M-a luat baiatul meu si am vazut Odiseea lui Nolan. Doar aceasta prima afirmatie ar trebui sa va intrige si, poate, sa ma faca sa par un analfabet cultural. Cel putin partial.
De fapt, discutiile pe care le-am avut dupa vizionare ne-au dus chiar la problema analfabetismului cultural.
Traim intr-o vreme in care cunoasterea se reduce adesea la consumul unor materiale concepute de altii despre realitati istorice, opere literare sau povesti mitologice. Cultura contemporana este, intr-un anumit sens, de facto analfabeta. Oamenii stiu sa citeasca, dar problema este ca nu mai citesc. Iar atunci cand citesc, de multe ori nu mai citesc cu adevarat.
Revenind la Odiseea, stiam inca din scoala primara ca opera ii este atribuita lui Homer, nu lui Nolan. Regizorul isi pune insa amprenta personala asupra unei interpretari cinematografice, pornind de la o traducere si o reinterpretare subiectiva a celebrei opere clasice. Si este firesc ca, dupa o asemenea experienta, sa apara opinii diferite. Este chiar sanatos sa ne formam propriile opinii trecand prin mai multe intersectii cu aceeasi opera si prin formele ei particulare de expresie: literatura, muzica, teatru sau film.
Productia recenta a starnit controverse si i-a facut pe multi sa realizeze ca ceea ce consideram uneori „fapt istoric” contine, de fapt, o doza importanta de interpretare si creativitate culturala. Poate ca unii au ajuns sa se intrebe, pentru prima data: „Stai putin! Odiseea este mitologica? Nu s-a intamplat cu adevarat!”
Inca din vremea in care citeam Legendele Olimpului de Alexandru Mitru ne era destul de clar ca o poveste in care un ciclop pazeste oi, vrajitoare transforma oameni in porci, iar un monstru marin cu sase capete devoreaza oameni apartine lumii mitului, nu celei a istoriei. Si totusi, multi oameni au ajuns sa fie mai fascinati de imensa influenta culturala si istorica a poemelor homerice decat de lectura propriu-zisa a povestii.
Starniti de controverse, unii au inceput sa descopere ca si Calul Troian este la fel de fictiv precum celebrul monstru cu un singur ochi al lui Homer, Polifem. Ba chiar, intr-un anumit sens, el este fictiv atat in raport cu Homer, cat si cu istoria.
In Odiseea, Calul Troian apare doar in cateva versuri, fie prin amintiri fugare, fie prin intermediul unui cantec. Iar in Iliada nu este mentionat deloc. Troia a fost, fara indoiala, un oras antic real, insa exista foarte putine dovezi care sa sugereze ca zidurile sale au cazut exact in felul descris de traditia homerica — cu atat mai putin ca ar fi fost cucerita cu ajutorul unui urias cal de lemn. Exista o ironie in faptul ca unul dintre lucrurile pe care oamenii le „tin minte” cel mai bine despre Odiseea — cucerirea Troiei prin Calul Troian — nu apare nici in Iliada, nici in Odiseea in forma in care cei mai multi si-o imagineaza. Scena celebra, asa cum a ajuns sa fie cunoscuta, provine in mare parte din Eneida lui Vergiliu, scrisa la aproximativ sapte sute de ani dupa epopeile lui Homer. Iar celebra expresie Timeo Danaos et dona ferentes — „Fereste-te de greci chiar si atunci cand aduc daruri” — ii apartine tot lui Vergiliu, nu lui Homer.
Indiferent daca au citit vreodata Homer sau Vergiliu, aproape toti cunosc povestea Calului Troian si ceea ce simbolizeaza acesta: inselaciune, viclenie si subversiune. Grecii au patruns in Troia ascunzandu-se in „darul” unui cal de lemn, iar in timp expresia „Cal Troian” a devenit o metafora universala pentru ascunderea unei intentii rauvoitoare sub aparenta unui exterior binevoitor, chiar frumos.
Exista insa un alt fel de „Cal Troian” care dainuie in lumea noastra pana astazi. Unul pe care nu il consider deloc rauvoitor sau inselator, pentru ca, prin insasi natura lui, nu poate fi astfel.
Glasul lui poate fi auzit pretutindeni, iar frumusetea lui este mereu la vedere: in muzica blanda a valurilor care se sparg la tarm; in frumusetea transcendenta a muzicii insasi; in lumina palida a unei nopti fara nori, peste dealurile unduitoare; in ganguritul, rasul si zambetul stralucitor al unui copil; intr-o masa gatita in casa; in caldura imbratisarii unei mame; sau, pur si simplu, in farmecul unei carti bune.
Oricat de ingenios, captivant si puternic ar fi acest construct cultural, el nu are nimic care sa se apropie de minciuna sau rautate, pentru ca se afla chiar in inima a ceea ce poate fi numit bun, adevarat si frumos. El este Frumusetea insasi.
Vorbim despre frumusetea adevarata — acea frumusete care nu izvoraste doar din ochiul unui privitor, ci de la Domnul Dumnezeu Insusi, sursa tuturor lucrurilor frumoase. Frumusetea adevarata nu este pur si simplu subiectiva, ci are un fundament obiectiv. Bunatatea, adevarul si frumusetea Il caracterizeaza pe Cel vesnic si sfant.
Atunci cand un om respinge categoric frumusetea unui apus sau a unei piese muzicale care ii patrunde pana in adancul sufletului, reactia aceasta spune uneori mai mult despre propria lui dezordine afectiva decat despre obiectul contemplat.
In Filipeni 4:8, Pavel ii indeamna pe credinciosi sa mediteze la tot ceea ce este frumos:
„Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna si orice lauda, aceea sa va insufleteasca.”
Inainte de a ne apropia de Dumnezeu, probabil ca aveam doar o intelegere vaga a ceea ce inseamna frumusetea adevarata. Pavel intelege bine acest lucru si, de aceea, ii indeamna pe credinciosi sa transforme contemplarea acestor lucruri intr-o practica regulata — sa-si „reprogrameze”, intr-un anumit sens, modul de a gandi prin lucrurile care sunt cele mai apropiate de inima lui Dumnezeu.
In acest fel, lucrurile adevarate, vrednice de cinste, drepte, curate si frumoase devin melodia dansului divin in care am fost prinsi. Meditand la „aceste lucruri”, mintea, inima si afectiunile credinciosului sunt transformate — asemenea unui pian dezacordat care, in prezenta unui diapazon, isi regaseste treptat acordajul — pentru a se conforma standardului de frumusete al lui Dumnezeu.
Dar ce se intampla cu omul care nu Il cunoaste pe Christos?
Frumusetea este unul dintre marii dusmani ai necredinciosului, fie ca el isi da seama de acest lucru, fie ca nu. Chiar daca ar urmari frumusetea intreaga viata, pana la punctul in care aceasta ajunge sa-l bantuie, omul care refuza sa creada in Dumnezeu va trebui, in cele din urma, sa se confrunte cu o intrebare fundamentala: cum poate exista frumusete intr-un cosmos fara Dumnezeu?
Sufletul sau, creat dupa chipul lui Dumnezeu, tanjeste dupa frumusetea pe care mintea sa o respinge cu atata inversunare atunci cand vine vorba despre cunoasterea lui Christos.
El doreste frumusetea, dar Il respinge pe Dumnezeu.
Iar daca refuza sa se pocaiasca, nu le va avea pe niciuna.
In cele din urma, frumusetea il va trada.
Intr-un univers fara Dumnezeu — fara El ca izvor si fundament al tuturor lucrurilor frumoase — nu exista frumusete in sens ultim si, cu atat mai putin, nu exista un fundament pentru bunatate sau adevar. Cum ar putea exista? Aceste trei realitati, asemenea tuturor celorlalte lucruri, au nevoie de un fundament etern intr-o Persoana infinita pentru a avea un sens ultim si real.
Intr-o perspectiva pur materialista, precum cea in care traieste omul fara Dumnezeu, nu exista nici macar limbajul necesar pentru a explica in mod ultim astfel de lucruri, cu atat mai putin pentru a le contempla.
In epoca noastra, frumusetea, asemenea Calului Troian, a fost tarata in graba si fara noima in piata publica, ca si cum ar fi un artefact al antichitatii. Nimeni nu mai stie cu adevarat de unde vine sau ce sa faca cu ea, desi continua sa le tina privirea si inimile intr-o adevarata menghina.
Creati dupa chipul lui Dumnezeu toti oamenii sunt atrasi de frumusetea adevarata. C.S. Lewis observa candva ca ea seamana cu o soapta venita dintr-o tara indepartata pe care nu am vizitat-o niciodata, dar dupa care am tanjit intreaga viata. In cele din urma insa, doar cel care este gasit in Christos stie de unde vine acea soapta si de pe buzele Cui izvorasc cuvintele ei. Augustin a spus in mod celebru ca inimile noastre sunt nelinistite pana cand isi gasesc odihna in Dumnezeu.
Daca, de-a lungul vietii sale, omul fara Dumnezeu nu gaseste niciodata frumusetea dupa care tanjeste inima lui, ajunge sa fie macinat de neliniste. In adancul sufletului, in pofida a ceea ce mintea sa, intunecata de naturalism si materialism, incearca sa-i spuna, el simte ca exista ceva nedefinit si este nelinistit de posibilitatea — sau, mai degraba, de realitatea — ca frumusetea adevarata si Autorul ei exista cu adevarat.
Nu putem sa nu fim fascinati si captivati de frumusete, pentru ca am fost creati sa contemplam frumusetea Creatorului.
Frumusetea este Calul Troian al crestinismului — nu pentru ca ar introduce pe ascuns minciuna si violenta in inima omului, ci pentru ca aduce in sfera afectiunilor sale ceea ce este, in ultima instanta si in mod absolut, adevarat.
Calul sta stralucitor in mijlocul nostru, zi dupa zi, revarsand frumusete si confruntandu-i pe cei care il privesc cu o decizie urgenta: fie sa se pocaiasca, sa fie curatiti prin credinta si sa traiasca, fie sa refuze si sa se piarda pentru totdeauna.
„Acum, dar, imparati, purtati-va cu intelepciune! Luati invatatura, judecatorii pamantului! Slujiti Domnului cu frica si bucurati-va, tremurand. Dati cinste Fiului, ca nu cumva sa Se manie si sa pieriti pe calea voastra, caci mania Lui este gata sa se aprinda! Ferice de toti cati se incred in El!”
(Psalmul 2:10–12)
Nu conteaza daca zidurile Troiei au cazut exact asa cum le-a descris Homer. Caci vine o zi — acea Zi Mare — cand se va descoperi ca ascuns in acest Cal se afla un Leu care racneste: Leul lui Iuda.
Intr-adevar pentru acum si atunci: „Ferice de toti cati se incred in El.”
Emanuel C. Pavel – Vancouver BC, Canada