Începând de prin sec. al II-lea, sub presiunea metodei dogmatice, unanim acceptate ca apărare împotriva atacurilor de din afară și de dinăuntru, s-a ajus la afirmații de-a dreptul stranii pentru secolul nostru; așa de exemplu: „esența lui Dumnezeu”. Pentru a înțelege valoarea negativă a acestei expresii, ne oprim în dreptul termenului „esență”. Pentru a folosi acest cuvânt înseamnă întâi de toate a înțelege subiectul în care este folosit pe plan genetival. Dacă cineva zice „in esența lucrurilor discutate...”, prin aceasta el afirmă că este cunoscător al „lucrurilor discutate”. De asemenea, doar un inginer în materie de lemn poate afirma ceva despre „esența nucului”, dar nu și un nespecialist.
Pentru a putea continua, să ne oprim puțin și în dreptul termenului „Dumnezeu”. Unde-i specialistul? Să presupunem că suntem în sec. I: toată lumea se proșternea în fața Marelui Iehova, Dumnezeul lui Israel; nimănui nu i-a trecut prin cap să se gândească la „esența lui Dumnezeu”. In sec. al II-lea apărură gnosticii care au ros din sănătatea creștinismului pentru câteva secole; ba au mai lăsat și urme până în sec. XXI. Neputând răspunde biblic la toate problemele ridicate, din exterior și din interior, s-a acceptat metoda dogmatică („așa și nu altfel!”). Așa ne trezirăm în sec. XXI cu expresii (și astăzi sub lespedea dogmei) și din pricina lor, cu doctrine lipsite de logică. Dar Iehova, Dumnezeul lui Israel, care nu se schimbă (cf. Mal.3:6), la care nivel al puterii cunoașterii omului se află? A rămas tot la nivelul perceperii noastre de acum 2000 de ani în urmă, sau S-a adaptat secolului nostru?
Sigur că e ridicol să gândim așa; El este infinit superior gândirii umane. Iar dacă este așa, cine este expertul – teologul, sau „savantul” (mai pretențios spus) – care (pe masa laboratoarelor teologiilor moderne, in deplină cunoștință de cauză) să facă disecția necesară, științific și să ne explice „esența lui Dumnezeu”?
Pentru a nu deveni ridicoli (indiferent cât ar fi teologul de savant), este mai potrivit să acceptăm limbajul biblic: teologia se ocupă cu cunoașterea lui Dumnezeu, nu cu știința despre Dumnezeu. Ca oameni, noi putem cunoaște pe Dumnezeu (cf.Os.6:6), desigur, nu ca persoană fizică, însă putem cunoaște pe Dumnezeu prin caracterul Lui (ca exemplu Ier.22:15-16), și lucrarea lui în viața și istoria oamenilor.
Necunoașterea de Dumnezeu
Dumnezeu Își arată amărăciunea produsă de necunoașterea Sa de către Israel: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu cunoaște; poporul Meu nu înțelege” (Is.1:3). Aceeași amărăciune Și-o exprimă și prin profetul Ieremia (8:7): „Rândunica și cocorul își cunosc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaște Legea lui Iehova.” Este ușor de observat cum amărăciunea, indirect, Și-o exprimă și prin expresia „poporul Meu”, care amintește de Legământul încheiat la Sinai (”Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu”, Ier.7:22-23). Profeții ne prezintă trei motive ale necunoașterii poporului:
(a) oamenii au înebunit și au ajuns fără pricepere, devenind iscusiți în a face răul (cf. Ier.4:22).
(b) Israel a ajuns să-L cunoască pe Iehova, Dumnezeul cel adevărat, dar prin lipsa dragostei adevărate pentru El, cunoașterea lor a ajuns coruptă. Când vine judecata peste popor, el strigă la Dumnezeu: „Dumnezeule, noi Te cunoaștem, noi, Israel!” Acest fel de comportament al lui Israel ne amintește de previziunea Domnului Isus (Mt.7:21-23): „Mulți vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” După cum se poate vedea, cine-L poate opri pe Dumnezeu să se folosească și de cei ce pe care El nu-i cunoaște și nici ei nu-L cunosc? „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.” Cunoașterea lor de Dumnezeu este o cunoaștere coruptă.
(c) În Os.4:6, El se ceartă cu preoțimea a căror misiune este instruirea poporului: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoaștere. Fiindcă ai lepădat cunoștința și Eu te voi lepăda și nu-Mi vei mai fi preot.” Această lepădare a avut loc prin înlocuirea preoției aronice cu cea universală; la început Israel a fost ales ca „împărăție de preoți” (Ex.19:6), apoi el a fost înlocuit cu un nou popor, de credincioși, indiferent că sunt iudei sau neamuri: „o preoție împărătească” (1.Pt.2:9). În acest sens putem aminti și observația apostolului Pavel din Rm.10:14-15: și acum, ca și înainte de Hristos, poporul ajunge să creadă când li se propovăduiește de cei desemnați pentru aceasta.
Cunoașterea lui Dumnezeu
Aici, mă voi opri asupra înștiințările pe care Dumnezeu le dă lui Israel prin profeți. El, ori amintește deschis despre cunoașterea Lui, respectiv a Numelui Său, Iehova, sau despre cunoașterea în general, dar care vizează cunoașterea Sa. El nu conturează definiția cunoașterii de Dumnezeu; la drept vorbind, El nu este un Dumnezeu al teoriilor sau a filosofiilor. Folosindu-Se de profeți, funcție de situațiile care-I determină intervenția, vorbește poporului explicit arătând ce înseamnă a-L cunoaște.
Pentru a ne fi mai ușor să pătrundem sensul verbului „a cunoaște” să observăm întâi textul din Os.13:5 unde Dumnezeu îi vorbește lui Israel: „Eu te-am cunoscut în pustie, într-un pământ uscat”. Versetul acesta ne descopere ceva important în ce privește termenul ebraic în care „cunoașterea” aduce ceva nou, deosebit de corespondentul românesc. Ce anume vrea să spună prin „Eu te-am cunoscut în pustie”? Până atunci nu l-a cunoscut? Ba da; conform textului din 2.Tm.1:9, Dumnezeu cunoștea toate detaliile istoriei lui Israel, cu mult înainte de creație. Aici, „cunoașterea” are un alt sens. Credem potrivit să amintim răspunsul Domnului Isus dat făcătorilor de minuni care trăiesc fărădelegea: ”Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine voi toți care lucrați fărădelege!” Cum am putea concepe că Dumnezeul a-tot și a-toate cunoscător nu-i cunoște pe cei ce trăiesc în păcat, când El este Dumnezeul fiecărui om de pe pământ (cf. Nm.16:22)? În acest text, „ne-cunoașterea” arată că Domnul nu este alături de acești oameni care trăiesc fărădelegea. El se folosește de toți și de toate fiindcă tot pământul cu tot ce cuprinde el este proprietatea Sa (Dt.10:14). Dacă S-a folosit de o măgăriță, ce l-ar împiedica să se folosească de niște păcătoși? Gospodarul face ce crede de bine în gospodăria lui. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu a stat alături de acești oameni câtă vreme ei trăiau fărădelegea. Tot așa, Dumnezeu nu a stat alături de Israel în tot timpul celor 40 de ani prin pustie. În acești ani Dumnezeu a lucrat la noua generație de oameni până când aceștia au ajuns oameni maturi în ascultarea de Dumnezeu. Ajunși la acest nivel de maturitate, Dumnezeu a stat alături de ei; în felul acesta Dumnezeu i-a „cunoscut”. Dar oamenii pe Dumnezeu?
Reîntorcându-ne la subiectul nostru – cunoașterea de Dumnezeu – considerăm că ne va fi în avantaj să urmărim prin Scripturi aplicarea diferită a verbului „a cunoaște”.
1. Termenul poate fi aplicat intimității dintre soț și soție: „Și Adam a cunoscut-o pe Eva, soția sa, și ea a conceput și l-a născut pe Cain” (Gn.4:1).
2. „Cunoașterea” poate fi un sinonim al concluziei în urma unui lanț de observații (Is.45:2-6): Dumnezeu l-a ales pe Cir și i-a promis că merge înaintea lui, că-i netezește drumurile, va sfărâma porțile dușmanilor săi, îi va da visteriile ascunse și bogățiile îngropate. În felul acesta Cir va cunoaște că Iehova este Dumnezeul lui Israel și că nu există alt Dumnezeu. Așa a cunoscut Cir pe Dumnezeu.
3. Termenul „Iehova” este o derivație adverbială a Numelui etern al lui Dumnezeu „Sunt Cine Sunt” (Ex.3:14). Numele „Iehova” (ca orice nume din Scripturi) are o anumită însemnătate ce poate fi tradusă: Același Etern Neschimbător. În baza textului din Ier.16:21, când poporul va vedea puterea și tăria lui Dumnezeu „va cunoaște că Numele Lui este Iehova”; cu alte cuvinte, va re-cunoaște că El este Același pentru eternitate, Neschimbător. David în Ps.9:10 afirmă că cei ce cunosc Numele lui Dumnezeu se încred în El (adică cei ce se încred în Dumnezeu sunt în cunoștință că EL este Același, pentru eternitate Neschimbător), apoi arată motivul: „Căci Tu nu părăsești pe cei ce Te caută, Iehova”. De aici se înțelege că încrederea în Dumnezeul al celor ce-I cunosc Numele stă în „căutarea” Lui, sau altfel spus, care comunică cu El. Același lucru poate fi văzut și în Ev.11:6 – „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătește pe cei ce-l caută”. Pe scurt, cunoașterea lui Dumnezeu poate consta în cunoașterea Numelui Său.
4. Dumnezeu se face de cunoscut neamurilor „sfințindu-Se” în Israel. Desigur sfințirea aceasta poate fi în diferite feluri, dar nici unul nu obligă cunoașterea personală (Ez.36:23). Acest text ne amintește de ruga Domnului Isus din In.17:1: „Tată, a sosit ceasul! Glorifică pe Fiul Tău...”; Dumnezeu S-a făcut de cunoscut neamurilor tocmai prin această glorificare – prin crucificare.
5. Iehova Dumnezeu nu a ajuns niciodată cunoscut desăvârșit de către Israel. A venit timpul lui Dumnezeu când să se răzbune pe edomiți (Ez.35:11), răzbunare prin care, acum, iudeii vor cunoaște (vor înțelege) că Iehova, Dumnezeul lor este la lucru. Asaf afirmă că Dumnezeu este cunoscut în Iuda (Ps.76:1) și continuă a povesti cum Iuda a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu: El a dovedit vitejie ca nimeni altul, nimicind pe dușmani și armele acestora. Același lucru poate fi văzut și în Is.52:1-6.
6. Textul din Dn.4:25 ne dă o anumită limpezire asupra procesului cunoașterii: se indică un anumit nivel al puterii de a raționa. După ce Dumnezeu a luat mintea lui Nebucadnețar și acesta ajusese să mănânce iarbă ca boii, a permis revenirea minții lui la starea de „normal”. Normalitatea aceasta a avut un semn: când „va cunoaște (*când va înțelege) că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și o dă cui vrea.”
7. Promisiunea din Os.2:20 ne arată că puterea sănătoasă de gândire afectează chiar și credincioșia: există o anumită credincioșie în care credinciosul „cunoaște pe Iehova”. Când această cunoaștere lipsește, înțelegem că nici credincioșia nu mai este prezentă. Tot în Osea (4:1-2) găsim țara într-o stare de jale: locuitorii țării trăiesc în neadevăr, neîndurare, minciuni, preacurvii, ucideri, jafuri. Așa ajungem la concluzia că atunci când Domnul „cunoaște” pe cineva, în viața acestuia nu se găsește păcat.
8. Un factor care dovedește cunoașterea de Dumnezeu este și iertarea (cf. Ier.31:34). Când omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu, El nu-Și nu va mai aduce aminte de murdăria trecutului. Cu alte cuvinte, omul al cărui prezent este o viață curată, fără păcat, este un cunoscător de Dumnezeu.
Concluzie
În procesul cunoașterii scripturale a lui Dumnezeu, parcă mai înainte de orice altceva este nevoie de acea maturitate în care omul să poată recunoaște pe Iehova Dumnezeul lui Israel prin ceea ce El este și face. Astfel, când credinciosul „vede” puterea și măreția divină în evenimentele vieții și ale istoriei, el re-cunoște că Iehova este prezent (nu uităm că „Iehova” este o derivație al Numelui divin „Sunt Cine Sunt”); practic, credinciosul Îl recunoaște în toate căile sale (cf. Pr.3:6).
Când Moise s-a prezentat înaintea lui faraon în Numele lui Iehova, faraon s-a arătat ignorant: „Cine este Iehova ca să ascult de glasul lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Iehova și nu voi lăsa pe Israel să plece.” A venit, însă, ziua în care Iehova S-a sfințit în Israel; atunci faraon a „cunoscut” pe Iehova.
Cunoașterea lui Dumnezeu nu este implicată necesar pe plan fizic, ci are în vedere în special caracterul Său; de asemenea, cunoașterea poate merge până la intimitate spirituală (pe care unii o numesc mistică). Așa putem concluziona că cunoaștere a lui Dumnezeu prin studierea Sfintelor Scripturi este fundamentul teologiei creștine; în nici un caz teologia nu este „știința despre Dumnezeu”! „Cunoașterea științifică” a lui Dumnezeu este o cunoaștere seacă, lipsită de căldura intimității; ea se folosește și de filosofie, de psihologie, și de orice altceva fără vreo conecție cu Sfintele Scripturi, dar nu dă garanția cunoașterii Lui după voia Sa.