... Ca să-ţi spun cine eşti.
Urmărind, Joi seara, dezbaterea candidaţilor la VP Americii, părerile anterioare despre Joe Biden se confirmau cu fiecare răspuns la întrebările puse. Un om cunoscut până acum ca lipsit de disciplina personală aşteptată de la un înalt slujbaş, care calcă în străchini de îndată ce deschide gura, Joe Biden şi-a dat pe faţă toată arama cu ocazia ultimei dezbateri.
Senatorul de Delaware scuipa minciună după minciună în faţa alegătorilor (care urmăreau transmisia TV), una mai sfruntată decât alta. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Apoi mi-am adus aminte de obrăznicia şi insolenţa lui John Kerry de acum patru ani, în dezbaterile cu George Bush şi de alte instanţe şi de atitudinea altor reprezentanţi ai partidului democrat. Pot aminti destule nume.
Ici şi colo, a doua zi, câte un organ de presă amintea cele "14 minciuni" ale lui Joe Biden, în timp ce mass-media majoritară se făcea că plouă, lăudându-l pe Joe pentru excelenta lui performanţă. Performanţă în minciună şi dispreţ pentru publicul, de la care aşteaptă doar voturi, fără să-i dea nimic în schimb, decât promisiuni mincinoase.
Adevărata "performanţă" a lui Joe Biden a fost şi este, împreună cu a democraţilor şi a liberalismului din ţară, dispreţul pentru alegătorii pe care-i curtează, din patru în patru ani, pentru voturile lor. Minciuna-i unealta ieftină, la îndemână, cu care caută să-i amăgească. Cartea Proverbelor demască în multe locuri şi în termeni clari lucrarea minciunii. Vreau să amintesc aici doar un verset, aplicabil lui Joe Biden şi celor de teapa lui,
"Limba mincinoasă urăşte pe cei pe care-i doboară ea şi gura linguşitoare pregăteşte pieirea" (Proverbe 26:28).
Minciunile lui Biden au confirmat încă ceva, simptomatic pentru modul în care lucrurile se deteriorează moral în ţară. Un alegător suna a doua zi un post de radio şi explica, aproape plângând, că între colegii lui de lucru, cu care comentase dezbaterea din ajun, nici unul nu părea deranjat de minciunile lui Biden. Faptul că politicienii mint a devenit un mod justificabil de a-şi realiza agenda. Cu cât mai justificabil, cu atât mai eficient, aş adăuga.
Situaţia politică din preajma alegerilor prezidenţiale din acest an (urmare firească a celor din 2000 şi 2004) se defineşte clar în termeni spirituali. Dincolo de lupta politică dintre cele două partide, dincolo de tot soiul de interese, legitime, partizane, ori pur şi simplu vechi poliţe de plătit, care se încleştează în bătălie, atmosfera fetidă a dezbaterilor din aceste zile, aproape de nerespirat pentru cetăţeanul decent, apasă greu pe trupul dezbinat al naţiunii. Ceasul deciziei este crucial, nu doar pentru postul de şef al statului ci, mai mult ca oricând, pentru viitorul pe termen lung al Americii. Cele două alternative care-i stau în faţă nu pot fi mai diferite una de alta, decât se arată ele acum.
Enormitatea mizei, care atrage în luptă întregul spectru social al ţării, tulbură apele pe întinsul globului terestru cu valuri fără precedent de mari. Poate că nici o naţiune, cât de mică, nu va rămâne neafectată de decizia care urmează a fi luată în Noiembrie.
Observatorul atent a tot ce se întâmplă astăzi în ţară discerne semne ale confruntării spirituale, veche de când lumea, care scutură din temelii, ca un cutremur, societatea americană. Desigur, deznodământul final, conform revelaţiei divine, nu poate fi oprit sau evitat, dar poate fi întârziat, spre folosul multor suflete. Spre deosebire de Europa, în America factorul stabilizator al credinţei îşi păstrează încă parte din inerţia binecunoscută. Faptul mi se pare a fi fost dovedit cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2004, confirmând, în acelaşi timp, natura spirituală a conflictului politic. Între timp, forţele răului îşi promovează agenda otrăvită cu toate mijloacele pe care le pot mobilza.
La suprafaţă, asistăm la rivalitatea dintre două partide politice, dar în subsol lupta se duce între tendinţele tot mai liberale (cu accente de extremism) ale partidului Democrat şi între fondul încă decent, conservativ şi în parte creştin al populaţiei care se va prezenta la vot. La eforturile liberale, de stânga, ale maşinăriei politice, pune din greu umărul şi mass-media. Nu degeaba unul din comentatorii politici conservatori (Rush Limbaugh) porecleşte segmentul liberal (majoritar) al mass-mediei "drive-by media". Cred că termenul respectiv n-are nevoie de explicaţii. Pur şi simplu nu poţi citi un ziar, ori asculta ştirile la radio şi TV, fără să te faci ţinta propagandei părtinitoare a mass-mediei. Ceea ce era menit ca mijloc de informare obiectivă a populaţiei, a devenit o unealtă de propagandă în slujba liberalismului cu multe feţe.
Campaniile electorale ale celor doi candidaţi se agită pe zig-zagul bine ştiut prin statele uniunii, la vânat de voturi, cu adunări mari, cu discursuri pompoase, cu reclame obraznice, cu nelipsitele acuzaţii reciproce, cu sute de sondaje de opinie şi tot meniul familiar alegătorului american. "Business as usual" am spune, la prima vedere, dar nu este aşa. Cu o subtilitate greu de detectat pentru cei mai mulţi, cu o demagogie care nouă, românilor, ne este prea familiară din vremea comunismului, cu imagini abil create de mijloacele de media, un om de paie a fost ridicat pe piedestal şi prezentat lumii ca (cine altul decât) candidatul ideal, salvatorul naţiunii. Ar fi naiv să presupunem că apariţia lui pe scenă în momentul acesta nu-i decât o coincidenţă.
Mesajul simplist al acestui impostor, mesaj cu care au venit şi alţii înaintea lui, este "change" şi "hope". Dar nici unul din aceşti doi termeni nu este un argument valid şi ei se topesc în vânt, odată cu vibraţiile sonore care le poartă. Cuvinte vagi, "change" şi "hope" se definesc doar în context, numai că lui Obama contextul îi lipseşte cu desăvârşire. Fără îndoială că o eventuală preşedinţie a lui ar aduce schimbări dramatice, dar nimic spre binele ţării, iar la taxe mărite, avort la cerere, un guvern uriaş care să reglementeze tot mai multe aspecte ale vieţii personale şi alte lucruri de aceeaşi natură, cine speră? Cât despre nădejdi, o zicală românească, veche de veacuri, sună cam aşa, "Schimbarea domni(tor)ilor - bucuria nebunilor".
Tragismul situaţiei se traduce în inabilitatea susţinătorilor lui Obama de a realiza pe cine sprijină şi adulează. Mai mult, nu din loialitate pentru om, sau pentru platforma lui politică (inexistentă), aderează milioane de oameni la demagogia lui, ci din ură pentru valorile conservatoare, istorice, preponderente până nu de mult în America. Două categorii de susţinători ai lui Obama se disting clar - unii o fac (cu naivitate) din neştiinţă, în timp ce alţii o fac (în mod ticălos) cu bună-ştiinţă. Unii sunt duşi de nas de întreaga tevatură, ceilalţi o crează cu premeditare din umbră.
Falsul, însă, îşi dă tot mai mult arama pe faţă, cu fiecare cuvânt pe care-l scoate din gură. În ultimele zile a început să scuipe insulte cât se poate de voalate la adresa oponenţilor. Atât i-a mai rămas în desaga personală, doldora, până mai ieri, plină doar cu pretenţii. Omul de paie se destramă pe la toate cusăturile. Sforile nu-i mai ţin împreună mădularele.
Dovedit, prin voturile sale şi cariera de politician, ca cel mai liberal membru al Senatului, cu o experienţă de numai 143 de zile lucrătoare în respectivul corp legislativ, discipol al lui Ted Kennedy şi slugă a unor "interese speciale", împotriva cărora are tupeul să militeze în discursurile lui, şi marionetă a presei liberale, care-l îmbrăţişează cu prefăcută dragoste, Obama exudă o combinaţie de aroganţă, insolenţă şi dispreţ pentru alegători. Cuvântările lui spun un lucru în Scranton, PA şi cu totul altul în San Francisco.
Plecat, nu demult, prin lume, trimis de sine însuşi, ca ambasador al unui ego personal scăpat de sub control, Obama arăta ca o excrescenţă monstruoasă pe trupul republicii americane, rivalizând cu actualul preşedinte (ales), ca şi cum ţara ar putea avea doi şefi în acelaşi timp. În Orientul Mijlociu şi în Europa, Obama se întâlnea cu şefi de state, oferind cu megalomanie planuri şi soluţii, de parcă ar fi fost deja preşedintele Americii. Iar pe cartea lui de vizită în străinătate, afişată ostentativ, scria - "citizen of the world". Paşaport eliberat de "world", însă, n-a putut arăta nimănui - dovadă a falsului în dosul căruia se ascunde şi a lipsei de consistenţă a orizontului său politic.
Candidat la preşedenţie? De fapt un campion al fraudei. Posesor a două atu-uri. Mai întâi culoarea pielii, orice împotrivire fiind parată ca o dovadă de rasism, şi cine riscă să fie etichetat ca atare?
Al doilea atu, o voce sonoră, care recită bine discursurile scrise de alţii. Ce se întâmplă, însă, în cursul conferinţelor de presă, când trebuie să vorbească liber şi să răspundă întrebărilor? Atunci se arată adevărata substanţă a lui Obama - incoerent, nesigur pe sine, învârtindu-se în jurul degetului, fără să spună nimic. Câţiva comentatori la radio au pus cap la cap înregistrări audio ale pauzelor de gândire şi exprimare ale lui Obama în cursul conferinţelor de presă, în timp ce răspunde întrebărilor. Tot la câteva secunde răspunsurile lui se îneacă în "Aaa ... ăăă ... îîî, de fapt ... să vedeţi ... ăăă ... Fără teleprompter omul este pierdut în pustiul magalomaniei care l-a propulsat la candidatură.
Obama exemplifică eterna "nevoie" umană de adulare, care-şi găseşte obiectul "in the wrong place". O creaţie a mass-mediei, manipulat de maşina politică, Barack acceptă cu plăcere pretenţiile mesianice, portretizat fiind de mass-media ca salvatorul naţiunii americane şi, cine ştie, poate chiar al lumii. Un mărunt şi prostuţ anticrist local, dar care ne arată cât de uşor va fi pentru adevăratul anticrist (când îşi va face apariţia pe scenă) să manipuleze masele, care aşteaptă speranţă şi schimbare de la falsul salvator.
"… dar nu vor înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor ..." (2 Timotei 3:9).
Gelu Arcadie Murariu
Spune-mi cu Cine Votezi ...
- Scris de Gelu Arcadie Murariu
- Categorie: Gelu Arcadie Murariu