Tratarea acestui subiect nefiind exhaustivă, aici, în mod special ne vom opri la un exemplu din istoria lui Israel menţionat în Ex.17:1-7 şi în Nm.20:1-13.
Teoretizate sunt şi motivele incertitudinii în interpretare: nu ne sunt perfect cunoscute limbajele folosite (la distanţe de mii de ani), greutatea traducerii având în vedere limitele posibile ale ariei noţiunii termenului tradus, Matei şi-a scris Evanghelia în ebraică, iar traducerea foarte probabil că a suferit; ş.a.m.d.
Refidim, locul ispitei
Conform Ex.13:17, Dumnezeu a hotărât încercarea lui Israel. Acelaşi lucru L-a făcut El tot timpul chiar dacă nu l-a specificat de fiecare dată. Iov ridică întrebarea cu privire la acest procedeu al lui Dumnezeu, în Iov.7:17, specificând patru verbe prin care El se implică: Lui Îi păsa de om şi ia seama la el (la modul general), îl cercetează (în fiecare zi) şi-l încercă (în fiecare clipă, adică continuu).
Din Ex.17:1 reiese că Iehova a dat ordin lui Moise să străbată pustiul Sin, iar acum au ajuns la capătul lui; de aceea, prin extensie, Refidim permite a fi tradus cu finalul drumului. De aceea a apărut şi teoria germanului Lehming că „Refidim” nu a existat ca loc geografic: „şi au tăbărât la Refidim” arătând mai degrabă că ei au tăbărât la capătul drumului prin pustiul Sin, la poalele muntelui Horeb, lângă piscul Sinai. Ceea ce este deosebit de important pentru subiectul de faţă, este faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile înainte ca ele să aibe loc. Prin urmare El ştia că la Refidim nu se află nici un izvor şi că poporul este frânt de oboseală şi de sete; a cunoscut reacţia poporului şi a lui Moise şi Aaron. Practic, Dumnezeu a condus pe Israel timp de 40 de ani, continuu şi l-a supus la o serie de încercări, sau altfel spus, la ispite – examene pe care le-au trecut sua la care au trecut. Este uşor de observat că la sfârşitul acţiunii încercării/ispitei este de aşteptat biruinţa şi plata, sau căderea. Istoria lui Israel, ilustrată în Vechiul Testament, este un fel de şcoală în urma căreia Israel urma să primească „diploma” de „împrăţie preotească” (cf. Ex.19:5-6). La doar 50 de zile după trecerea Mării Roşii, Israel urma să primească „Cele 10 Porunci”. Acesta este „Refidim” – capătul drumului prin pustiu, ca apoi, în doar câteva zile să ajungă în ţara promisă.
Acţiunea ispitirii/încercării
Prin căderea ploilor, apele pătrund prin crăpăturile stâncilor din munţi creind canale friatice, mai ales prin munţii calcaroşi. Aşa se face că sub pământ există straturi de apă. Fără cunoaşterea unor teorii ştiinţifice, poporul Israel s-a aşteptat ca la poalele muntelui să dea de vreun firicel de apă. Nu avea de unde să ştie că ploile sunt rare peste Horeb. La poposirea lor la Refidim, la capătul pustiei, surpriza lor mare s-a amestecat cu frustrarea: lăsând la o parte miile de animale şi luând în considerare numai fiinţele umane, dintre care unele mame lăuze, copiii mici, sau bătrânii suferinzi, Refidim era văzut ca o tragedie.
Unii cercetători cred că poporul Îl credea pe Iehova la dispoziţia lor, motiv pentru care Moise ar fi reacţionat aşa. Să nu uităm însă că Moise şi poporul scos din robie formau două tabere din punct de vedere al cunoaşterii şi al experienţei cu Dumnezeu. Cu toate acestea, Moise se afla în mijlocul taberei fără cunoaştere şi înţelegere a ceea ce este „Dumnezeu”; în mijlocul poporului fiind, el a suferit de sete şi de oboseală alături de toţi. Privind situaţia din acest punct de vedere, ne întrebăm de ce Moise nu a simţit cu poporul însetat – cu copii mici, femei gravide, bătrâni suferinzi şi turme de animale. Când poporul a văzut că locul poposirii lor, la comanda lui Moise, este fără apă, i-a cerut apă: „Dă-ne apă să bem!” Răspunsul lui – „Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Iehova?” – nu are nici o justificare; pentru ce nu a apelat la Dumnezeu pentru apă? Sau, după atâta drum prin arşiţa pustiului, frânţi de oboseală, când apa era mai de dorit decât hrana, a fost greu pentru Moise să înţeleagă ce era primordial? Răspunsul lui Moise ne înlesneşte că credem că poporul însetat trebuia să tacă şi să rabde în continuare. Poporul acesta fără nici cea mai mică pregătire, a întrebat „Este oare Iehova în mijlocul nostru, sau nu este?” din pricina setei, necesitatea imediată, sau cu gândul de a ispiti pe Iehova? Aşa ajungem să ne întrebăm cu privire la diferenţa dintre ispită şi încercare?
Moise judecă aspru poporul pentru că-L „ispitesc” pe Dumnezeu. Verbul NaCaH se traduce „a examina”, prin extensie el poate avea şi sensul de „a încerca”. Acelaşi verb este folosit şi de Dumnezeu când hotărăşte să-i „încerce” pe israeliţi cu mana, când reacţia poporului a fost murmurul. Verbul LiIN se traduce corect „a sta” (pe loc), iar prin implementare are şi sensul negativ de „a murmura”. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu a încercat poporul, israeliţii au murmurat împotriva planului lui Dumnezeu. Deci sensul real al „ispitei” este „încercarea”?
Credem imperios a ne opri şi în dreptul reacţiei lui Dumnezeu. În cazul prepeliţelor, Dumnezeu intervine nu în dreptul necesităţii – E posibil ca Dumnezeu să nu fi văzut necesitatea? – ci în faţa lispei de echilibru economic al poporului şi în neobservarea Sabatului. La Refidim, Dumnezeu a văzut starea critică a poporului; a îngăduit setea peste israeliţi până la limită. La drept vorbind, poporul a dat cinste lui Iehova când a apelat la Moise – „Dă-ne apă să bem... Este oare Iehova în mijlocul nostru, sau nu este?” – dar Moise nu a văzut aşa. Încercarea/ispitirea poporului s-a încheiat aici; procesul încercării/ispitirii continuă, însă, pentru Moise şi Aaron. La o asemenea provocare, Dumnezeu a hotărât să-Şi arate prezenţa şi puterea ca niciodată: „Ia toiagul şi cheamă toată adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea va da apă. Să le scoţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor” (Nm.20:8). Când poporul a murmurat din pricina lipsei de carne şi de pâine, Dumnezeu vorbeşte lui Moise ce şi cum va fi încercarea/ispitirea poporului şi pedepsirea lui. În cazul apei de la Refidim Iehova lucrează pozitiv şi vorbeşte pozitiv; nimic negativ la adresa poporului. Alături de stresul în care se afla poporul, ocările pe care i le-a adus Moise au întors mintea lor şi nu s-a dat slavă lui Dumnezeu: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Apa a venit, dar în mintea lor au rămas două lucruri: poporul-o mulţime răzvrătită şi noi-Moise şi Aaron care le-au scos apă din stâncă; nu Iehova.
Această strălucire a minunii lui Dumnezeu avea ca scop „să aniticipeze teribila îndoială ce va apare în popor” când cu viţelul de aur pe care şi l-au făcut. De aici, o observaţie, chiar şi numai din exterior: Dumnezeu i-a dus în ispită/încercare, practic, în sensul cizelării lor spirtituale: pentru a înţelege că întotdeauna Iehova este cu ei, chiar dacă nu este văzut şi că El este Cel ce lucrează, nu Moise şi Aaron cu toiagul încredinţat lor. Însă necredinţa lor (cf. Nm.20:12) şi uşurătatea cu care au vorbit (cf. Ps.106:33) au fost o piedică în creşterea spirituală a poporului, pentru a face faţă ispitei/încercării cu viţelul de aur ce nu venea de la Dumnezeu. Credem că efectul faptelor lui Moise şi Aaron – necreşterea în credinţă a poporului – a fost motivul pentru care au fost pedepsiţi în a nu intra în ţara promisă, nu faptele în sine. Când au ajuns să-şi facă un viţel de aur şi să se închine în faţa lui – la numai câteva zile după marea minune a trecerii Mării Roşii, în urma celor zece plăgi lăsate peste egipteni – israeliţii au fost pedepsiţi pentru idolatrie, nu pentru a nu intra în Canaan; Dumnezeu a trecut cu vederea având în vedere că altcineva a lucrat la neputinţa lor spirituală – Moise şi Aaron prin neslăvirea lui Iehova, Dumnezeul lor. Poporul a fost pedepsit cu cei 40 de ani de pribegie prin pustiu pentru că nu s-a supus lui Dumnezeu, prin necredinţă. Acest lucru ne face să înţelegem gravitatea faptelor lui Moise şi Aaron pentru care au fost pedepsiţi să nu intre în Canaan.
Definirea „ispitei”
Dumnezeu nu a încercat poporul în mod arbitrar, fără noimă. Încercarea/ispita a fost examenul pe care-l avea de dat, după care să aibe parte de bunătatea Sa: „...care te-a dus în acel pustiu mare şi grozav unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să ţâşnească apă din stânca cea mai tare şi care ţi-a dat să mănânci mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce şi să-ţi facă bine apoi” (Dt.8:15-16). Ei trebuiau să treacă examenele ce i-au fost puse înainte, ca apoi să li se facă bine. A venit şi vremea în care toţi bătrânii – cu mentalitatea lor idolatră – au pierit prin pustie; tineretul crescut în urma lor s-a supus lui Iehova întru totul, fără cârtire.
Verbul NaCaH înseamnă „a încerca”, „a pune la încercare”, „a verifica”. „A ispiti” se poate folosi doar prin extensie. Oricum, întâmplarea aceasta a rămas de pomină în istoria lui Israel: Dt.6:16 / Ps.81:7 / 95:8-9. Însă gravitatea problemei nu pare a fi elucidată pe deplin: ei au ispitit/încercat pe Dumnezeu, sau Dumnezeu i-a ispitit/încercat pe ei. Spre sfârşitul vieţii, când s-a adresat lui Dumnezeu, Moise a înţeles lucrurile mult mai bine: „Tumim şi Urim au fost încredinţaţi bărbatului sfânt, pe care l-ai ispitit la Masa şi cu care Te-ai certat la Meriba”. Deci Dumnezeu i-a „ispitit/încercat”: a îngăduit setea (ştiind că poporul are încă în memoria lui îndulcirea apelor amare de la Mara, ca şi restul minunilor făcute împotriva egiptenilor), ca la sfârşit să-Şi arate Numele Său – El Şadai (Dumnezeu Atotputernic) – prin care S-a făcut cunoscut străbunului Avraam.
În Epistola lui Iacov (fratele Domnului), găsim în limba română, traducerea Cornilescu, cuvântul „încercare” (Iac.1:2) şi cuvântul „ispită” (Iac.1:13-14). Aceste cuvinete au fost traduse din limba greacă, nu din ebraică sau aramaică. „Poikilos” (Iac.1:2) se traduce obişnuit cu „pestriţ”, însă poate avea şi sensurile figurative de „divers” şi „multiplu”. Iată exprimarea lui Iacov, în traducere din greacă, cuvânt cu cuvânt: „Fraţii mei, socotiţi toată bucuria când cădeţi în diverse/multiple din jur”. Lipsa termenului „încercare” (pentru a fi în contrast cu „ispită”), arată, oarecum, truda lui Iacov în a face diferenţa ce în limbajul vremii nu exista. În zilele noastre, după mii de ani, limbajul este mult mai bogat. Iacov, în 1:13-14, a vrut să arate că truda interioară a „încercării” ce intenţionat duce la păcat nu este provocată de Dumnezeu.
Termenul grecesc „peirasmos” se traduce „dovedire” (a binelui sau răului, prin faptă), „solicitare”, „disciplină”, sau „provocare”; de exemplu, verificarea elevului la şcoală este o „dovedire” a pregătirii sau nepregătirii lui. Prin urmare, în rugăciunea „Tatăl nostru”, prin „...şi nu ne duce în ispită...” Domnul Isus nu a gândit aria noţiunii „ispită”, aşa cum noi o înţelegem astăzi, ci mai degrabă „încercare”, în aria noţiunii pe care o avem în limba română. Peste tot în Noul Testament, în traducerile moderne, termenul acceptat drept corespondent al grecescului „peirasmos” este „ispită”. După cum se poate vedea, traducerea este forţată. Când Domnul Isus voise să ilustreze păcatul din pricina ispitei, a folosit un alt vocabular: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Mt.5:28). Acţiunea acestui om nu este întâmplătoare, ci planificată, ceea ce dovedeşte prezenţa ispitei (cum noi o înţelegem astăzi); ea s-a cuibărit întâi şi l-a împins să caute femeia cu ochii apoi o pofteşte.
Definirea „încercării”
Pentru a ne asigura că în definirea ispitei suntem cât mai aproape de adevăr, să ne oprim puţin şi asupra „încercării”. Dacă „peirasmos” nu se traduce corect cu „ispită”, ci cu „încercare”, atunci traducerea corectă ar fi: „Tatăl nostru... şi nu ne duce în încercare, ci ne izbăveşte de rău” (grecescul „poneros” se traduce „rău”, nu „cel rău”). Exprimarea aceasta înlesneşte înţelegerea că există o alternativă între a fi duşi în încercare şi între a fi izbăviţi de rău. În ce constă răul de care să fim izbăviţi?
„În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi...” (In.16:33); „Şi chiar dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură... eu mă bucur...” (Flp.2:17); „...Oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” (Mt.5:11). Pentru oameni, necazul, prigoana, bârfa, persecuţia, şi chiar martirajul, sunt lucruri rele, de nedorit, dar Domnul a continuat: „Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri” (Mt.5:12). Petru specifică valoarea acestor suferinţi prin prezenţa divină peste cei prigoniţi: „Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul Slavei, Duhul lui Dumnezeu se odihneşte peste voi” (1.Pt.4:14). Ca urmare, este de necrezut că Domnul Isus ar fi zis „...şi nu ne duce în încercări [de felul acesta], ci ne izbăveşte de [acest] rău”, pentru care, de fapt, ne-a cerut să ne bucurăm. Încetinirea şi chiar oprirea lucrării lui Dumnezeu este opera Şarpelui amăgitor. Atunci, care este răul pentru care ne rugăm să fim izbăviţi?
Privind în istoria lui Israel imediat după ieşirea din Egipt, observăm că Dumnezeu a planificat încercarea/ispitirea poporului de fiecare dată cu scopul de a se vedea stabilitatea lui în credinţă. La ieşirea din Egipt, în loc să o ia direct spre Filistia, a hotărât să-i ducă spre Marea Roşie unde urma să facă cea mai mare minune; unul din scopurile secării Mării Roşii a fost mărirea credinţei poporului în Iehova, Dumnezeul lor. Cum au trecut Marea Roşie, i-a condus spre Mara, arătându-Şi intenţia de a le încerca credinţa. ş.a.m.d. Au fost pedepsiţi cu cei 40 de ani prin pustie, când în urma încercării au dovedit necredinţă. La încheierea Legământului a fost stipulată şi condiţia lui: „Ascultaţi glasul Meu...” (Ier.7:23). Această ascultare consta în a împlini prin credinţă ceea ce li s-a cerut. Cum Israel a fost prea plin de idolatrie, i-a fost greu să creadă că Iehova „poate”. Dumnezeu anunţă Noul Legământ în care condiţia va fi împlinită de Dumnezeu, nu de om: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Ier.31:33 / Ev.8:10). Cum anume se va face acest lucru, pe atunci a fost un secret (cf. Col.1:26), care s-a destrămat odată cu Ziua Cincizecimii: Duhul Sfânt este Cel ce lucrează şi rodeşte legile lui Dumnezeu în minţile şi inimile oamenilor.
Cererea „...şi nu ne duce în încercări, ci izbăveşte de rău” cuprinde două părţi: încercările (cu care suntem familiari din Istoria lui Israel), şi „răul” ce ne determină să-L rugăm pe Tatăl să procedeze conform Noului Legământ, adică să facă Duhul Sfânt ceea ce noi nu putem.
Iată traducerea corectă a textului din Gal.5:16: „Zic dar: umblaţi în Duhul şi nu veţi mai împlini pofta trupului.” Omul trebuie să umble în Duhul, dar apare imposibilitatea (cf. Rm.8:7), pentru că omul este tot cel vechi, ca şi israelitul de altădată. Cerând Domnului izbăvirea de rău, Îi cerem, figurativ vorbind, să ajungem la „capătul pustiului” fără apă (la Refidim); practic, Îi cerem să lucreze în noi Naşterea din Nou. Odată ce omul este „o făptură nou”, când „cele vechi s-au dus”, „toate lucrurile s-au făcut noi” (2.Co.5:17); cu alte cuvinte omul nu mai este dus în „încercare/ispită”, fiindcă Duhul Sfânt locuieşte în el şi-l călăuzeşte în toate numai spre bine.
În concluzie
Nu! Dumnezeu-Tatăl nu ispiteşte pe nimeni înspre păcat; Iacov avusese dreptate. Traducerea cea mai apropiată de armonia contextului biblic ar fi cam aşa: „Tatăl nostru... şi nu ne duce în încercări [în vederea mântuirii noastre], ci desăvârşeşte în noi Naşterea din Nou [pentru ca Duhul Sfânt să fie la cârma trăirii noastre pământeşti]”.