Tot mai des avem senzatia ca lumea in care traim ne apasa din toate partile si ne goleste pe dinauntru. Existenta noastra pare redusa la un singur criteriu: utilitatea. Traim pentru a produce, pentru a fi eficienti, pentru a livra rezultate masurabile.
Munca noastra este fragmentata in indicatori, rapoarte si grafice, iar valoarea noastra ca oameni ajunge sa fie confundata cu valoarea noastra economica. Departamentele de resurse umane nu mai administreaza persoane, ci „capital uman”. Suntem evaluati ca niste mecanisme, iar recompensele sau sanctiunile depind de cat de bine functionam in sistem. In acest proces, omul nu mai este subiect, ci obiect; nu mai este persoana, ci materie prima, extrasa, consumata si inlocuita.
Aceeasi logica patrunde tot mai adanc si in educatie. Sub pretextul progresului, scoala si universitatea sunt invadate de tehnologie, de inteligenta artificiala, de ecrane si platforme digitale. Ni se spune ca acestea sunt inevitabile, ca trebuie sa tinem pasul cu viitorul. Si totusi, dovezile arata ca, in multe cazuri, invatam mai putin, mai superficial si mai fragmentat. Studentii ajung sa piarda abilitati umane fundamentale: atentia sustinuta, dialogul real, rabdarea, capacitatea de a gandi in profunzime. Mintea este antrenata sa proceseze rapid informatii, dar sufletul este lasat in urma, epuizat si ignorat.
Viata simpla, asezata, pare sa se retraga tot mai mult din orizontul nostru. Tehnologia ne-a inconjurat complet si a devenit indispensabila: avem nevoie de telefoane pentru a avea acces la bani, la munca, la servicii de baza, chiar si la agricultura sau transport. Platformele digitale ne mediaza aproape fiecare gest. Suntem permanent conectati, dar din ce in ce mai dezorientati. Ne intrebam tot mai des ce drum ar trebui sa urmam si daca mai exista repere sigure. Mai are traditia ceva de spus? Mai este intelepciunea veche relevanta intr-o lume dominata de algoritmi? Are sens sa ne construim viata in jurul unor promisiuni — o casa, o cariera, o pensie — care par tot mai fragile sau chiar iluzorii?
Pe langa aceasta criza a sensului, traim si o criza a cunoasterii. Nu mai putem avea incredere deplina nici macar in ceea ce vedem sau auzim. Imaginile generate de inteligenta artificiala, videoclipurile false, vocile imitate perfect submineaza rolul simturilor noastre ca surse ale adevarului. O fotografie sau un film nu mai sunt dovezi; pot fi fabricate in cateva secunde si raspandite instantaneu. Realitatea devine instabila, iar granita dintre adevar si fictiune se estompeaza. Aceasta situatie poate duce fie la apatie si cinism — nimic nu mai pare sigur — fie la o trezire, la o cautare mai atenta a adevarului.
Fabricarea informatiei false nu mai este un proces complicat, limitat la cateva canale de propaganda. Astazi, cu cateva clickuri, putem crea materiale vizuale si video, le putem raspandi instantaneu si le putem face virale. Propaganda circula cu viteza internetului si poate proveni chiar de la oameni obisnuiti – creatorii de meme sau influenceri. Ea exista pentru atentie si clicuri, dar poate fi folosita si politic. Politica contemporana nu mai seamana cu vechile razboaie, cu transee sau cu ziare: astazi, psihopolitica – emotiile,impulsurile si atentia – conduce jocul.
Intr-o lume in care imaginile nu mai sunt demne de incredere, suntem obligati sa redescoperim alte forme de cunoastere. Observatia ramane importanta: vedem un copac si stim ca exista, observam tipare si formulam legi. Asa functioneaza stiinta. Dar nu toate adevarurile pot fi reduse la ceea ce se vede si se masoara. Exista adevaruri fundamentale care preced experienta: identitatea, logica, sensul. Stiu, fara experiment, ca nu pot fi si sa nu fiu in acelasi timp. Stiu ca unele lucruri sunt pur si simplu imposibile. Aceste adevaruri nu vin din simturi, ci din ratiune.
La fel, o mare parte din ceea ce stim vine din marturia generatiilor precedente si traditie. Ne bazam pe cuvintele celor dinaintea noastra: parinti, bunici, profesori, comunitati. Nu verificam totul personal; nu am putea trai astfel. Unele lucruri le credem pentru ca ele dau sens vietii si se dovedesc adevarate in timp. Increderea, desi fragila, este o conditie a existentei umane.
In acest context, lumea pare sa ne goleasca de spirit si sa ne transforme in fiinte automate, orientate doar spre functionare. Intunericul pare dens si persistent. Si totusi, apar semne discrete de lumina. Tot mai multi oameni incep sa simta ca tehnologia, desi puternica, nu este suficienta. Stralucirea ecranelor se estompeaza. Zgomotul informational creste, dar sensul lipseste. Nu putem si nici nu trebuie sa renuntam complet la tehnologie, dar putem invata sa nu ne mai supunem orbeste ei.
Incepem sa realizam ca productivitatea nu echivaleaza cu implinirea si ca abundenta nu aduce automat fericire. Exista tineri care cauta altceva: intalniri reale, conversatii fara ecrane, scrisori, comunitati mici, ritualuri simple. Sunt inca putini, dar sunt reali. Ei refuza sa-si reduca viata la fluxuri digitale si algoritmi si cauta o existenta mai adanca, mai umana.
Am ajuns sa credem ca doar ceea ce poate fi masurat conteaza. Am inlocuit magia cu stiinta si apoi ne-am temut de tot ceea ce nu produce progres vizibil. Dar nu tot ce este esential poate fi cuantificat. Cine a masurat vreodata un suflet? Cine a pus spiritul pe o scara numerica? Asa cum observa Mary Midgley, pierderea limbajului simbolic si spiritual ne-a saracit mai mult decat ne-am dat seama.
Suntem chemati sa exploram, sa inovam, sa ne extindem orizonturile, poate chiar sa ajungem la stele. Dar, inainte de toate, suntem chemati sa ne pastram umanitatea. Dumnezeu ne-a creat cu limite nu ca o pedeapsa, ci ca un cadru al libertatii. Caile vechi nu au disparut; sunt doar acoperite de zgomot si neatentie. Ele pot fi redescoperite de cei dispusi sa incetineasca si sa asculte.
In ciuda tuturor acestor presiuni, lumina apare in/din locuri neasteptate. Tot mai multi oameni incep sa respinga dominatia tehnologiei: se intalnesc fata in fata, scriu scrisori, petrec seri fara ecrane. Acestia sunt acum minoritari, dar semnificativi: tineri constiinciosi, constienti de efectele sistemului si dornici sa recupereze conexiunea cu sufletul. Ei pot fi inceputul unei revolutii tacute – o revolutie a atentiei, a intuitiei si a valorilor autentice.
Pe masura ce tehnologia ne inconjoara tot mai strans, dorul dupa sens, profunzime si vedere spirituala va deveni tot mai puternic. Sufletul nu se multumeste cu eficienta si viteza; el cauta adevar, frumusete si bine.
Si astfel, intr-o zi, sufletul va iesi din nou la lumina.
Emanuel C. Pavel, Vancouver, BC, Canada