe Dumnezeu, ajunși la El prin Iisus Hristos Care este Calea ajungerii la Tatăl (Ioan 14, 6).

7) „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Când Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca Om fără de păcat (Evrei 4, 15) în lumea aceasta, de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria (Luca 1, 35; Matei 1, 18), El a întemeiat Împărăția harului pe pământ, fiindcă El a adus harul divin, în care să trăiască generațile omenirii și să se mântuiască. În același timp El a adus mesajul păcii pe care l-au cântat îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Mesajul învierii lui Hristos a fost tot pacea, când a intrat la apostoli și le-a zis: „...Pace vouă...” (Ioan 20, 21). Prin aspectele operei de mântuire, începând cu întruparea și încoronarea cu Învierea și Înălțarea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu  ), El „...ne-am împăcat cu Dumnezeu...” (Rom. 5, 10), obiectiv și trebuie să venim și subiectiv să ne împăcăm prin credință faptele bune.

Astfel numai făcătorii de pace, se vor putea cheam fiii lui Dumnezeu ((Matei 5, 9) prin har. Iar ca să ajungem făcători de pace, este posibil numai prin urmarea lui Hrsitos ca și Cale a vieții noastre: „Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Efes. 2, 14), vrășmășiei dintre oameni și Dumnezeu adusă de păcatul primilor oameni cu plata morții (Geneză 2, 17), care s-a transmis generațiilor prin aceia căci toți au păcătuit (Rom. 5, 12). Când Mântuitorul S-a Înălțat la ceruri, El nu nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14, 18), ci a trimis pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 26) și ne-a lăsat pacea Lui: „Pace vă las vouă, pacea Mea (Iisus) o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Așa toate generațiile ca să fie făcătoare de pace și oamenii din ele să se cheme fiii lui Dumnezeu, trebuie să îmbrățișăm pacea divină pe care ne-a lăsat-o Hristos.

Omul trebuie să realizeze pacea în viața lui pe trei coordonate: pace cu Dumnezeu, pace cu sine și pace cu toți semenii săi. De aceaa, Sf. Ap. Pavel, zice: „...Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5, 20), cu Care suntem certați prin păcatele care le săvârșim prin încălcarea poruncilor. Hristos Mântuitorul ne-a împăcat obiectiv cu Dumnezeu prin prețul răscmpărării (1 Cor. 2, 6) în Jertfa Sa, de sub moartea păcatelor, împlind planul lui Dumnezeu: „Şi printr-Însul (Hristos) toate cu Sine (Dumnezeu) să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 20). Dar trebuie și omul în toate generațiile să vină la împăcarea cu Dumnezeu în mod subiectiv prin „...credința care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), în faptele bune (Iacov 2, 20), și așa va fi făcător de pace, ca să se poată chema fiul lui Dumnezeu (Matei 5, 9) prin harul în care am fost înfiați.

Ființa umană nu este fiul lui Dumnezeu după ființă, ci prin har. Numai Fiul născut din Tatăl și Duhul Sfânt purces din Tatăl, sunt de o ființă cu Tatăl, un singur Dumnezeu în Treime, slavăȚie. Odată cu împăcarea omului cu Dumnezeu, decurge de la sine împăcarea omului cu el însuși, în urma dobândirii darurilor împăcării cu Dumnezeu, care ne întărește la urmarea lui Hristos care este Calea vieții și pacea noastră (Efes. 2, 14). De aici urmează pacea cu semenii noștrii în împlinirea poruncii de iubire a lui Dumnezeu și a apropealui ca pe noi înșine (Matei 22, 37-39). Numai iubirae este cauza care îl motivează pe om în toate sacrificiile în viață pentru familia sa și pe toate liniile vieții ca făcător al păcii, pentru a se putea chema fiul lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

8) „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10). Așa fericește Hristos Domnul pe cei ce rabdă prigoniri în persecuții pentru dreapta credință creștină în Dumnezeu, pentru viața lor departe de păcate, și care luptă pentru împlinirea dreptății nu numai pentru ei, ci pentru toți oamenii, de împlinire a dreptății morale în primul rând, și a dreptății sociale care rezultă din respectarea dreptății ce vine din Legile morale în care este exprimată voia lui Dumnezeu prin porunci. Prigonirea pentru dreptate, ca un deziderat dumnezeiesc, au suferit-o în primul rând proorocii și drepții Vechiului Testament. Isaia proorocula fost tăiat cu ferăstrăul de regele Manase căcuia i-a spus să respecte dreptatea lui Dumnezeu în popor.

Mântuitorul Hristos a fost cel mai crud și dur prigonit pentru dreptatea dumnezeiască pe care a adus-o să fie împlintă în lume, ca să fie pace și bună voire între oameni (luac 2, 14). Prigonirea Lui a culminat cu cruda și dureroasa răstignire pe Cruce. Hristos a fost singurul Om al dreptății desăvârșite, fiindcă nimeni nu L-au putut vădi de păcat, ci El a fost Cel ce a venit să vădească, să elibereze lumea de păcat. „Şi El (Hristos), venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8), pentru păcate dacă seva întoarce cu pocăință la Dumnezeu. Hristos Domnul a fost prigonit pentru dreptate, deoarece a mustrat spre deșteptare pe liderii vremii, zicând: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23). „...Că mâncaţi casele văduvelor...” (Matei 23, 14).

Pentru prigonirile ce le-a suferit Iisus pentru dreptate, a fost înălțat de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19). După Sf. Apostoli, sființii și credincioșii de două mii de ani, suferă prigoniri pentru dreptate morală și socială, fiindcă au îndrăznit și îndrăznesc să apere dreptatea divină pentru toții semenii, ca drepții din trecut, ca Mântuitorul, a apostolii, sfinții și credincioșii din totdeauna în istorie. Azi ni se cere mai mult ca oricând să luptă pentru dreptate morală și socială, cu credința în fericirea care zice: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10).

9) „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). Așa fericește Mântuitorul pe cei suferă ocări și prigoniri în propovăduirea valorilor mântuitoare ale Evangheliei Sale generațiilor. La fel, cunoaștem cum au fost ocărâți și prigoniți întâi proorocii și drepții din trecut pentru vestirea mesajelor lui Dumnezeu de dreptate, de pace în lume și de suținerea Legilor morale, care astăzi sunt încălcate în primul rând de liderii lumii ce legalizează păcatul.

Prin Scripturile următoare, Hristos Domnul trimite în toate generațiile pe toți cei credincioși să vestească valorile moral ale Evangheliei Sale, cu asigurarea vorbirii Duhului Sfânt prin ei, zicând: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine (Hristos), spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Hristos); iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 16-22). Așa vedem cu ochii noștrii toate acestea azi cum se petrec, și nimeni nu vede că toate sunt urmările păcatelor.

Nefericit va fi acela care se va rușina de Hristos Domnul, după cuvintele Lui: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului (Iisus) Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38) să judece vii și morții. Și fericit va fi acela ca va mărturisii pentru Hristos Mântuitorul lui, suferind ocări și prigoniri, după cuvintele Sale: „Oricine va mărturisi pentru Mine (Hristso) înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Așadar, zice Domnul tuturor celor ce mărturisec pentru El și suferă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 12). Amin.