"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Identitatea omului în Christos Domnul vis-a-vis de suferință – IV

Suferința omului neprihănit

Într-o zi de sâmbătă, m-am dus la sora mea în vizită. Dintr-o dată, am avut o durere profundă în abdomen și am fost dusă cu ambulanța la spital. Acolo, în mai puțin de câteva ore, am avut operație de apendicită. Până în ziua de azi mă întreb: “cum de mi-au făcut operația așa repede, fără nici măcar o analiză?”

Era spre sfârșitul anului școlar, așa că, din cauza spitalizării, abia că am putut să termin cu bine școala, căci acumulasem multe absențe. După operație, în fiecare zi, eram tot mai lipsită de putere. Astfel, i-am cerut doctorului să mă mai țină o zi, și încă o zi în spital, pentru că mă simțeam foarte rău. Dar după două săptămâni, doctorul a tras linia și a spus: “Gata, mergi acasă!” Ajunsă acasă, am mai stat câteva zile în dureri, dar nu mai puteam dormi decât în fotoliu, pentru că simțeam tot timpul că mă sufoc. Respiram foarte superficial căci de fiecare dată când luam o respirație mai adâncă simțeam un junghi în piept. M-am dus la doctorul de familie, care m-a trimis imediat să fac un X-Ray la plămâni. Mai apoi am fost trimisă, de urgență, direct la Pneumoftiziologie (TBC). Cum eram adoptată, și se pare că verdictul dat de doctor era grav, amândouă, mătușa care m-a adoptat și mama mea, m-au dus la spital. În văzul tuturor, pe tramvai, una dintre ele plângea în hohote, zicând doar: „Fata mea, fata mea!” Dar eram prea slăbită să-mi fie jenă sau să o opresc. Când am ajuns la spital, am fost surprinsă că doctorul și încă alte câteva persoane mă așteptau. Doctorul a spus, cu un ton grav, mamei și mătușii mele să aștepte într-o sală separată. Atunci m-au luat și m-au dus dintr-o cameră în altă cameră, în altă cameră până am ajuns într-o sală mare. Acolo m-au așezat pe un scaun fără spătar. Poate mi-au explicat ceva, poate nu; eu nu țin mine nici un fel de explicație. Atâta știu, că o asistentă a început să mă spele cu ceva soluție rece pe spate, iar când doctorul a spus „gata”, cele 3 sau 4 femei care inexplicabil stăteau în jurul meu, m-au cuprins cu brațele lor, care parcă s-au transformat în bare de oțel. M-am uitat spre doctor și am apucat să văd acul pe care l-a înfipt în cavitatea pleurală și cu care mi-a scos aproximativ 1.5 L. Am crezut că penetrarea acului va fi cea mai mare durere, dar pe cât vedeam cum lichidul din plămâni umplea borcanul din fața mea, cu atât durerile deveneau tot mai insuportabile. Doream din toată inima să mă abțin, să nu plâng dar nu puteam. Mă miram că nu vine mama mea și mătușa mea înăuntru căci eu strigam cât puteam: „Mor! Mor! Opriți-vă!” De fapt strigătul meu era ca zumzetul unui om care se îneacă. Una dintre femei plângea și ea cu mine. Ca prin vis îmi amintesc că ar fi spus cineva, că lichidul mi-a deplasat inima de la loc. Eram convinsă că voi muri, dacă nu de altceva, cel puțin de la durerile provocate. Când s-au oprit mă gândeam că dacă ar mai fi continuat, pentru încă o secundă, nu aș mai fi rezistat. Dacă aș fi știut eu atunci că vor urma alte câteva sesiuni de genul acesta, dar de data aceasta cu un doctor student, căruia tare-i mai tremura mâna, poate l-aș fi rugat pe primul doctor să scoată tot lichidul, de prima dată, chiar dacă aș fi leșinat de durere; dar nu am știut.

După două luni de spitalizare, doctorul a spus că m-am vindecat miraculos; peste așteptările lui. Se uitau doctorul și asistenta adese ori spre Biblia mea care era mereu deschisă și din care citeam pe nesăturate. Cu doar puțin timp înainte de acest incident, eu decisesem să-L urmez pe Christos, ca El să fie Domnul și Mântuitorul meu personal. În acea perioadă a vieții mele, când începeam să-mi descopăr identitatea în Christos, dragostea pentru Domnul era atât de puternică în viața mea încât simțeam că radiez de bucurie. Meditam adesea la suferințele pe care le-a răbdat Domnul pe cruce și mă gândeam cât de mult a suferit El pentru mine. În acel salon, timp de două luni, am citit Biblia, m-am rugat, am cântat atât singură cât și împreună cu alți creștini vizitatori sau internați ca mine. Când am fost externată din spital, doctorul mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus: „Așa se vindecă cine se roagă lui Dumnezeu!” Cu toate că nu mi-a fost ușor să trec prin ce am trecut eram nespus de fericită pentru că am simțit o creștere spirituală și o apropiere de Dumnezeu, în aceea perioadă, cum nu am mai experimentat până atunci. Când am ajuns acasă de la spital, a venit un unchi în vizită care s-a uitat la mine și a dat din cap în semn de părere de rău. E adevărat că slăbisem cam 10 kilograme și eram palidă. Unchiul meu s-a uitat la mine, după aceea la mătușa mea, iar mai apoi a spus: “Eu am fumat toată viața și știi cum trăiesc. Eu aș merita o astfel de pedeapsă, dar copila asta ce-a făcut de a bătut-o Dumnezeu cu boala aceasta?” Au trecut de atunci aproape 3 decenii, dar întrebarea este neștearsă din memoria mea. Nu mi-am închipuit, la vremea aceea că cineva ar putea gândi în așa fel. Cum de unchiul meu, chiar necreștin fiind, era sub impresia că sunt oarecum nedreptățită de Dumnezeu? În schimb cu cât am înaintat în vârstă mi-a dat seama că mulți oameni dau vina pe Dumnezeu pentru suferințele lor, chiar și pentru acelea pe care și le-au creat, ei înșiși, prin păcatul lor. E o învățătură străină Scripturii faptul că noi creștinii trebuie să fim scutiți de toate relele, să fim vindecați sau feriți de toate bolile, sau să căutăm cu toată puterea confortul și prosperitatea și să ne ferim cu orice chip de suferință sau greutăți. E adevărat că Domnul și astăzi face minuni, și astăzi vindecă, iar noi avem îndatorirea să avem grijă să trăim o viață echilibrată și să avem grijă de trupul nostru, care este Templul Duhului Sfânt. Dar cu toate acestea suferința nu poate fi ocolită și de multe ori vine în viața noastră fără nici o explicație logică.
Domnul Isus în grădină a suferit un “chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca 22:42) Dacă cineva putea să scape de suferință, aici pe pământ, acela a fost Domnul Isus. Dar nu a făcut-o! Când Petru a scos sabia ca să-L apere pe Domnul Isus, Domnul i-a spus: „Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?” (Matei 26:53,54) Domnul Isus a ales să facă voia Tatălui, a ales să moară pentru că ne-a iubit atât de mult; deși această suferință, pentru Dumnezeul întrupat este dincolo de capacitatea noastră limitată de o înțelege. Dumnezeu are un scop precis și pentru viața fiecăruia dintre noi. El este Olarul iar noi suntem lutul în mâinile Lui. Locul cel mai bun, cel mai sigur, cel mai frumos, cel mai liniștit este în mijlocul voii lui Dumnezeu, mai ales când trecem prin cuptorul suferinței.

Identitatea noastră în Christos va determina reacția noastră în mijlocul suferinței. Gândiți-vă la Iov, despre care Dumnezeu spune: “Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.” (Iov 1:8). Totuși, Iov a pierdut tot ce a avut, și-a pierdut copiii, și-a pierdut sănătatea, a ajuns ca prietenii lui să-l învinuiască de păcate grave, pe care el nu le-a comis, iar soția a ajuns să-i spună: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9) În mijlocul suferinței, Iov a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). Indiferent de încercările prin care am trecut, trecem sau vom trece în viață, mă rog ca Domnul să ne ajute să nu ne pierdem nădejdea în Dumnezeu, ba chiar dimpotrivă să ne apropiem și mai tare de El. Durerea, lacrima, necazul toate vor avea un sfârșit. Dar noi, cei care-L urmăm și Îl iubim pe Domnul, vom trăi veșnic în prezența Lui, unde nu vor mai fi lacrimi și nici necazuri. Mă rog ca Domnul să ne păzească în harul Lui și dacă trecem prin școala suferinței, să învățăm smerenia, dependența de Dumnezeu și prețuirea adevăratelor valori. Închei acest articol cu frumoasele versuri compuse de fratele Niculiță Moldoveanu care spun astfel: „Sfânt cuptor al suferinței, Ce mă arzi fără să pier, Aripi noi dai tu credinței, Să mă ‘nalțe către Cer. Iar din lutul ce-nfășoară, Viața sufletului meu, Tu faci zilnic să răsară, Chipul sfânt din Dumnezeu. Îmi țeși haine din lumina, Veșnicei neprihăniri, Curățindu-mi toată tina, Omenește-i mele firi. Sfânt cuptor de suferință, Tu de Domnu-ai fost sfințit, Când pe cruce-a Lui Ființă, Pentru mine s-a jertfit.  Mă sfințește totdeauna, o, cerescul cuptor, Ca să pot primi cununa, La sfârșit biruitor.”

Va continua,
Marinela BUZAȘ
luminipentrusuflet.com