Rev. Nelu Terpea

Ioan Botezătorul vorbind cu respect despre Domnul Isus a afirmat că „vine Acela care este mai puternic decât mine şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălămintei. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Lc.3:16f). Expresia „Botezul cu foc” este unul din subiecteke supuse întrebărilor. Mai jos voi expune trei interpretări.     1. Interpretări pe care le consi-derăm greşite. a. Interpretare excentrică. Sunt şi din cei ce cred că „botezul cu foc”, într-un fel, este o profeţie privitor la fenomenul ce avusese loc la coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii: peste fiecare din ei s-a aşezat câte o „limbă ca de foc”. Susţinătorii acestei interpretări se bazează pe textul din Fp.2:4 în care Luca povesteşte evenimentul coborârii Duhului Sfânt însoţit de fenomentul „limbilor ca de foc” care s-au împărţit printre ei. De asemenea, contra interpretării clasice ei folosesc textul din Iac.1:13, ca principiu: Dumnezeu „nu ispiteşte pe nimeni”.   Suntem în deplin acord cu textul din Iacov, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni: El „nu vrea moartea păcătoşilor”, ci „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. Merită să ne oprim puţin şi asupra textului din Mt.11:7 unde Domnul Isus a zis că „vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” În slăbiciunea şi ignoranţa lui, omul poate fi prilej de păcătuire pentru aproapele său, dar îi este socotit ca păcat grav pentru care va fi aspru pedepsit; păcatul este caracteristic împărăţiei Întunericului care-i în continuă beligeranţă cu Împărăţia Luminii lui Dumnezeu. Aşa că, întrebăm noi, Dumnezeu poate fi prilej de păcătuire pentru oameni „botezându-i în focul” ispitelor? Prin ispită, omul este împins spre Împărăţia Întunericului, spre păcat, spre moarte spirituală. Ceea ce pentru om este păcat, pentru El nu mai este?   În ce priveşte textul dintâi, baza interpretării, credem că detaliul „limbilor ca de foc”, în cadrul botezului în Duhul Sfânt, a fost inclus de Dumnezeu; pe de o parte (pe plan intelectual), fenomenul acesta aminteşte de întâlnirea lui Ilie cu Dumnezeu, înaintea Căruia a trecut un vânt puternic, cutremur de pământ şi foc (1.Rg.19:11-12), fenomen care în Ziua Cincizecimiicare se repetă la o altă dimensiune, într-un alt cadru. Pe de altă parte (pe plan psihologic), Dumnezeu planifică fenomenul pentru uşurarea acceptării şi înlăturarea oricărui dubiu. Nu credem că „limbile ca de foc” (exprimare pentru un fenomen fizic) ar fi „botezul cu foc” (expresie figurativă); interpretarea este forţată, cu scopul acoperirii textului.   b. Interpretarea clasică. În majoritatea lor, cercetătorii au identificat „botezul cu foc” cu valul neîntrerupt al ispitelor, în urma cărora credinciosul va lua o mare răsplată. Două texte sunt folosite ca suport interpretării: (a) Ioan Botezătorul a afirmat că Domnul „vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”; atât originalul grecesc cât şi traducerea în limba română pot permite a se înţelege că ordinea este cronologică: întâi botezul cu Duhul Sfânt, apoi botezul cu foc. Atragem atenţia, însă, că textul permite, de asemenea, ca înşiruirea să fie întâmplătoare, necronologică. (b) După coborârea Duhului Sfânt peste Domnul Isus, El „a fost dus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de deavolul” (Mt.4:1). Explicaţia a fost dedusă din aceste două evenimente. Dar, oare, aceasta să fi fost intenţia Duhului Sfânt când l-a inspirat pe Ioan Botezătorul?   În cele ce urmează, credem necesar a arăta că Domnul nu botează pe nimeni cu ispite; un astfel de „botez” nu există.   2. Informaţii care nu acceptă aceste interpretări.   a. „Botez”, înseamnă scufundare temporară, ca semn. Oare, după ce Domnul scufundă pe credincios în Duhul Sfânt, urmează a-l scufunda în „ispite şi încercări”? Considerăm această explicaţie ca fiind improprie. Pe de altă parte, oare există vreun om pe pământ care să nu aibe parte de ispite/încercări, într-un fel sau altul, indiferent că este credincios sau ateu? Sau, celor botezaţi cu Duhul Sfânt, aceste ispite/încercări le sunt socotite „botez cu foc”, iar necredincioşilor, ispitele şi încercările sunt numite... necazuri, probleme, etc? Dumnezeu să-l fi folosit pe profetul Ioan Botezătorul doar pentru un simplu joc de cuvinte?   Folosindu-ne de exprimarea lui Ioan Botezătorul, sunt două lucruri care trebuie să-i caracterizeze pe credincioşi: Duhul Sfânt şi „focul” acesta. În dreptul „focului”, cineva ar putea specifica persecuţia care a urmat evenimentului din Ziua Cincizecimii; cerem, însă, mai multă atenţie: aproape toate mişcările religioase au avut parte de persecuţii, la începutul afirmării lor. Ca de exemplu Ioseph Smith propagatorul mormonismului a fost persecutat; Mahomed, propagatorul religiei musulmane a fost martirizat; şi amândoi au fost rătăciţi de la adevărul Scripturii. Adevărul e că persecuţia nu poate fi un semn specific numai creştinismului. Prin urmare, „botezul cu foc” nu înseamnă „scufundarea credincioşilor în ispite/încercări”.   b. Jugul lui Dumnezeu oferit oamenilor. Este credibil că esenţa tuturor vorbirilor Domnului Isus stă în frumoasa Lui chemare: „Veniţi la Mine, voi, cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Mt.11:28-30). Oare, aceasta înseamnă: „Veniţi la Mine, voi, cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi boteza în Duhul Sfânt şi în ispite?”. Este adevărat că El a continuat cu „Luaţi jugul Meu asupra voastră... şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este potrivit şi sarcina Mea este uşoară” (conform originalului grecesc, „jug potrivit” este mai uşor de acceptat decât „jug bun”). Numai că e greu de crezut că interpretarea acestor două fraze ar accepta că Domnul Isus îi „botează” pe credincioşi cu ispite.   „Luaţi jugul Meu...” este oferta unei alternative. Până să ia omul „jugul” Domnului, el îşi avea propriul său jug. De aceea Domnul Isus Îşi explică oferta: „Căci jugul Meu este potrivit (şi sarcina Mea este uşoară)”. De observat că nevoiaşul trudit sub jugul său moral sau/şi material este singurul chemat, ceea ce argumentează în favoarea alternativei unui alt jug. Viaţa lui dovedeşte nevoia mântuirii, iar chemarea Domnului oferă o alternativă cu siguranţa reuşitei: un „jug potrivit” care să-l avantajeze. Acesta este jugul Mântuitorului, cel mai potrivit pentru a-şi termina calvarul vieţii pe pământ.   Expresia „jugul Meu” în sensul ei empiric, arată jugul pentru două vieţuitoare, în cazul nostru într-o parte fiind Domnul, iar în partea cealălată trudit-împovăratul. Iată câteva dovezi ale acestui avantaj: „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (In.14:14). Explicaţia oferită în Flp.4:6-7 este uimitoare: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Şi iată că celui ce poartă jugul lui Hristos îi este asigurat Botezul cu Duhul Sfânt (cf. Fp.2:38-39); asta înseamnă că trudit-împovăratul a venit la un jug mai uşor pentru a fi scufundat în ispite şi încercări? Non sens.   c. Rugăciunea Tatăl nostru. Sunt şi din cei ce se opresc în dreptul rugăciunii din Mt.6:13, care a produs multă ambiguitate: „şi nu ne duce pe noi în ispită”. (Nu prea mult în urmă am avut un articol în care am explicat ruga aceasta). Corespondentul termenului „ispită”, grecescul peirasmos, este folosit în sens adversativ. De aceea, pentru context vom aplea şi la Iac.1:13 unde ni se spune că Dumnezeu nu ispiteşte pe om ca acesta să facă răul. De asemenea, este bine de menţionat că termenul grecesc peirasmos este mult mai larg decât ceea ce avem noi în limbajul nostru pentru ispită. Rugăciunea „Tatăl nostru” ne arată un credincios cu conştiinţa trează pe calea credinţei, care cunoaşte două lucruri: Tatăl permite încercarea peste om (în nici un chip ispita în vederea păcatului!), iar omul poate cere Tatălui să n-o mai îngăduie.   Adevărat, Tatăl este un Dumnezeu Atotştiu-tor. Acest fapt conduce la ideea că de felul Lui, Tatăl a conceput ca noi să fim duşi în încercări (nicidecum ispite!) deşi ştia că Domnul Isus ne va învăţa să ne rugăm să nu mai fim duşi în încercări. Este posibil ca între Fiul şi Tatăl să existe această diferenţă de vederi în care să mai fie implicată şi creatura Lor, omul? Faptul că Domnul Isus a afirmat că El şi cu Tatăl sunt Una, e o  dovadă că noi am interpretat greşit exprimarea Domnului „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de rău”. El care ne-a iubit atît de mult încât a programat Jertfa pe cruce pentru noi, ne-a oferit două alternative: una în care să nu fim încercaţi şi alta în care să fim încercaţi. Aici apare necesitatea rugăciunii: nu pentru Tatăl, ci pentru trezirea noastră; şi Tatăl încetează încercarea când călăuzirea este totală în mâna Duhului Sfânt.   Pentru înlăturarea oricărei ambi-guităţi, să observăm metoda de lucru a lui Dumnezeu. Prin pustiu, în Israel exista un „rău” moştenit în Egipt. Pentru îndepărtarea acestui „rău”, Dumnezeu a supus pe Israel unui lanţ de încercări. Dacă poporul acesta ar fi fost călăuzit de Duhul Sfânt, Dumnezeu nu l-ar mai fi suspus încercărilor.   Una din greutăţile înţelegerii tex-tului „şi nu ne duce pe noi în ispită” stă şi în traducerea ce o avem: originalul continuă astfel: „ci ne izbăveşte de rău” (nu „de cel rău”), care constă în necălăuzirea Duhului. O altă greutate stă în netraducerea corectă a grecescului peirasmos: „încercare”, nu „ispită”. Ispitele nu au loc în metoda de lucru a Tatălui. În concluzie Domnul Isus, ca şi Tatăl, nu ne botează în ispite.     3. Conturarea noţiunii „botez cu foc”. a. Evenimente ce nu pot fi despărţite. În profeţia lui Ioan Botezătorul botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc arată a fi lucruri vizibile, două marcaje puternice în viaţa credinciosului. Tot despre două lucruri a vorbit şi Domnul, ucenicilor, în ultimele Lui zile: despre necesitatea de a avea Duhul Sfânt şi de a avea dragoste (agape). „Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (In.16:7). „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In.13:34-35). Apostolul Pavel certifică credincioşilor din Roma că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rm.5:5). Dacă dragostea ce este în om nu e cu adevărat dragostea lui Dumnezeu, atunci nici duhul care e în el nu este Duhul Sfânt. Dragostea divină este doar în prezenţa Duhului Sfânt şi întotdeauna Duhul Sfânt este însoţit de dragostea adevărată. Este vreo relaţie între „botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc” şi „venirea Duhului Sfânt şi manifestarea dragostei divine? Da, este.   b. Conceptul dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. Vechiul Testament cunoaşte conceptul de „dragostea lui Dumnezeu”. Noi Îl considerăm pe Iehova ca fiind infinit în ceea ce este. Iar El se autoprezintă pe Sine, că în infinitatea Sa, este „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care-Şi ţine dragostea până la mii de generaţii...” (Ex.34:6-7). Fără să vrei te întrebi: Este plin de îndurare, de milă de bunătate şi credincioşie pentru om, dar mai este loc şi penstru ispitirea celor pe care-i iubeşte până la mii de generaţii? Dacă da, înseamnă că nu e „plin” de îndurare, bunătate şi credincioşie pentru om.   De o frumuseţe deosebită este şi textul din Ţef.3:17-19: „Iehova, Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; Se va  bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine... În vremea aceea voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi...” Şi te întrebi, văzându-L „ca un viteaz care poate ajuta”, după ce că i-a ispitit îi va şi ajuta să iasă cu bine din ispită? Apoi, când „va lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi”, va ţine cont că El Însuşi fusese unul din acei asupritori care i-au muncit cu ispitele, pe bieţii oameni, în aşa numitul „botez cu foc”?   Citind cu atenţie Dt.30:15 – 31:21, promisiunile lui Dumnezeu sunt funcţie de ascultarea Legii pe care le-a dat-o; nicidecum nu are în vedere o înăsprire a acestei Legi prin ispite pe care Dumnezeu să le fi planificat pentru popor.   Noi ştim că Dumnezeu nu minte – minciuna este un produs al lui Satan, duşmanul lui Dumnezeu – adică El nu trece de partea duşmanului Său. Credem că El a spus adevărul când a zis: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibe viaţa veşnică”. Această comoară nu conţine condiţia biruinţei ispitelor cu care Hristos îi va boteza. Ispitele, problemele, necazurile vieţii vin, dar nu de la Cel ce Şi-a dat viaţa din dragoste pentru noi. În acest caz, merită să apreciem valoarea încurajării date de Pavel romanilor: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rm.8:35, 38-39).         Focul dragostei divine I-a aprins lui Dumnezeu şi focul geloziei (cf. Ez.36:5). În toată această dragoste divină, nu e nici urmă de ispitire a credinciosului, sau vreun plan în sensul acesta; toate acestea (necazul, strâmtorarea, prigonirea, foametea, sărăcia, primejdia, sau chiar moartea) vin din partea vrăşmaşului, indiferent că omul este credincios lui Dumnezeu sau nu. Încheiem acest paragraf amintind din pilda Domnului din Mt.12:29: Satan este „cel tare”, iar Domnul Isus a venit în „casa lui” (în lumea noastră), l-a „legat” (l-a biruit murind pe cruce ca nevionvat) şi acum îi „jefuieşte” casa (mulţimea oamenilor cărora le oferă mântuirea). Şi acum, după ce că „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămuatat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Col.1:13) să aşteptăm ca în gelozia Sa să ne „boteze cu focul” ispitelor (adică să ne supună pericolului de a cădea înapoi sub puterea întunericului)? În Cer fiind, S-a desbrăcat de slava ce o avusese, a luat trup de om – supus tuturor ispitelor (Ev.4:15) – şi de dragul nostru a murit pentru noi aducându-Se pe Sine ca Jertfă pentru păcat... ca apoi să ne scufunde în focul ispitelor care... ne împing la păcat? Nu se poate: nici bunul simţ omenesc nu permite aşa ceva, nici Sfintele Scripturi nu le acceptă.   c. Conceptul dragostei oamenilor pentru Dumnezeu. Au fost situaţii în care profetul Ieremia a hotărât să nu mai vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi nici din partea Lui, dar focul dragostei lui pentru Dumnezeu a biruit (cf. Ier.20:9): „Dacă zic: ‚Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!’ iată că în inima mea este ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.”   După cum am văzut mai devreme, Duhul Sfânt aprinde dragostea divină în om pentru Dumnezeu. De aceea, dragostea şi gelozia generată de ea „este o flacără a lui Iehova; apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea s-o înece”. Unul din comentatorii germani, Hess, vede textul din Cc.8:5-7 drept climax al întegii cărţi a lui Solomon, un fel de cheie interpretativă pentru întreaga carte. Dacă iubita cere iubitului ei să o pună ca o pecete pe braţul lui, aceasta ne arată valoarea dragostei ei pentru el: ea împărtăşeşte identitatea lui, devenind una cu el atât fizic cât şi legal – prin aceasta, ea şi-a luat numele lui ca identitate legală”. În felul acesta vorbeşte Domnul Isus: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In.15:4). Pavel explică această identificare, astfel: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”; şi, de asemenea, ne folosim de Numele Lui în orice facem „cu cuvântul sau cu fapta”. Despre iubita din Cântarea Cântărilor, comentatorul Bergant a spus că „ea vrea ca în unitatea a ceea ce ei împărtăşesc, să fie aşa de intimi încât să poată prezenta altora reala identitate a iubitului ei”.   Noi alegorizăm tabloul acesta şi afirmăm că noi, credincioşii, suntem preaiubita din Cântarea Cântărilor, iar Domnul Isus este PreaIubitul nostru pe care-L iubim şi-L mărturisim. În faţa interpretării clasice, însă, întrebăm: „Noi rămânem în El...” iubindu-L („cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea” – Dt.6:5), iar „El rămâne în noi” (In.15:4) ducându-ne în ispită, fenomen pe care-l scuzăm arătând că „focul” acestei nenorociri este, de fapt, „botezul cu foc”? (Să ne fie cu iertare, dar această idee ne face să îngăimăm tăcuţi: „Doamne, noi suntem ţărână dar Te iubim; dacă şi Tu ne iubeşti cu adevărat, nu ne boteza în ispite”. Sau, să fie cineva care să dorească a fi ispitit?)   Dragostea! „Flacăra ei este o flacără de foc, o flacără a lui Iehova!” Aceasta sună mai degrabă a superlativ: dragostea e cea mai puternică. Acest loc e singurul în toată Cântarea Cântărilor unde Numele Iehovah este pronunţat direct. Iată o opinie a comentatorului Hess: „Fără îndoială, absenţa oricărei referinţe directe la Dumnezeu în tot poemul, exceptând acest punct, sugestionează că aici dragostea atinge un nivel care depăşeşte tot ce este cunoscut despre Dumnezeu”; cu alte cuvinte dragostea noastră pentru Dumnezeu este mai mare decât cunoştinţele pe care le avem cu privire la El. Pe de altă parte, Dumnezeu este dragoste (1.In.4:8, 16), iar acei ce Îl vor iubi, dovedesc că  dragostea lor este un fel de explozie continuă şi necontrolată. Şi, întrebăm noi, pentru o asemenea trăire emoţională pentru Dumnezeu, El care-I „Dragoste” să ne răsplătească cu „ispite” sub numele de „botez cu foc”? Nu se poate!   Versetul 7 ne aduce în faţă expresia „ape multe”, sau „ape puternice” (în limba ebraică: mayim rabim) care se găseşte în Biblie de 28 de ori. Multe din ele sunt asociate cu tema controlului lui Dumnezeu peste puterea lor, peste haos. Cu alte cuvinte, textul nostru vrea să spună că dragostea refuză a se lăsa cucerită, stinsă, distrusă de mayim rabim; ea este invicibilă („Apele cele mari nu pot stinge dragostea, şi râurile n-ar putea să o înece”) şi inestimabilă („de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ”). De aici, dragostea este comparată cu  prezenţa lui Dumnezeu în faţa căruia nu există obstacole. Şekinah!   Ce l-a determinat pe Moise să renunţe la sine în favoarea Numelui lui Iehova? Dragostea. Dragostea de Dumnezeu era pentru Ieremia ca un foc în oasele lui când încerca să tacă făcând voia mai marilor zilei.   Domnul Isus anunţă pe ucenicii Săi că de Sus vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi că din afară vor fi persecutaţi. Când Duhul Sfânt vine peste cineva, El nu vine cu ispite şi/sau încercări. Apoi, Domnul Isus nu amintise nimic ucenicilor despre „botezul cu foc”, ci doar de botezul în Duhul Sfînt care aşează în noi focul dragostei divine, adevăratul „botez cu foc” (cf. Rm.5:5). În profeţia sa – „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” – Ioan vorbeşte despre un singur botez, nu de două.   Desigur, noi gândim în limita puterii raţionale ce ne-a fost dată de Creator, având ca principiu „Dumnezeu este dragoste” (1.In.4:8-10): (a) Dacă Dumnezeul-Dragoste urăşte păcatul, care-i simbolul despărţirii creaturii de Creatorul ei, El nu ne va boteza cu focul ispitelor care au tendinţa de a ne îndepărta de El, spre întunericul păcatelor. Mai mult, Domnul Isus Şi-a arătat dragostea pentru noi şi ne-a învăţat să cerem Tatălui ca în loc să ne supună încercărilor, să ne izbăvească de rău. (b) În iubirea Sa pentru noi a turnat dragoste divină în inimile noastre. El nu va turna „focul” ispitelor peste noi pentru că El nu face aşa ceva: El a venit să mântuiască ce era pierdut, nu să ne împingă la păcat. (c) „Botezul cu foc” este tocmai acea dragoste pentru El şi pentru tot ce-I aparţine – dragoste ce este „tare ca moartea... o flacără a lui Iehova. Apele cele mari nu pot să o stingă şi râurile nu ar putea să o înece...”; este ceea ce nu se poate nici cumpăra nici moşteni. Ea este mediul în care am fost scufundaţi, „focul” în care am fost „botezaţi”, odată cu scufundarea în Duhul Sfânt (Rm.5:5).