Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – II
Încercând să arat, în mod practic, cum se evidențiază identitatea creștină în viața noastră de zi cu zi, cred că procesul pocăinței este cel mai clar exemplu a faptului că aparținem lui Christos. În articolul curent, doresc să vorbesc despre pocăință și despre întristarea sau suferința după voia Domnului care însoțește adevărata pocăință. “totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:9)
Dintre toate învățăturile false, care s-au strecurat în creștinism de-a lungul veacurilor, îmi displac cel mai mult cele care spun că: creștinii nu mai trebuie să se pocăiască, nu trebuie să-și mărturisească păcatele și nu mai trebuie să trăiască o viață sfântă. Unii merg până acolo încât spun că dacă ai rostit odată o rugăciune de acceptare a Domnului în viața ta, poți să trăiești cum vrei; poți chiar să faci păcate premeditate. Vă imaginați o căsătorie în care soția își înșală soțul, îl disprețuiește, și-i spune ceva de genul: „Dragul meu, noi suntem căsătoriți, deci, nici nu-mi voi cere iertare, nici nu mă voi oprii din comportamentul meu, chiar dimpotrivă, voi face ce vreau, când vreau, fără să-ți dau ție socoteală de nimic!” Dacă nu putem să concepem o astfel de relație, între doi oameni, cum putem să ne imaginăm o astfel de relație între om și Dumnezeul cel Sfânt, care a plătit cu sângele Fiului Său răscumpărarea noastră?
Pocăința nu este doar momentul inițial al nașterii din nou, atunci când Domnul Isus ne-a dat o nouă identitate și a turnat în noi Duhul lui cel sfânt, ci este un proces care durează o viață întreagă și care ne cuprinde toată ființa. Domnul Isus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. (Luca 9:23). Atunci când ți-ai recunoscut păcatul, când te-ai întors la Dumnezeu și l-ai acceptat pe Isus ca Domnul și Mântuitorul tău personal, a fost momentul tainic al nașterii din nou, în urma credinței. Odată născut din nou, în viața creștinului începe procesul transformării în asemănarea chipului lui Christos, proces care include în el pocăința.
Îmi plac așa de mult versurile acestui colind scris de fratele Niculiță Moldoveanu: „Nu am smirnă, ca şi magii, Nici tămâie şi nici aur; Lacrimile pocăinţei Îmi sunt singurul tezaur.” Lacrimile pocăinței sunt ca un tezaur, pentru că fără pocăință nu există eliberare de păcat, nu există relație cu Dumnezeu, nu este viață. Când îmi dau seama că am păcătuit, nu-mi mai găsesc liniștea și pacea, până când nu vin la Domnul cu pocăință și până când nu mă duc să-mi cer iertare de la cei cărora le-am greșit, dacă este cazul. Parcă mă sufoc, nu mă mai pot concentra la nimic, îmi dispare liniștea când știu că este în viața mea ceva străin de principiile lui Dumnezeu. Unii spun că un astfel de comportament este datorită nesiguranței în ce privește mântuirea mea. Eu spun chiar dimpotrivă, aceasta dovedește că m-am născut din Dumnezeu, că am trecut din moarte la viață, că Îl cunosc și Îl iubesc pe El mai presus de orice. “Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan 2:3)
Un om care-L iubește pe Domnul și-I aparține Lui, atunci când are în viață păcat nemărturisit, simte și el ce a simțit David, când și-a ascuns păcatul: “Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. (Psalmi 32:2-4)
Nu mă îndoiesc nicidecum de faptul că Domnul mă iartă atunci când vin la El cu pocăință. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9) Dar faptul că mă iartă, nu ar trebui să-mi dea cumva impresia că păcatul ar putea să fie ceva normal în viața mea! Apostolul Pavel face clar lucrul acesta când spune: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. (Romani 6:1-4)
Parte din timpul meu de rugăciune este să fac liniște și să las ca Duhul Sfânt să-mi vorbească, să-mi descopere lucruri în viața mea, care nu-s după placul Lui. Uitându-mă la cei peste 25 de ani de când Îl urmez pe Domnul, văd multe urcușuri și coborâșuri, dar dacă ar fi să trasez un grafic văd totuși o linie clară care duce spre Christos. Inima mea este tot mai lipită de Domnul și văd cum valorile mele devin tot mai legate de Împărăția lui Dumnezeu și nu de valorile lumii acestea. Și cu toate acestea, accidental păcătuiesc.
Nu-mi vine ușor să postesc, dar de două ori în viața mea am avut îndemnul să postesc 3 zile, adică 72 de ore. Eram în a doua zi de post și meditam la un Psalm pe care l-am citit în dimineața acelei zile, în timp ce așteptam să-mi las mașina la reparat. Parcă pluteam! Avem așa de mare bucurie în inima mea! Am predat cheile și am primit instrucțiunea să aștept, că va veni o mașină care mă va transporta pe mine și încă două persoane la locul unde vom primi mașini de închiriat. Zis și făcut. Am ieșit afară, în fața clădirii, unde imediat a parcat o mașină mare. Am deschis ușa și am intrat pe bancheta din spate. Eram literalmente cu capul în nori, că deși am văzut hăinuțe de copil mic pe bancheta din spate, le-am împins mai încolo fără să mă gândesc că ar fi un lucru ciudat. După ce mi-am pus centura am ridicat ochii, și am văzut șoferul care stătea în picioare lângă mașină împreuna cu o altă persoană. Amândoi aveau ochii mari, ca cepele. Mi-am dat seama că sunt în mașina greșită și era gata să spun pe un tot glumeț: „Ohhhh, văd că nu vă place că sunt în mașina dumneavoastră, mă dau jos imediat!” Dar nu au apucat cuvintele să-mi iasă pe gură, că Duhul Sfânt mi-a și șoptit că “astfel de vorbire Îl întristează.” Deci, m-am dat jos din mașină, cerându-mi iertare politicos și fără glume. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Oare cum, cum după atâția ani de pocăință mai am de luptat cu astfel de comportament? Atunci am înțeles mai bine ca niciodată rugăciunea lui David: „Iartă-mi Doamne păcatele “Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă ? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!” (Psalm 19:12)
Văd pocăința ca o îmbrățișare a dragostei. Problema păcatului este o problemă a iubirii. “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19) Ce iubești mai mult, aceea va câștiga în viața ta, și vei suferi ca să fii împreună cu ce iubești. Nicidecum nu văd pocăința ca un proces prin care să ajung la sfințenia cerută de Dumnezeu prin propriile mele eforturi. Văd pocăința ca rezultat al naturii mele noi, aceea de copil al lui Dumnezeu, sfânt și preaiubit. Iubirea pentru Christos mă constrânge să-L ascult și să mă pocăiesc, adică să mărturisesc păcatul și să mă las de el. Fiind una cu Christos, primind putere de la El și având ca motivație dragostea pentru El, urmez calea îngustă și dreaptă care este presărată cu lacrimile pocăinței. Lacrimile pocăinței îmi sunt amare și dulci, în același timp. După ce-mi mărturisesc păcatul și nu-mi opresc lacrimile să curgă pe obraz, simt o îmbrățișare a dragostei Domnului și înțeleg versetul care spune: “Cui i se iartă mult, iubește mult!” Nu caut să păcătuiesc! Nu vreau să păcătuiesc! Dar când realizez că ce am spus, sau ce am gândit, sau ce am făcut e păcat, fug la El cu tot ce sunt și nu ies de acolo până nu-s eliberată și iertată, făcând decizia să nu mai păcătuiesc. Pocăința este o zdrobire a eului, o umilință; recunoașterea faptului că am păcătuit. Pocăința implică luptă și veghere. “Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului.” Evrei 12:4
De asemenea, parte din procesul pocăinței este să învăț de pe urma păcatelor mele, ca să nu le mai repet. Așa cum nu uită un copil ce a simțit când a pus mâna pe sobă încinsă, tot așa când vin la Domnul cu lacrimile amare ale pocăinței și primesc iertarea Lui, nu mai vreau să trec pe acolo. Dacă îți amintești gustul amar al păcatului, nu mai vei vrea să treci pe acolo.
Mulți oameni nu vin la Christos pentru că nu cred că au nevoie de iertare, de pocăință ci cred că prin puterile lor pot să-și câștige neprihănirea. Despre acești oameni, care se vor trezi prea târziu că au respins pe Singurul care putea să le dea mântuirea, vorbește Domnul Isus în versetele următoare. “Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăință.” Luca 15:7 „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: ‘Milă voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” Matei 9:13
Mă rog pentru tine, care citești aceste cuvinte, să nu fii printre cei care cred că nu au nevoie de pocăință, ci să fii acela care intră cu pocăință pe poarta cea strâmtă, și umblă pe calea cea îngustă alături de Christos. Doar în Christos vei găsi libertatea după care atât de mult tânjește sufletul tău. „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (Galateni 5:1NTLR)
Va continua,
Marinela BUZAȘ / luminipentrusuflet.com