Am scris în mai multe articole ale prezentei rubrici, planuri la nivel mondial ale ONU care-s planificate a fi duse la îndeplinire până în anul 2030.
Economia globală traversează cel de-al treilea super ciclu de dezvoltare, respectiv o perioadă de creștere economică, relativ, susținută, în care unul dintre statele lumii dă tonul. Ceva interesant este că nu SUA, dă tonul acestei creșteri ci China. Actualul ciclu se presupune că se va încheia în 2030.
ID2020, organizație public-privată în serviciul ONU planifică ca până în 2030, să ofere identitate juridică tuturor oamenilor de pe glob, inclusiv populațiilor cele mai vulnerabile din lume. Planul de monitorizare a populației este conectat cu un plan de instalare a zeci de mii de sateliți, în jurul pământului până în 2030.
Marea Resetare este planificată să fie pe deplin funcțională până în 2030, care nu întâmplător este exact anul stabilit de ONU pentru realizarea pe deplin a visului lor marxist de utopie, așa cum se menționează în cele șaptesprezece obiective ale Agendei 2030.
Acordul de la Paris
În această ediție voi scoate în relief, un alt plan mondial al ONU, pornit prin Acordul de la Paris, un tratat în temeiul Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC - acronim în limba engleză ), care încearcă să reglementeze măsurile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon începând cu anul 2020 și cu rezultate semnificative până în anul 2030. Acordul a fost negociat în timpul COP-21 la Paris și a fost aprobat la 12 decembrie 2015. La 22 Aprilie 2016 Acordul de la Paris a fost lansat fiind semnat de reprezentanți ai UE și alte 175 de țări printre care SUA, China, India. Pe parcurs s-au mai alăturat și alte țări la acest tratat. Acordul de la Paris are ca scop menținerea creșterii temperaturii globale sub 2 grade Celsius în acest secol și să întreprindă eforturi pentru a limita creșterea la 1,5 grade Celsius. Prin regulile acordului, statele se obligată să își consolideze angajamentele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră la fiecare cinci ani.
Statele Unite au părăsit miercuri, 4 noiembrie 2020, oficial Acordul de la Paris. Președintele Donald Trump a anunțat ieșirea Statelor Unite din acord din iunie 2017, dar reglementările Organizației Națiunilor Unite au făcut ca decizia să producă efecte abia la o zi după alegerile americane.
„Ca urmare a termenilor înțelegerii, părăsirea acordului produce efecte la un an după trimiterea notificării. Astăzi - 4 noiembrie 2020 - Statele Unite nu mai este parte a Acordului de la Paris”, a transmis un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat american. Donald Trump a susținut că acordul „va pedepsi poporul american în timp ce îmbogățește poluatorii străini”.
Atât în campania prezidențială cât și după alegeri, actualul președinte, Joe Biden, a revenit la intrarea SUA în Acordul de la Paris. Pe linia de informații a DOE, am primit acest material pe care vi-l transmit integral. Articolul este publicat în 7 mai 2021 și semnat de Ellen R. Wald, membru senior la Centrul Global al Energiei al Consiliului Atlantic și președinte al Transversal Consulting, o consultanță globală în domeniul energiei și geopoliticii.
Angajamentul acordului de la Paris al lui Biden va fi dur pentru americani - și ineficient
„În aprilie 2021, președintele Biden a anunțat că Statele Unite se vor angaja să reducă emisiile de gaze cu efect de seră (GES) în următorii opt ani la aproximativ 50% din ceea ce erau în 2005. Acest angajament este oficializat ca o contribuție determinată la nivel național (National Determined Contribution = NDC) a Americii, care este, de fapt, o declarație publică necesară națiunilor semnatare ale Acordului de la Paris. Dar a avut poporul american șansa să vadă ce înseamnă acest plan pentru ei?
În primul rând, analizând datele din perspectiva anuală a energiei din 2021 de la Departamentul Energiei (DOE), ar trebui să creștem numărul de vehicule electrice (EV) pe șosea de la 0,3% la 50%. Aceasta înseamnă că aproape fiecare mașină nouă și camion de mică capacitate, vândut în următorii opt ani ar trebui să fie electrice, spre deosebire de un motor cu ardere internă. Nu avem acces la materiile prime pentru a construi atât de multe baterii, iar rețelele noastre electrice sunt insuficiente pentru a încărca toate aceste vehicule. Ca să nu mai vorbim de faptul că vehiculele electrice sunt inaccesibile și nu sunt practică pentru mulți americani. Doi factori importanți: de două -trei ori mai scumpe și cu bateriile încărcate o mașină electrică poate fi folosită pentru 300 mile. (N.T.: Mă voi gândi să-mi cumpăr o mașină electrică atunci când voi putea face un drum: Portland – Seattle (aprox 170 mile) și retur într-o zi, fără să stau peste noapte ca să încarc bateriile).
În al doilea rând, pentru a satisface NDC, jumătate din toate clădirile rezidențiale și jumătate din toate clădirile comerciale care sunt încălzite în prezent cu gaz natural, combustibil și propan ar trebui transformate în căldură electrică. Doar partea comercială a acestei cerințe se ridică la 1,4 milioane de clădiri. În partea de nord a țării, căldura forțată a aerului, chiar și din cele mai noi aparate de furnizare a căldurii nu este suficientă pentru a încălzi în mod fiabil o casă. Și din nou, acest lucru ar adăuga tensiune la rețelele electrice - împreună cu cele 100 de milioane plus vehicule electrice noi - deoarece aceste rețele sunt forțate să renunțe la dependența lor de cărbune.
În al treilea rând, toată generarea de energie din cărbune ar trebui închisă. În prezent, SUA generează doar 19,3% din energia electrică din cărbune, dar unele zone din SUA se bazează mai mult pe cărbune decât altele. De exemplu, există perioade în care Virginia de Vest, Minnesota și Pennsylvania își generează jumătate din electricitate prin arderea cărbunelui.
În al patrulea rând, NDC ar cere Statelor Unite să treacă 80% din producția sa de energie electrică la surse regenerabile cu emisii zero. Pentru comparație, sursele regenerabile de energie, inclusiv hidroenergia, reprezintă în prezent 17% din totalul energiei electrice generate în Statele Unite. Acest tip de tranziție este imposibil de realizat în următorii opt ani, menținând în același timp nivelul actual de trai al americanilor. Este imposibil să se construiască la timp o singură centrală nucleară sau un baraj hidroelectric mare pentru a se conforma acestui angajament.
Aceste obiective nu pot fi îndeplinite fără sacrificii majore pentru americani. Unii ar putea argumenta că ar trebui făcute sacrificii pentru a ajuta clima. Cu toate acestea, acest NDC încă nu ar avea un impact vizibil asupra emisiilor globale de GES, deoarece adevărata problemă vine din țări precum China, Rusia și India. Conform Raportului ONU privind decalajul emisiilor, SUA și-a redus emisiile de GES pe cap de locuitor timp de două decenii - chiar și fără Acordul de la Paris - în timp ce acele trei țări cresc continuu emisiile de GES.
Poluarea atmosferei globale nu îi pasă de țara care emite GES. În timp ce Statele Unite închideau centrale pe cărbune și treceau la gaze naturale mai curate, China construiește mai multe centrale cu cărbune. În 2020, China a adus pe linie 38,4 gigawați de energie nouă pe cărbune și are în prezent încă 247 gigawați de energie pe cărbune în curs de dezvoltare. China s-a angajat să atingă vârfurile de emisii până în 2030 (același an în care SUA s-a angajat să reducă emisiile la jumătate) și să atingă „zero net” până în 2060. Dar China nu a emis încă un NDC, conturând public și angajându-se să atingă orice obiective. De fapt, pare clar că China nu are deloc intenția de a-și schimba comportamentul emisiilor. Un diplomat chinez de vârf a recunoscut recent într-un interviu că nu este realist să ne așteptăm ca China să facă ceva mai mult pentru a-și reduce emisiile de GES.
Este de înțeles că țările care se confruntă cu inegalitate și sărăcie, precum China și India, vor să profite de resursele lor naturale pentru a crește nivelul de trai al poporului lor. Dar, de dragul planetei, Statele Unite ar face mai bine folosind resurse considerabile să ajute aceste țări să-și reducă dependența de cărbune, în loc de stabilirea unor obiective inaccesibile acasă. De exemplu, în loc să-și folosească banii pentru a subvenționa sau impune consumul de vehicule electrice pentru americani - o mișcare care abia ar avea impact asupra emisiilor globale de GES - SUA ar putea facilita exportul de gaze naturale americane din abundență în China și India pentru a contribui la reducerea dependenței acestora pe cărbune.
Planeta ar fi mai bine deservită de eforturi de cooperare cu adevărat globale, deoarece actualul plan american este imposibil, nerealist și insuficient.”