In cultura de astazi, ospitalitatea, prietenia si caldura relationala sunt calitati ce influenteaza decisiv grupul celor apropiati.
Avand in vedere importanta pe care Domnul nostru o acorda poruncii de a-ti iubi aproapele (Matei 22:36–40; Marcu 12:28–33; cf. Matei 7:12; Luca 10:25–28), nu e de mirare sa vezi generatii de crestini valorificand acest indemn, cautand sa-l implineasca in varii situatii. Lucrul acesta este bun atat timp cat intelegem ce ni se cere (si ce nu ni se cere). Din pacate exista si modalitati diferite in care porunca iubirii aproapelui este interpretata si aplicata gresit.
Prima situatie gresita apare atunci cand cineva transforma aceasta porunca intr-un ciocan pentru a lovi constiintele crestinilor, fortandu-i sa se supuna in chestiuni pe care Domnul nu le-a cerut explicit. Nu este o problema noua, iar cel mai recent exemplu de manipulare si intrasigenta dogmatica este acela potrivit caruia crestinii care s-au opus restrictiilor arbitrare impuse de guvern in timpul lockdown-urilor Covid sau care au refuzat sa se vaccineze impotriva Covid ar fi esuat de fapt sa-si iubeasca aproapele.
Cred ca ne permitem acum sa fim sinceri si vocali: dovezile acumulate continua sa justifice curajul si prudenta celor care au refuzat sa fie purtati de orice vant al spiritului vremii. Ar fi de dorit ca cei care au folosit public argumentul „iubirii aproapelui” in acest mod sa isi ceara iertare printr-o simpla declaratie: „Am gresit. Imi pare rau. Nu ai esuat sa-ti iubesti aproapele.”
O alta situatie periculoasa in directia abuzarii iubirii aproapelui se poate gasi in despre tendinta crescanda a multor crestini din Occident de a redefini a doua mare porunca. Acesti crestini progresisiti sustin ca atunci cand Christos a spus „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”, El ar fi vrut, de fapt, sa spuna: „Asigura-te ca aproapele tau se simte iubit de tine.” Diferenta dintre aceste doua afirmatii poate fi o chestiune de viata si de moarte — chiar de viata vesnica.
Protagoras filosoful gresc dinaintea lui Socrate, a fost primul care a spus „Omul este masura tuturor lucrurilor”. Ei bine se pare ca postmodernii de langa noi sunt cei care au intrupat aceasta idee la perfectiune. Occidentul de astazi este locul in care oamenii nu doar ca se simt liberi sa stabileasca ce este adevarat pentru ei insisi, ci si presupun ca fiecare isi construieste propria realitate dupa dorintele sale. Din acest motiv, Francis Schaeffer a simtit nevoia sa vorbeasca despre „adevarul adevarat” — un pleonasm in orice epoca anterioara. El a prevazut ca va veni o zi — si iata, acea zi este acum — cand oamenii vor vorbi despre „adevarul meu” si „adevarul tau”, ca si cum astfel de expresii ar putea transa orice disputa despre realitate.
Recent, un doctorand de la Harvard a opinat ca „2 + 2 = 4” poate fi adevarat pentru unii, dar „2 + 2 = 5” poate fi adevarat pentru altii. Aceasta este, desigur, calea nebuniei.
Multi crestini bine intentionati nu au inteles cat de profund ethosul postmodern a patruns in intelegerea poruncii christice „Iubeste-ti aproapele”. In epoca noastra hipersubiectiva, porunca este golita de orice continut obiectiv. Rezultatul este ca unii nici macar nu pot concepe o situatie in care un crestin sa isi iubeasca aproapele conform standardelor lui Dumnezeu, iar acel aproape sa nu se simta iubit conform propriilor sale sentimente.
Uneori adevarul este dur si trebuie lasat asa chiar cu riscul de a fi admonestat de unii ca „n-ai spus adevarul in dragoste” (Efeseni 4:15). Pe firul logic ai putea sa te intrebi „Cine decide daca adevarul a fost spus cu dragoste?” iar butada postcrestina va prezenta un raspuns in genul : „Totul depinde de faptul daca persoana careia ii vorbim se simte iubita dupa ce i-am spus adevarul.”
Cei care gandesc astfel au cazut prada minciunii potrivit careia sentimentele ranite sunt dovada ca n-ai reusit sa-ti iubesti aproapele. Dar daca ar fi asa, L-am face si pe Christos pacatos! Cuvintele Lui au fost adesea prost primite de unii dintre cei care L-au ascultat. El n-a fost rastignit pentru ca era prea bland, ci pentru ca a spus si a facut lucruri care au provocat dispretul si disperarea unor oameni — si totusi, in toate acestea, El a ramas „fara pacat” (Evrei 4:15; cf. 1 Petru 2:22; 1 Ioan 3:5).
Nu putem transforma porunca „Iubeste-ti aproapele” in „Uraste-ti aproapele.” Ideea ca trebuie sa facem aproapele sa „se simta iubit” este o forma de relativism imbracat in haine crestine, un sentimentalism care pastreaza doar forma evlaviei, dar ii neaga puterea reala. Mai mult, muta standardul iubirii din mainile Creatorului in mainile celor care sunt indepartati de El (Iacov 4:4). Daca sentimentele devin standardul, atunci nu mai exista standarde si nici limite. In lumea noastra de substanta occidentala aceasta abordare a degenerat deja intr-o cultura a nemultumirii perpetue.
Astazi, indiferent cat de bland ai explica perspectiva biblica asupra genului sau sexualitatii, vei fi etichetat drept „uracios”, “xenofob”, “retrograd”, “nazist”, etc. Vei fi considerat ne-iubitor si vei rani sentimente — chiar daca spui adevarul cu iubire. Crestinii condusi de sentimente devin astfel tinte usoare pentru manipulare, transformand porunca iubirii aproapelui intr-un cec in alb pentru situatii in care li se spune:
„Daca iti pasa de saraci, vei vota pentru acest candidat” (fara sa conteze efectele distrugatoare ale politicilor lor).
„Daca ma iubesti, vei folosi pronumele mele preferate” (fara sa conteze poruncile lui Dumnezeu).
Cand omul devine masura tuturor lucrurilor, adevarul ramane mereu prea mic. In acest context incantarea Divaolului este maxima intrucat daca nu poate sterge porunca lui Christos, se multumeste sa faca oamenii sa creada ca judecatorii finali ai ascultarii lor sunt tocmai cei mai nepregatiti sa o inteleaga. Intr-o inversare demonica, omul lumesc spune: „Daca ma iubesti cu adevarat, imi vei respecta poruncile.”
Singura iesire din aceasta situatie este sa ancoram porunca lui Christos in Scripturi, lasand caracterul, faptele si cuvintele lui Dumnezeu sa defineasca ce este cu adevarat iubire.
Apostolul Pavel afirma clar: „Poruncile … se rezuma in aceasta porunca: ‘Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.’ Dragostea nu face rau aproapelui. Dragostea, asadar, este implinirea Legii” (Romani 13:9–10).
Astazi simtim presiunea de a tacea despre lucruri de importanta vesnica. Cedam ispitelor de a indulci adevarul in numele „iubirii” si am creat astfel caricaturi ale lui Christos. Pana la urma e in zadar intrucat Domnul a spus ca lumea ne va uri in acelasi fel si din aceleasi motive pentru care L-a urat pe El (Ioan 15:18–20).
Nu vreau, nu caut sa fiu urat, dar sunt hotarat sa iubesc aproapele conform standardelor lui Christos si nu ale aproapelui. Nu putem fi mai iubitori sau mai sensibili decat Isus Christos. El si Cuvantul Sau sunt standardul. A iubi o lume care ne uraste incepe cu Cel care a fost urat primul.
Apostolul Pavel se intreba retoric “caut aprobarea aproapelui sau pe cea a lui Dumnezeu? Daca as incerca inca sa multumesc aproapelui, nu as fi slujitor al lui Christos” (Galateni 1:10).Crestinii trebuie sa se intrebe nu „Se simte aproapele meu iubit?” (dupa standardele lui), ci „A fost aproapele meu iubit?” (dupa Cuvantul lui Hristos).
Exista o frumusete patrunzatoare, statornica, mai dulce decat mierea si totodata tare ca otelul in adevarul Cuvantului lui Dumnezeu si in lumea pe care El a creat-o. Haideti sa o impartasim cu cei din jur. Fara acest adevar ca ancora, orice altceva nu este decat candelabru pretios intr-o casa care se afunda incet in pamant.
Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada