În contextul actual de divergenţe de opinii, de confundarea lucrării lui Dumnezeu cu “lucrarea” oamenilor, recomand ca la rublica Cercetaţi Scripturile să studiem încă un caz soluţionare a divergenţelor pe care a dat-o cu aproape două mii de ani Dumnezeu prin Apostolul Pavel şi de la care avem şi noi multe de învăţat, şi anume,
CHEMAREA LA UNITATE CREŞTINĂ
Text: 1Cor. 1:1-16
„sa fiţi uniţi în chip desăvârşiţi într-un gând ..”1 Cor.1:10
I. SALUTAREA bisericii din Corint.
Prezentarea lui Pavel ca apostol chemat de Dumnezeu chiar de la începutul epistolei, a fost “în ton” cu stilul grecesc de a scrie scrisori. Dar mai mult ca atât, el a dorit în acelaşi timp să le dea răspuns pe măsură acelora dintre ei care îi contestau poziţia de Apostol, pe considerentul că el nu a fost printre cei 12, şi cum că nu ar avea o chemare divină. ( 1 Cor. 9:1, şi 2 Cor. 12:12).
Prin modul de adresare a epistolei, “către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint’, Pavel specifică încă de la început că Biserica este a lui Dumnzeu, (şi nicidecum a oamenilor), doar că este localizată în oraşul Corint. Apoi Pavel continuă epistola, prin a aduce mulţumiri lui Dumnezeu, pentru sfinţii care sunt în Corint, pentru revărsarea de har şi diferenţă făcută de El în viaţa bisericii din Corint (deducţia logică de aici, că va putea face aceeaş lucrare şi în continuare.)
Printr-o strategie deosebită, Pavel își începe epistola, amintindu-le corintenilor de ceea ce au ei în comun, ce i-a legat la început, şi anume Christos şi mîntuirea obţinută prin el. Le reaminteşte că prin Christos ei sunt legaţi toţi în Dumnzeu. Apoi continuă să le spună cum ar fi putut beneficia de mai multe privilegii pe care le dădea noul lor statut de mântuiţi prin Christos, dar le-au ignorat.
II. EXPUNEREA problemei (disensiunilor) bisericii din Corint
A. Realitatea disensiunilor – existenţa grupărilor în Biserica din Corint.
Vestea despre problema disensiunilor din biserică a venit prin cei din “Casa Cloiei”. Cu toate că nu sunt numiţi, aceştia au dat dovadă de un curaj deosebit şi un înalt spirit de responsabilitate. Fiecare membru dintr-o biserică este reponsabil de a veghea asupra unitaţii bisericii din care face parte. Ei nu au încercat să ascundă păcatul acesta. Se vedea că nu erau indiferenţi faţă de situaţia conflictuală din biserică. Aşa că au prezentat problema aceasta Apostolului Pavel, fondatorul acestei biserici a lui Dumnezeu. El era un om al lui Dumnezeu, bărbat cu mult discernământ. Existenţa disensiunilor din biserică era un fapt bine cunoscut şi în afară, punând biserica lui Christos într-o “lumină” sumbră.
Fiecare grupare era focalizată pe ideea de “leadership”, conducător, pe care ei l-au ales ca să-l urmeze. Nu reiese (din text), ca vreunul dintre personalităţile amintite mai sus, să fi fost vinovat de încurajarea corintenilor la această situaţie nedorită. Sau vreunul dintre ei să discrediteze pe celălalt, profitând de această situaţie, şi astfel să-şi atragă mai mulţi simpatizanţi. Nu era o problemă creată de “leaderi” ci mai degrabă o problemă creată de “urmaşii lor”. Cuvântul grecesc tradus “partide” este (schismata) care are înțelesul de “a rupe” (haina) sau “a sparge” (ţarina) (cf. Marcu 2:21) sau Ioan (7:40-43; 9:16; 10:19-21), unde diferite grupe de oameni au avut diferite opinii referitor la cine este Isus.
Pavel Apostolul, cu un curaj deosebit, îi confruntă cu situaţia creeată, acuzându-i de “certuri de partide” formate în numele unor conducători religioşi (1Cor. 1: 11 şi 3:3). Certurile se pare că au avansat în învidie şi competiţie lumească. În continuare, sunt prezentate grupările respective:
• O grupare se numea urmaşii lui Pavel. Probabil aceştia erau dintre neamuri şi Pavel spunea mereu că a fost numit Apostolul Neamurilor (Gal. 2:7). Pavel prezenta evanghelia ca sfârşitul legii şi începutul libertăţii în Christos. Se pare că grupul acesta simpatiza cu Pavel pe motivul că prin el au primit “dreptul” de “a fi liberi”, adică de a face ce vor ei (libertate?).
• Un alt grup îl urmau pe Apolo, succesorul lui Pavel în Corint. Educat la Alexandria în arta retoricii, Apolo era un foarte bun orator (ca şi grecii!!) (F. Ap. 18:24-28). Alexandria a fost un centru intelectual, unde se practica alegoria, ca ştiinţă de interpetare a Scripturii. Fără îndoială că acei ce îl urmau pe Apolo erau intelectualii care “vedeau” principiile creştine prin perpectiva filozofică. Grecii puneau mare preţ pe cunoștinţe şi înțelepciune şi erau experţi în a “mânui” cuvintele şi ideile (1Cor 1:18-25).
• Al treilea grup, probabil format din evrei-iudaizatori care aderau la practica circumciziunii. Aceștia se considerau urmaşi ai lui Petru, pe considerentul că lui Petru îi fusese încredinţată Apostolia printre evrei (Gal. 2:7). Nu găsim nicăieri în Biblie scris ca Petru să fi trecut vreodată prin Corint, şi în felul acesta să-şi fi făcut simpatizanţi.
• Al patrulea grup era şi mai periculos prin faptul că se credeau numai a lui Christos, refuzând orice contribuţie din partea apostolilor. Exclusivismul este greşit, este păcat. A exclude pe toţi ceilalţi care nu gândesc exact ca tine este foarte greşit. Cei ce se credeau a fi “numai a lui Christos” nu aveau nevoie de Pavel, de Petru sau Apolo, cu atât mai puţin de cei fără un renume. Prin faptul că ei respingeau slujirea lui Pavel în favoarea lui Apolo practic “ciunteau” din lucrarea în echipă. Nu era nimic rău că ei se credeau ai lui Christos. Ceea ce a fost rău a fost aceea că ei se comportau ca şi când Christos era ai lor (numai). Ei nu simţeau nevoia de vreun ajutor de la Apostoli şi nu acordau nici un credit, nici un merit acestora, care au muncit pe câmpul Evangheliei din greu de atâţia ani. Ei se credeau suficient de întelepţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos fară aportul cuiva. Expresii de genul: “Eu mă descurc singur, nu am nevoie de nimeni” este greşit şi nu are loc în biserica lui Christos.
Un fapt totuşi încurajator referitor la aceste disensiuni era acela că ele erau încă în “faşă” (fază incipientă) adică la început şi nu deveniseră o practică şi în celelalte biserici. Apoi, ei nu au plecat din biserică, dar erau separaţi în gândire şi acţiune. Cel mai periculos grup din cele patru cred că e ultimul. Pentru că aceştia, gândind despre ei ca fiind ai lui “Christos”, gândeau despre celelalte grupări ca nefiind ale lui Christos. Pavel reia această idee în Capitolul 3, unde clarifică dilema: “Cine este Pavel? Cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu prin care aţi crezut;…”
B. Cauzele disensiunilor:
1. Dezbinările vin din natura păcătoasă a omului.
Scriptura ne arată foarte clar că “sursa” tuturor certurilor şi a dezbinărilor dintre fraţi este firea păcătoasă a omului: “şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt……:vrăjbiile, certurile, zavistiile…certurile de partide…” Gal. 5:19-20. sau “De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4:1); “Cine iubeşte cearta, iubeşte păcatul” (Prov. 17:19) iar în 1Cor. 3:3b, găsim scrise următoarele: “În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări nu sunteţi voi lumeşti…?”
Auto-centrismul este rădăcina depravării omului. Fiecare vrea să fie “person number one”, primul, “the first”. Chiar dacă a intrat în biserică, dar nu a fost născut din nou, încă mai are aceleaşi tendinţe egoiste. Când două persoane egoiste vin în contact (în comunitate), conflictul este inevitabil. Nu poate să fie armonie în acea comunitate de oameni dacă dorinţele, scopurile şi idealurile lor sunt generate de egoism.
2. O altă cauză a dezbinărilor dintre fraţi este lipsa de discernământ referitor la învăţături şi la modul lor de aplicare. În oraşul Corint existau multe şcoli şi curente filozofice. De-a lungul timpului, populaţia din Corint înteresată în cuvântări filozofice, a avut ocazia de a asculta diferiţi vorbitori şi gânditori de seamă din lumea antică. Obiceiul lor era ca să “simpatizeze” cu unii sau cu alţi şi chiar mai mult, să devină urmaşii loiali ai acestora. Când parte din această populaţie de corinteni au “intrat” în biserica au “dus” cu ei şi acest obicei (pe lânga multe altele). Aşa că au început să aplice aceeaşi considerare şi faţă de Pavel şi Apolo. Unii dintre ei l-au preferat pe Apolo (bun orator), alţi pe Pavel (Apostol al Neamurilor), alţii pe Petru (apostolul evreilor) iar unii pe Christos. Toate aceste “ataşări” de personalitatea preferată se bazau pe opinii personale şi considerente de întelepciune umană şi nicidecum afiliaţii duhovniceşti.
3. Rădăcina problemei, acestor grupări separatiste din biserică, a fost de fapt mândria (1 Cor. 4:6). La corinteni aceasta s-a manifestat prin “alinierea” în spatele învăţătorilor creştini favoriţi şi laudându-se cu aceaştia. Susţinând superioritatea unuia faţă de altul, prin “afiliere” la gruparea respectivă, fiecare se considera superior în raport cu celelalte grupări. Rezultatul acestei atitudini contrare spiritului lui Christos, a fost apariţia disensiunilor între ei. Un înţelept spunea cândva: “Mândria este singura boală cunoscută de om, care îi face pe toţi ceilalţi bolnavi, excepţie făcând cel ce o are.” (Prov. 13:10). “Prin mândrie se aţâţă numai certuri…” sau “mândria conduce la dispute” (New Living Tr.)
4. Atitudini greşite faţă de lucrarea Domnului şi lucrători, şi anume, ei:
• aveau “ochii” aţintiţi la oameni şi nu la Christos,
• se încredeau în înţelepciunea oamenilor şi nu în Atotştiinţa lui Dumnezeu (1Cor. 2:5),
• glorificau de fapt lucrarea oamenilor şi nu a lui Christos,
• au confundat lucrarea lui Dumnezeu cu “lucrarea” oamenilor (1Cor. 3: 21-22),
• comparau un lucrător cu altul, trecând astfel peste ce este scris (1Cor.4:6),
• au pus pe “picior de egalitate” lucrarea de propovăduire a oamenilor (oricine ar fi acela) cu marea lucrare de mântuire prin jertfa realizată de Domnul Christos.
C. Efectele distructive ale disensiunilor:
• “diminuează” lucrarea de mântuire realizată la cruce de Christos
• “ridică în slavă” lucrarea limită a lucratorilor creştini, împingându-i la mândrie.
• “distorsionează” mesajul evanghelistic al bisericii.
• “dezmembrează” biserica, o slăbeşte, o face ineficace pentru marea însărcinare la care a fost chemată.
III. PREZENTAREA Soluţiei pentru biserica din Corint
1. Soluţia propriu-zisă: “ci să fiţi uniţi “ UNITATEA ÎN CHRISTOS
Redau în continuare aceleaşi versete dar traduse de Barclay: “Vă îndemn fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Christos, să trăiţi în armonie unul cu altul şi să nu lăsaţi să existe dezbinări între voi. Să fiţi uniţi şi de comun accord în ce priveşte atitudinea generală despre viaţă şi in fiecare decizie particulară” W. Barclay
2. Premizele (considerente) pentru o astfel de soluţie.
a. Dumnezeu urăşte dezbinătorii: ”Saşe lucruri urăşte Domnul…, chiar şapte… cel ce stârneşte certuri între fraţi” (Prov. 6:16,19).
b. De a urma exemplul dumnezeirii: “Eu cu Tatăl una sunt…” (Ioan10: 30).
c. Credibilitatea mesajului Evangheliei e condiţionat de unitatea bisericii: “şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimes…” (Ioan 17:21)
3. Modalitatea de prezentare a soluţiei propuse:
a) Folosind implorarea. Pavel nu le “comandă” aşa cum ne-am fi aşteptat de la fondatorul bisericii, dar nici nu ignoră problema. Adresarea lui Pavel sună în felul următor: “Vă îndemn fraţilor”, vă cer, vă implor, fac apel, pledez la voi (folosind înțelesul cuvântului din alte traduceri). Sună a provocare foarte puternică, dar în acelaş timp, o adresare ce sună a cerşit…
b) Adresânduli-se cu apelativul de “fraţi” (unele traduceri include şi “surori”), ca fiind membrii ai aceleiaşi mari familii a lui Dumnzeu, care este biserica lui Christos. Apoi el îi numeşte sfinţi, cu toate că era dezastru în biserică şi în trăirea celor mai mulţi dintre ei. Da, ei au fost chemaţi să fie sfinţi (şi consideraţi ca atare) lui Dumnzeu într un oraş plin de păcat şi stricăciune.
c) Făcând apel la autoritatea Domnului Isus…“pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos “sau prin numele - prin autoritatea Lui, în locul Lui, ca şi când El personal ar face-o şi pe baza “infinitelor obligaţii” ce vă revin, prin faptul că aţi fost chemaţi la un astfel de privilegiu de a fi parte din Biserica lui Christos. În numele LUI-Isus prin autoritatea derivată de la EL. Pentru că se cere ca Christos să fie recunoscut aşa cum este: Capul Bisericii-conducătorul de drept al Bisericii Lui (Ef. 5: 23b). Şi pentru că dragostea lui Christos este “liantul” din biserică (Ioan 13:34; 15:17; 17:21-23). Ca să sublinieze împortanţa acestui nume, Pavel foloseşte în primele 10 versete din primul capitol, de 10 ori cuvântul Isus.
4. Modalitatea de realizare a unităţii: prin schimbare de atitudine. În versetul 10 din capitolul 1, Apostolul Pavel le recomandă soluţia sa la problema dezbinărilor şi anume să-şi schimbe atitudinea unul faţă de altul.
1. Atitudinea cu caracter negativ sună în felul următor: ”să nu lăsaţi să existe dezbinări între voi” W. Barclay TR.
“Nu desbinări” sau în original: “No schisma” - adica nu spargeri, nu rupturi în biserică. Cuvântul în original sună “avoid “- adică evitaţi (pe cât posibil) schisma’’ - ruperea. Sau în New Living Tr. “stop arguing among yourselves.” – opriţi cearta dintre voi…
2. Atitudini cu caracter pozitiv:
a) “să aveţi toţi acelaş fel de vorbire” Tr. Cornilescu, sau “ca toti să ziceţi aceeaşi “Tr. Niţulescu. Redarea expresiei în alte traduceri: “that you all agree”; “agree among yourselves,”; “get along with each other”
“but all to be in agreement in what you profess”- să fiţi toţi în ceea ce profesaţi,sau credeţi.
b ) “ci să fiţi uniţi în chip desăvîrşit într-un gînd şi o simţire”.Tr. Cornilescu
Cuvântul tradus în romăneşte cu “uniţi” este în original “katartizo”, şi acest cuvânt îl mai găsim în următoarele pasaje: În Ev.11:3 cuvântul are înţelesul de făcut sau “a dat formă.” În Ev. 10:5 cuvântul are înţelesul de “pregătit.” Iar în Mat. 4:21 “şi îşi cîrpeau mrejile “ adică a “repara”.
Combinând toate aceste trei înţelesuri, cuvântul “uniţi” cuprinde în sine următoarele acţiuni: - a da o nouă formă, a repara, sau a repune în funcţiune la parametri îniţiali a ceea ce a fost rupt, distrus, sau dislocat.
Cuvântul katartizo tradus în romăneşte prin “sa fiţi uniţi” este de fapt un termen medical ce se referă la a lega un os care a fost rupt sau a fost dislocat. “Dislocarea” osului nu e ceva normal, ci anormal, aşa că se cere să fie imediat “tras la loc” sau “legat” în vederea vindecării. Eficienţa trupului depinde în mare măsură de sănătatea fiecărui membru.
Tot aşa şi în trupul lui Christos, “fracţiunile” sau “disensiunile “nu sunt naturale ci “accidente” şi pentru sănătatea şi eficienţa trupului trebuie evitate sau eliminate. Ori de câte ori creştinii nu se înţeleg între ei, trupul lui Christos, biserica suferă.
Pavel continuă explicaţia sa, spunând că Christos (ca persoană) nu este divizat; ca atare, noi fiind “parte” a acelui trup nu ar trebui să fim divizaţi (1Cor.12:12-31). “dar să fiţi invoiţi în acelas gând şi în aceeaşi părere”. Tr. Niţulescu - Practic, acest deziderat nu este posibil dacă nu este mai înainte învoire: “Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?.”Amos 3:3
A avea “un gând” înseamnă a avea aceaşi perspectivă asupra “principiilor” de doctrină: “in the same mind” şi “in the same judgment.” Maturitatea, în concepţia lui Pavel trebuie să fie nu atât o realizare individuală, ci una de grup. Maturitatea este procesul prin care se “repară, se leagă” relaţiile dintre membrii bisericii prin oficiul Duhului Sfânt. Maturitatea şi unitatea sunt inseparabile. Acei care într-adevăr cresc în Christos sunt acei ce se “învoiesc” să crească împreună.
Prin expresia“să aveţi toţi acelaş fel de vorbire ” (D. Cornilescu) sau “ca toti să ziceţi aceeaşi“ (Tr. Niţulescu) - Pavel imploră armonie în contrast cu complacerea în partide şi dezbinări. Iar întelesul expresiei e cu totul altul decât a “agrea” în orice problemă. În Rom.14: 1, scris tot de Pavel, găsim următoarele:”… şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.” Deci există posibilitatea ca creştinii să aibă diferite convingeri asupra “lucrurilor” din zona “gri”. Însă, şi aici Ap. Pavel atrage atenţia ca aceste convingeri diferite, să nu devină motive de dispută şi dezbinări (Rom.14: 22). “să aveţi acelaş fel de vorbire”-“ca voi să ţineţi aceaşi doctrină” - Locke.
A avea “o simţire” (D. Cornilescu) -înseamnă a decide împreună, a ne învoi asupra aceluiaşi “crez”. Ce înţelegem de aici este ca, pentru menţinerea unităţii bisericii, în adevărurile de baza a creştinismului este imperios necesar să “spunem” acelaşi “lucru” sau să fim în măsura să putem spunem “Amin” la ceea ce fratele nostru vesteşte din Cuvânt.
Sau altfel spus, a avea “o simţire” se referă la decizia luată în scopul învoirii asupra acelei convingeri” comune sau corespondentul aceea ce trebuie făcut (împlinit) tot împreună. Cuvântul în original se referă la: ştiinţă, cunoştiinţă, opinie, sentiment sau voinţă. În Rom. 15:5, găsim scrise: “Dumnezeul răbdării şi a măngăierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus”.
Asta nu se întelege că le-a cerut să fie uniţi exact (după calapod), în aceleaşi opinii, că practic e imposibil. Dar o unitate de sentimente este posibilă chiar dacă oamenii văd lucrurile diferit din punct de vedere intelectual.
Expresia “să aveţi toţi acelaş fel de vorbire ” se referă la a avea şi a exprima aceleaşi convingeri religioase. Sau altfel spus, “a vorbi aceleaşi” este opusul a vorbi în contradicţie.
A fi “într-un gînd” înseamna a avea aceaşi perspectivă asupra “convingerilor” de doctrină -ceea ce credem (împreună). Înţelesul expresiei este ca “fiecare membru al trupului lui Christos” să fie “dispus” să colaboreze unul cu altul, pe baza unei voinţe mutuale, în armonie frăţească. Cuvântul nu se referă atât de mult la întelect, cât la ce este în lăuntru intelectului: gânduri, planuri (Rom. 11:34; 14:5; 1 Cor. 2:16; Col. 2:18)
Membrilor bisericii lui Dumnzeu din Corint li s-a cerut să se “învoiască” în acelaş gând şi în aceeasi parere” Tr. Niţulescu - cu scopul final de a evita şi preveni desensiunile dintre ei
3. Principii ce stau la baza realizării unităţii bisericii:
• Christos e UNUL - nu e divizat. Ca atare trupul Său, care este biserica nu trebuie sa fie divizat nici el.
• Christos a fost crucificat. Crucificarea lui Christos a realizat implantarea credincioşilor în trupul lui care este Biserica. Nici unul dintre învăţătorii lor religioşi (înclusiv Pavel) nu au fost crucificaţi pentru ipăşirea păcatelor lor, ci doar Christos. E de nediscutat, prioritatea lui Christos faţă de lucrarea oamenilor. Christos are prioritate în toate lucrurile.
• Botezul creştin este în numele lui Christos şi nu a oamenilor. Botezul în numele aceluiaş Mântuitor, a lui Christos, e autentificarea noului statut în faţa lumii. Ei nu au fost botezaţi în numele a nici unui învăţător, ci în numele lui Christos. Mulţumirea (satisfacţia) lui Pavel referitor la faptul că a botezat doar câţiva în Corint, astfel că puţini “inşi” l-ar putea acuza că a botezat în numele său (ver.14-15). Administrarea botezului nu era chemarea lui primordială ci predicarea Evangheliei (ver.16-17).
• Prioritatea propovăduirii vizavi de botez. Oamenii sunt mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus, ascultând Evanghelia. Deci înainte la orice altceva, e necesar să fie propovăduirea ei. Prioritate are vestirea Cuvântului, apoi ceremonialul botezului.
• Principiul lucrului în echipă. Pavel în capitolele următoare din 1Corinteni revine asupra acestei probleme şi o corectează amintindu-le de principiul lucrului în echipă:”Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor.3:6). Tot Pavel, va concluziona mai târziu: “Căci noi (toţi) suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1Cor.3:9) în biserica lui Christos care a fost “creată” să funcţioneaze pe principiul “a ceea ce dă fiecare încheietură”.
• Principiul iubirii (cedării) frăţesti: “…şi să nu ne placem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.” Rom. 15:1b-2a
• Principiul întâietăţii“Fiecare să privească pe fratele său mai presus decât pe sine.” Asta înseamnă că nu avem voie să ne “revendicăm” meritele noastre în comparaţie cu a fraţilor noştrii.
• Principiul corectei slăviri. Dumnzeu merită toată slava (şi nu omul oricât de lăudabil ar fi) pentru că:
• credincioşii posedă toate lucrurile în El, şi nu doar “o parte” cât le-ar putea oferi “învăţatorul” lor preferat.
• Dumnezeu este cel ce produce orice roadă în noi, aşa că Lui se cade să I se aducă toată Gloria şi nicidecum omului, oricine ar fi acesta.
IV. APLICAREA rezoluţiei la biserica locală
Pentru a avea în biserică armonie şi bună înţelegere între fraţi aşa cum ne este prezentată în Psalmul 133 (iată ce bine şi plăcut este ca fraţii să locuiască împreună), trebuie să ţinem seama de următoarele principii biblice:
• Christos, numai El, a murit pentru noi şi nicidecum vreunul dintre “conducătorii” umani cât de proeminenţI ar fi. Noi au fost botezaţI în numele lui Isus şi nu în numele vreunui “leader” religios.
• Sfinţenia lucrată de Domnul Isus prin jertfa Sa stă la baza bisericii. Biserica s-a “născut “ca urmare a sângelui Domnului Isus scurs la crucea de pe Calvar. Dumnezeu vrea biserica Sa sfântă. El cheamă credincioşii la o trăire exemplară. În Christos nu putem trăi oricum, ca în trecut. Prin Scriptură, în biserica lui Dumnezeu, sunt stabilite standarduri de conveţuire valabile pentru toţi membri săi.
• “Calitatea” oricărei biserici depinde de “nivelul spiritual’ a fiecăruia dintre membrii săi.
• Adevărată biserică nu este nici mai mult nici mai puţin decât suma răscumpăraţilor, clădiţi pe fundaţia învăţăturilor lui Christos.
• Apreciază şi susţine munca în echipă, aşa cum Pavel a instituit-o şi a menţinut-o.
• Dă creditul cuvenit lucrătorului devotat cu cea mai înaltă onestitate.
• Fereşte-te de a dezaprecia lucrarea fratelui tău pe considerentul că are opinii diferite decât ale tale, referitor la “zonele gri”
• Biserica este “adunarea” oamenilor lui Dumnezeu, a acelora care s-au “dăruit” de bună voie lui Isus Domnul şi aşteptă revenirea lui. Biserica aparţine lui Dumnezeu şi Fiului Sau. Biserica nu este a lui Pavel sau a lui Apolo. Pavel marele Apostol a lui Christos, întemeietorul atâtor biserici nu-şi asociază numele cu Biserica lui Christos.
• Nu avem dreptul de asocia biserica cu numele nostru .Expresii de genul acesta: “biserica… a cutare sau cutare pastor.. “ sunt complet greşite. Biserica e a lui Christos şi trebuie să folosim un limbaj adecvat. (“Slava Mea nu o dau altuia…” spune Dumnezeu în Vechiul Testament.). A fi de accord să ţi-se adreseze cu astfel de expresii, înseamnă că agreezi cu erezia respectivului.
V. CONCLUZIA: fiţi uniţi: Există suficientă motivaţie pentru unitatea bisericii ca:
1. Adevărul este unul şi nedivizat - Christos! Ca atare, trupul Lui, biserica se cere să nu fie divizată (2 Cor. 1).
2. pentru noi creştinii având minţile reînnoite şi “gândul care este în Christos”, acest deziderat este posibil. (Rom. 12:2; Ef. 4:23; 1 Cor. 2:16)
3. Având o autoritate comună peste noi, şi anume autoritatea Scripturii revelată prin Duhul Sfint, vom putea să ne învoim asupra crezului nostru (1 Cor. 2:13).
4. Avem acelaşi Răscumpărător, Care este viu între noi şi Care vegheaza la păstrarea unităţii noastre (Fil. 3:15 şi Luca 24: 45)
5. Christos este singurul care îi poate lega din nou orice rană, fie ruptura oricât de adâncă.
6. “dragostea lui Christos ne strânge… cu înţelesul de punere laolaltă…”
7. Dezideratul unirii se poate realiza prin căutarea ei: “şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura pacii ” Ef.4:3 sau “caută pacea şi aleargă după ea”
Închei cu îndemnul Apostolului Pavel către biserica din Efes:„căutaţi să păstraţi unirea Duhului.” Ef 4:3
Haideţi frăţilor să trăim în legătura fraţească, în unirea Duhului că numai astfel îi vom face bucurie Tatălui Nostru Ceresc, şi numai astfel vom putea moşteni împărăţia Lui. El să ne ajute la aceasta. Amin!
Ioan Sinitean, Chicago