1. Motivul subiectului
Fiecare etapă istorică a omenirii îşi are cultura ei în care este implicată morala specifică timpului. Tradiţiile sunt într-o continuă metamorfoză: unele lucruri se menţin, alte se transformă sau sunt înlocuite. În continuă schimbare este şi morala; societatea este cea care decide, motiv pentru care unii sufăr, iar alţii se bucură.
Un exemplu, impresionant pentru cei din sec. al XXI-lea, este elenizarea iudeilor, lucru mai uşor de văzut în cronicile Macabeilor. Odată ce Iudeea a fost cucerită de greci, aceştia şi-au impus cultura în teritoriile cucerite. Ceea ce a şocat foarte mult pe iudei au fost băile comune şi sporturile, unde cei ce participau se desbrăcau complet de hainele lor. Desigur, iudeii au ridicat problema pudorii, a intimităţii personale, având păcatul tot timpul înaintea ochilor. Diferenţa dintre cele două culturi era mare; până şi ceea ce noi numim „bunul simţ” era foarte diferit. Alături de îmbrăcămintea grecilor ce permitea expunerea diferitelor părţi ale trupului, ceea ce la iudei nu se practica, impunerea credinţei în zeităţile grecilor a creat tensiune, descoperindu-se două ţinte morale: la iudei dragostea de Dumnezeu şi de Lege a dus până la sacrificiu pentru nepătarea prin păcat; comparativ, necunoscând pe Iehova ca singurul Dumnezeu adevărat, grecii au impus cu forţa practicarea libertăţii. Cunoaştere diferită, morală diferită, puncte de vedere diferite.
Această luptă pe câmpul moralei, între păstrare şi transformare este continuă, cunoscută pe plan politic drept conservatorism şi liberalism. Pe plan pământesc acest aspect al vieţii este ceva normal; pe plan spiritual, această transformare poate fi păcat. În viaţa creştinilor, încă din sec. al II-lea au apărut anumite lucruri străine care au dus la transformări ce au atins chiar şi unele doctrine ale Sfintelor Scripturi. E de înţeles de ce Tertulian s-a arătat indignat în faţa uşurinţei cu care se pot accepta anumite libertăţi în rândul credincioşilor. Din totdeauna, problema a fost şi este: este păcat sau nu? În acest teren, Satan îl împinge pe om până să întrebe, „inocent”, „Dar de ce-i păcat? Ce afectează asta negativ credinţa în Dumnezeu? Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru credinţa noastră în Dumnezeu!” Foarte adevărat: şi budiştii, şi muslimii sunt gata să moară pentru credinţa lor; ateii au dovedit jertfe; comuniştii au suferit martiraj; mormonii şi iehoviştii pe care-i considerăm rătăciţi îşi au martirii lor. Adevărul este, însă, că accentul nu cade pe inocenţă, ci pe ignoranţă scripturală. În primul secol era cunscut că „şi dracii cred şi se înfioară”, întrucât ei înţeleg că simpla credinţă nu e suficientă; credinţa adevărată este însoţită de împlinirea Cuvântului aşa cum ne-a fost dat, „altfel, degeaba aţi crezut” a zis apostolul Pavel (1.Co.15:1-2).
Unul din cele mai neplăcute subiecte este supunerea femeii faţă de bărbatul ei. În toată istoria omenirii cunoscută nouă, bărbaţii şi-au „iubit” soţiile dar nu „ca pe trupurile lor”; femeia a fost înjosită, tratată inuman, legea fiind de partea bărbatului. Cu puterile ce i-au stat la dispoziţie, ea a luptat pentru emancipare. Două adevăruri pot fi observate astăzi: termenul „egalitate” a fost, şi este, o lozincă mult fluturată, iar aria termenului „supunere” folosit în acest subiect în general este necunoscută. Este ştiut faptul că în Sfintele Scripturi sunt multe cazuri în care un text tratează o latură a vreunui subiect, iar alt text un alt aspect al aceluiaşi subiect. De exemplu, în vechime Dumnezeu a poruncit femeii supunerea, iar în Har s-a poruncit soţului dragostea; acestea nu descoperă doi Dumnezei diferiţi, două gândiri diferite, contradicţii, ci complementări şi binecuvântare.
2. Eva, înainte şi după cădere
„Iehova Dumnezeu a zis: ‚Nu este bine ca Adam să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el’ ” (Gn.2:18). Ce este important pentru subiectul nostru e raportul dintre Adam şi Eva – ajutorul lui. Sunt destui şi criticii care ridiculizează acest început al istoriei umanităţii: Ce fel de „ajutor potrivit” a mai fost şi Eva care l-a dus la pierderea dreptului de a mai rămâne fără griji în Grădina Edenului? Că Dumnezeu este ţinta acestei observaţii, este evident, subiect de care nu ne vom ocupa acum; de aceea, înapoi la subiectul nostru. Singura muncă ce o avea Adam, a fost să păzească Grădina şi să o lucreze, după care Creatorul a decis să-i dea un ajutor. În acest sens Adam şi-a dat examenul capacităţii sale de a raţiona: prin faţa lui au trecut toate vieţuitoarele create şi a dat câte un nume fiecărei vietăţi, dar inima lui nu s-a oprit în dreptul nici uneia. „Atunci, Iehova Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam... a luat una din coastele lui... a făcut o femeie şi a adus-o la om” (Gn.2:22). Fostul heruvim – în limba ebraică numit Strălucitorul, în limba română tradus cu Luceafărul – a venit la cei doi şi plin de şiretenie, a amăgit-o pe Eva care l-a tras şi pe Adam după ea; Creatorul l-a numit Şarpe.
Ajutorul, ca persoană, prin calificativul său, nu este inferior sau superior, ci simplu, cel ce împlineşte anumite acţiuni în folosul celui ajutat. Ca exemplu, ajutor potrivit poate fi un necalificat pentru un muncitor bine instruit; dar tot ajutor potrivit poate fi un profesor pentru elevul său în a-l face să înţeleagă ceea ce învaţă. De aceea, femeia nu poate fi numită inferioară nici măcar pentru motivul că a fost înşelată de Şarpe... La urma urmei, dacă Adam a fost superior, de ce a luat din fructul oprit? Câte ceva poate fi spus în dreptul lor: el era „muncitorul” Grădinii care trebuia să o păzească, motiv pentru care el ar fi trebuit s-o oprească pe ea, iar pe fostul heruvim să-l fi scos afară. De asemenea, ea nu ar fi trebuit să sară la conversaţie cu cel ce nu avea căuta în Grădină. Ea s-a simţit îndatorată doar fiindcă Şarpele a venit la ea? Trebuia să rămână la nivelul pentru care a fost creată: doar de ajutor.
Tot ce exista era în posesia lui; din pricina lui pământul cu tot ce cuprinde el a intrat sub blestem. Inclusiv el – pentru fapta lui. Inclusiv ea – pentru fapta ei. Aici ar trebui amintit un principiu al lui Dumnezeu: cel vinovat trebuie să-şi plătească vina, dar vai de cel ce l-a determinat la păcat. Pentru că a fost amăgit, lui Adam i s-a dat o altă şansă printr-un nou examen: viaţa petrecută pe pământul intrat sub blestem. Vina femeii nu a fost prin voluntarism, ci determinată de Şarpe, aşa că a căzut sub blestemul sub care a intrat şi Adam, dar mai jos decât el; pentru a putea şi ea profita de această ultimă şansă, a reabilitării, ca şi Adam, ei i s-au adăugat trei lucruri: suferinţele sarcinii şi a naşterii de copii, dorinţele ei se vor ţinea după bărbatul ei, fiindcă el va stăpâni peste ea (lucru explicat de Pavel în 1.Tm.2:14-15, cf. Gn.3:16). De aici înainte, în relaţia cu Dumnezeu, omul – bărbatul şi femeia lui – aşteaptă mântuirea, care constă în trecerea cu bine a ultimei şanse, a ultimului examen; de atunci încoace, Dumnezeu nu a mai făcut vreo schimbare; niciodată.
3. Comentariile teologilor – Ef.5:22-25
a. Codul familiei. Martin Luther a găsit că anumite pasaje scripturale – Fp.16:14-16, 34-36 / 18:8 / Rm.13:1-7 / Ef.5:22 – 6:9 / 1.Pt.2:13 – 3:7 – cuprind „codul familiei”, (în limba germană, Houstafel”) termen care a intrat în limbajul tehnic al teologiei. Texte similare, dar nu atât de clare pot fi găsite în Tit.2:1-10 / 1.Clem.1:3 / 21:6-9 / 38:2 / Did.49:11. Acest cod poate fi rezumat astfel: femeile să fie supuse bărbaţilor lor ca Domnului, iar ei să-şi iubească soţiile; copiii să fie supuşi părinţilor, iar ei să nu-şi întărâte copiii la mânie; şi robii să fie supuşi stăpânilor lor, iar aceştia să-şi trateze robii cinstit, corect. Best (Eph.5:22-24), 521îc.
Nu suntem străini de conceptul familiei antice; ne este cunoscută familia în Grecia antică, în Roma antică, în Egiptul antic şi în Israelul antic. Peste tot, întotdeauna familia purta numele bărbatului din casă. Familia cuprindea şi femeile, cu consideraţie şi respect (diferit de la cultură la alta) dar fără drept la numărătoare; tot în familie erau şi copiii şi sclavii. În cadrul familiei, de la capul casei la sclav, fiecare îşi avea propriul statut şi niciodată nu putea fi vreo modificare. În ce priveşte literatura biblică, iată câteva texte care duc la ideea că robii sunt membri ai familiei: Gal.3:28 / 1.Co.7:21-24 / 12:13 / Col.3:11 / T. Reub.5:5 / In.8:36 / Rm.6:18, 22 / Flm.16.
b. Presupuneri: În urma exegezei textului, comentatorul Best a conclus că în mintea lui Pavel lucrurile au stat astfel: Din moment ce femeilor li s-a adresat direct să se supună, iar bărbaţilor nu li s-a spus ce ar avea de făcut în cazul în care ele nu li se vor supune, probabil că subordonarea femeilor s-a aşteptat să fie voluntară. Desigur, în cazul în care soţii lor le-ar iubi ca Hristos Biserica (cf. Ef.5:25). Best (Eph.5:22-24), 532. Tot Best observă, însă, că Petru nu este de acord cu această explicaţie (1.Pt.3:1-6): femeia să se supună soţului ei şi când acesta nu este iubitor. În acest caz, intervin credincioşii: Oare cei doi apostoli au avut învăţături contradictorii, sau presupunerea comentatorului cu privire la Pavel nu este adevărată?
Iată câteva observaţii făcute de Best: Cea mai favorabilă poziţie faţă de femei, în acele vremuri, a fost în Asia Mică. În lumea greco-romană, Aristotel şi Plato ne vorbesc despre limitele şi libertăţile femeilor din lumea elenă. Iudeii Iosefus şi Filon, doi elenişti de seamă ai timpului, au fost mult mai favorabili femeilor decât iudaismul palestinian, pentru care fundamentul interpretării se afla în Gn.3:16. În acest punct Best face o afirmaţie prin care crezul său îl pune ca o pecete al adevărului: înţelegerea iudaică palestiniană are în vedere creaţia nu salvarea.” Termenul „salvarea”, desigur, are în vedere Gal.3:28. Fără teama de a greşi, putem răspunde acestui teolog: iudaismul palestinian nu avea în vedere nici creaţia nici salvarea, ci voia lui Iehova, Dumnezeul lui Israel. Iar când a venit Dumnezeu din Cer în Trupul numit Isus, ne-a învăţat să ne rugăm: „Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ”. Putea fi în mintea lui Pavel altceva decât voia lui Dumnezeu? „Caut eu oare... să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, nu aş mai fi robul lui Hristos” (Gal.1:10).
„Nevestelor fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului” ne conduce gândirea la relaţia lui Hristos cu Biserica, însă prefixul „os”, în acest caz, nu uşurează o interpretare precisă. Astfel pot fi următoarele interpretări imediate: soţia să fie supusă soţului cum el este supus Domnului; soţia să fie supusă soţului din pricina Domnului; ea să fie supusă soţului aşa cum este supusă Domnului. Textul şi contextul imediat obligă a vedea relaţia soţ-soţie pe orizontal, adică între ei, dar şi vertical, între ei şi Domnul. Prin urmare, observă Best, „supunerea femeii este deci şi un act religios”. Din acest punct intervine interpretarea sa personală, din pricina perechilor înşirate în Gl.3:28 şi 1.Co.12:13 - iudeu-grec, rob-stăpân, bărbat-femeie; în textul al doilea perechea bărbat-femeie nu se repetă, ceea ce l-a făcut să creadă că Pavel vede femeia egală cu soţul ei. De asemenea, el ia în considerare şi textul din 1.Co.7:4-5, în care Pavel cere ca cei doi să fie egali în relaţiile sexuale; acest lucru îl convinge pe Best să creadă că Pavel înţelege egalitate în căsnicie, la orice nivel. De aici, interpretarea lui merge mai departe, generalizând: „soţul nu este ales conducător al soţiei”.
Comentatorul Best aminteşte şi de textele din 1.Co.11:2îc şi 14:34-36 în care femeilor le este permisă participarea la închinăciune alături de bărbaţi, văzându-se obligat a sublinia subordonarea soţilor lor. Nu poposeşte mult în dreptul acestor texte şi revine la textul din Ef.5:22-23 afirmând că „Relaţia dintre soţ şi soţie este o paralelă cu cea a lui Hristos cu Biserica” (după care explică de ce e vorba de Biserica întreagă: „dacă ar fi fost vorba de una locală, automat poligamia ar fi fost aprobată”). El recunoaşte că v.23a susţine subordonarea femeii faţă de soţul ei, dar, în opinia lui, exprimarea lui Pavel este axiomatică, în termenii culturii de atunci şi citează pe Aristotel şi Plutarh. Astfel, în baza opiniei amintite, afirmă că folosirea termenului „kefale”, „cap”, pentru soţ (cf. 1.Co.11:3) este un non-sens. El aduce şi interpretarea lui Gilean în care bărbatul a fost cap al colectivului familiei, nu al femeii ca individ.
Se poate observa truda anumitor teologi în a moderniza interpretarea Sfintelor Scripturi, cu orice preţ. Nu numai ateii cioplesc din Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi creştinii trudnici în a găsi o interpretare potrivită gâdilării firii pământeşti. Atât printre comentatorii consacraţi şi cât printre credincioşii fără vreo pretenţie de cultură teologică se afirmă că Pavel a vorbit despre supunerea femeii doar fiindcă Biserica din Corint a avut anumite probleme (1.Co.11:10 / 14:34) – sfaturile lui Pavel date corintenilor nu sunt oglinda gândirii lui, ci o metodă de rezolvare a situaţiilor specifice Bisericii din loc. În realitate, Pavel a dat aceleaşi sfaturi şi efesenilor (Ef.5:22) şi colosenilor (Col.3:18). Acelaşi lucru le-a cerut şi ucenicilor lui Timotei (1.Tm.2:11-12, 14-15) şi Tit (Tit.3:3-5); şi pentru ei a folosit acelaşi „dreptar”. Petru nu a umblat cu Pavel şi nu a scris unei anumite biserici locale, iar el a cerut aceeaşi supunere (1.Pt.3:1).
c. Supunere voliţională. Verbul „upotasso” se traduce, aşa ca şi în cazul textelor din Ef.1:22 şi 5:21, „a fi subordonat”, „a fi supus”. În greaca koine, verbul poate lua forme diferite fără să-şi schimbe forma scrisă; aşa cum se prezintă el, verbul poate fi socotit ca fiind la pasiv (în opinia unora), ceea ce face să fie urmat de un dativ în care subordonarea este obligatorie: „bărbaţilor voştri”; el poate fi socotit şi ca fiind de mijloc (în opinia altora) în care raportul ierarhic este acceptat voliţional. Acest ultim caz se pare să fie susţinut de trei motive: (1) nu există nici o dovadă biblică prin care Biserica trebuie să se supună prin forţă; (2) acţiunile bărbatului ei sunt frazate într-un imperativ activ, în care el lucrează astfel pentru a-i plăcea soţiei sale; (3) în contextul 5:18-21, patru din cinci participii depind de imperativul „fiţi plini de Duh”; al cincilea participiu este văzut limpede ca fiind verb de mijloc, unde subiectul este responsabil pentru ceea ce face. Verbul „upotasso” (a fi la dispoziţia, a se subordona) din Ef.5:22 este diferit de verbul „upakouo” (a se supune) din 6:1 şi 6:5. Sunt din cei ce afirmă că „upotasso” este specific creştinismului. În lumea iudaismului elenist, în dreptul femeii erau comune verbele „upakouo” (a se supune) şi „douleuo” (a servi) bărbatului ei. În cultura elenă, în afara Noului Testament, „upotasso” este găsit numai de două ori: la Plutarch, în Moralia: Coniugalia praecepta 33, 142e şi la Pseudo-Callisthenes, în Historia Alexandri Magni 1.22.4. Termenul a fost des folosit pe plan politic, militar; în ce priveşte subordinea, a fost folosit şi pe plan social. Apostolii Pavel şi Petru au folosit termenul „upotasso” pentru sclavi (Tit.2:9 / 1.Pt:2:18). Pentru femei, Pavel foloseşte „upotasso”, iar scribul lui Petru „upakouo” (1.Pt.3:5-6) când o dă exemplu pe Sara (1.Pt.3:5-6); aşa dar, cei doi termeni apar ca sinonimi. Din toate, se pot observa două lucruri: pe de o parte se cere femeii supunere faţă de „cap”, iar pe de altă parte, supunerea nu este din pricina inferiorităţii.
În iudaismul elenic, din punct de vedere social, se crede că femeia era în categoria inferiorităţii. Iosif şi Filon, însă, nu arătau că femeia a fost înjosită în vreun fel. În cele două scrieri ale lui Pseudo-Aristotel, odată cu înaitarea vremii în sec. II şi III dH inferioritatea ei era afirmată, pe plan social, dar în familie femeia era egală cu soţul ei, relaţie mai mare decât între părinţi şi copii. Prin sec. al III-lea, femeia era considerată superioară soţului ei în anumite probleme în familie, însă, amândoi rămânând egali în creştere copiilor lor. Datorită egalităţii lor în actul sexual, Heohner crede că în mintea lui Pavel egalitatea aceasta a cuprins toate aspectele conjugale. Puţin mai târziu, nefiind de acord cu Thomas d’Aquino, Hoehner argumentează contrariul: bazat pe 1.Pt.3:6, „domnul” (cf. Ef.5:22) nu este bărbatul femeii şi se bazează pe cinci motive: (1) peste tot vorbise la plural, excepţie fiind „Domnul” la singular; (2) „Dumnezeu a lăsat o ierarhie în care soţul să fie peste soţie ca Hristos peste Biserică; aceasta este o motivaţie proprie pentru femeie să fie submisivă” (sic! vezi propria-i afirmaţie de mai înainte); (3) expresia „os to Kurio” este folosită şi în 6:7 (sau în 6:5 „os to Hristo”), (4) în mod similar; (5) nesimilaritatea din Col.3:18 ajută la a vedea contrariul a ceea ce spusese d’Aquinas. În concluzie, Hoehner opineazuă pentru egalitatea femeii cu bărbatul ei, dar i se supune acestuia în mod voluntar din dragoste şi frică, „ca Domnului”; dacă nu se supune Domnului, nu se va supune nici bărbatului ei.
d. Anti feminism. Un lucru care alimentează dorinţa „libertăţii femeii” este şi originalul grecesc al v.21-22: „Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos. Nevestelor, fiţi şi voi bărbaţilor voştri, ca Domnului”. Snodgrass deosebeşte trei interpretări ale acestui text: femeia să se supună soţului, cum se supune Domnului; sau, soţul este pentru femeie „domnul ei”, iar supunerea să fie întocmai; şi în final, supunerea soţiei în faţa soţului ei este parte a supunerii lor în faţa Domnului. El crede că cea de a doua nu este viabilă, celelalte fiind susţinute de v.24: supunerea trebuie să fie „în toate lucrurile”, ceea ce indică o supunere în toate sferele de activitate, prin aceasta păstrând viaţa trăită „ca Domnului””.
El nu acceptă teoria în care termenul „cap” (1.Co.11:3) este „sursă” şi nu conducere – în prezent, teorie la modă: „Comentatorii se pare că au ales această interpretare numai pentru a ocoli conotaţiile negative pentru discuţiile relaţiilor bărbaţi-femei în timpul nostru modern.” „Activitatea amândurora, soţie şi soţ, este bazată pe realţia lor cu Hristos şi dăruirea Lui pentru Biserică”, iar frica soţiei faţă de soţul ei (cf. Ef.5:33) aminteşte de Ef.5:21, ceea ce „oferă o altă cale, în care relaţia soţ-soţie oglindeşte relaţia Hristos-Biserică.
Referindu-se la codul familiei, Hoehner observă că cerinţa textuală din Ef.5:21 – „supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” – nu poate fi aplicată familiei întregi (bărbat, femei, copii, robi) chiar dacă toţi trăiesc „în frica lui Hristos”: stăpânului nu i se poate cere supunere în faţa robului, sau părinţilor în faţa copiilor, soţul în faţa soţiei lui şi Hristos în faţa Bisericii Sale (funcţie de v.23). Observaţia lui este un argument suficient în a vedea codul familiei începând cu v.22. Ceea ce spusese Pavel în Ef.5:2 este valabil tuturor: de o potrivă Bisericii şi familiei luată separat, dar în v.22-24 el se adresează specific femeii şi bărbatului ei.
Textul din 1.Pt.3:7 produce ambiguitate în unii cititori: de ce femeia este numită „vas mai slab”? Numai din punct de vedere fizic? Istoria nu ne ascunde această latură. Atât în societatea iudaică, cât şi peste tot în lume, femeia a fost de multe ori abuzată fizic, motiv pentru care Petru cere soţilor să se poarte cu mai multă înţelepciune cu soţiile lor care sunt „vase mai slabe” (1.Pt.3:7). Din viaţa de fiecare zi a lui Israel, ca şi în toate celelalte etnii, femeia a ajuns un vas mai slab şi din punct de vedere social, nu numai fizic. Jobes, pg. 207. Petru vrea să arate că acest adevăr nu scoate femeia de la dreptul de a „moşteni împreună harul vieţii”, cu soţii lor.
4. În Hristos
Credem că e bine a ne opri puţin în dreptul textului din Gal.3:28 în baza căruia unii comentatori afirmă egalitatea dintre soţ şi soţie. Chiar de la început, menţionăm că întreaga expunere din acest verset este „în Hristos”; acest lucru este uşor de observat, indiferent de limba în care ar fi traducerea. Noul Testament cunoaşte această expresie; am devenit atât de familiari cu ea încât uneori nici nu sesizăm realul ei sens. Faptul că Petru foloseşte expresia de trei ori (1.Pt.3:16 / 5:10, 14), iar Pavel de 84 de ori ne îndreptăţeşte încredinţarea că termenul nu este un teologomenon paulin şi că pe vremea aceea credincioşii erau familiarizaţi cu ea. Iată câteva exemple de folosire a acestei expresii necunoscută pe deplin: “În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Fp.3:6). Prin traducere, Isus înseamnă Mântuitorul; Hristos înseamnă Uns, Ales, Desemnat [să fie]; de aici: „În Numele [care este mai presus de orice nume (cf. Flp.2:9)] Mântuitorului Ales [pentru asta] din Nazaret, scoală-te şi umblă”. Numele acesta – Mântuitorul – are putere în El, noi însă ne-am obişnuit cu el şi-L folosim cu multă uşurinţă: Isus, Isus, Isus. “Răscumpărarea care este în Hristos Isus” adică ”Răscumpărarea în Cel Uns să fie Mântuitor” (Rm.3:24). “Eu dar, mă pot lăuda în Isus Hristos [adică:] în Mântuitorul Uns [pentru aşa ceva] (Rm.15:17). “…Spun adevărul în ‚Cel Uns, nu mint…” (1.Tm.2:7). Noi nu putem fi în persoana Hristos, ci în învăţăturile şi lucrările Sale; astfel, cine este în Hristos va vorbi numai adevărul (In.14:6); adevărul afirmat în această frază va uşura interpretarea reală a celor spuse în Gal.3:28.
Avem în faţa noastră un lucru deosebit de important: „În Hristos” este o expresie folosită de Pavel pentru a sublinia unicitatea şi măreţia Celui Uns să fie Mântuitor (lui Hristos Isus); evident, aceasta este în relaţia Lui cu omul, a omlui cu El şi a oamenilor între ei. Astfel, „în Hristos” [adică „în Cel Uns”] găsim: răscumpărarea păcătosului (cf. Rm.3:24); de fapt şi la drept vorbind despre răscumpărarea păcătosului am găsit în învăţăturile Sale şi în lucrarea Lui. „În Hristos” [adică „în Cel Uns”] găsim: viaţa veşnică (cf. Rm.6:23); Legea Duhului de viaţă (cf. Rm.8:2); Harul (cf. 1.Co.1:4); nădejdea (cf. 1.Co.15:19); slobozenia (cf. 2.Co.2:4); îndreptăţirea (cf. 2.Co.2:17); valoarea spirituală între circumcişi şi ne circumcişi (cf. Gal.5:6); bunătatea lui Dumnezeu (cf. Ef.2:7); planul cel veşnic al lui Dumnezeu prin care suntem şi noi mântuiţi (cf. Ef.3:11); dragostea (cf. 1.Tm.1:14); adevărul (cf. 1.Tm.2:7); făgăduinţa vieţii (cf. 2.Tm.1:1); mântuirea (cf. 2.Tm.2:10); evlavia (cf. 2.Tm.3:12); a fi vii pentru Dumnezeu (cf. Rm.6:11); câştigul celor adormiţi (cf. 1.Co.15:18) şi morţi (cf. 1.Ts.4:16), starea de a fi cu inima curată (cf. 2.Co.2:17), cu mahrama dată la o parte (cf. 2.Co.3:14); purtaţi de Dumnezeu în carul Lui de biruinţă (cf. 2.Co.2:14); dreptul de laudă (cf. Flp.3:3), de a fi într-o alergare (cf. Flp.3:14), sau desăvârşire (cf. Col.1:28). Toate le găsim în lucrarea Sa şi în învăţăturile Lui, adică „în Hristos”.
Trăirea reală a omului „în Hristos” (adică în învăţăturile Sale şi în trăirea Lui) va caracteriza un anumit aspect al relaţiilor lui cu alţi credincioşi (cf. Rm.8:1): în temniţă (cf. Rm.16:3 / Flm.23); el va vorbi numai adevărul (cf. Rm.9:1); formează un singur trup (cf. Rm.12:5); au un singur temei de laudă (cf. Rm.15:17); ei sunt sfinţiţi (cf. 1.Co.1:2), fraţi (cf. Col.1:2), născuţi (cf. 1.Co.4:15), şi trăiesc starea de pruncie în cele spirituale (cf. 1.Co.3:1), de înelepţi (cf. 1.Co.4:10), de învăţători (cf. 1.Co.4:15), în îndemnare (cf. Flp.2:1). Credinciosul care trăieşte învăţăturile lui Hristos, practic, el este şi trăieşte în Hristos.
De asemenea, în Hristos (adică în lucrarea şi învăţătura Lui) poate fi găsit Dumnezeu care îngrijeşte de sfinţi (cf. Flp.4:19); Dumnezeu Îşi desfăşoară “lucrarea puterii tăriei Lui” (cf. Ef.1:20) în Hristos, făcând unirea celor din ceruri cu cei de pe pământ (cf. Ef.1:10), pentru că noi suntem lucrarea Lui în Hristos (cf. Ef.2:10), apropiaţi de Dumnezeu în Hristos Isus (adică prin Sângele lui Isus; vezi Ef.2:13). Hristos este ceresc şi toţi cei ce suntem în El suntem cereşti (cf. In.17:14); toate lucrurile ce sunt în Hristos sunt cereşti. În Hristos, şi numai în El, suntem binecuvântaţi “cu tot felul de binecuvăntări duhovniceşti în locurile cereşti” (Ef.1:3).
Şi din nou: ce înseamnă a fi în Hristos Isus? Expresia aceasta subliniază unicitatea şi măreţia Celui Uns ca Mântuitor în relaţia Lui cu cei mântuiţi, şi a lor cu El, relaţie care se reflectă şi între ei. De asemenea: această relaţie (Dumnezeu-om, om-Dumnezeu, om-om) poate avea loc numai în El. În concluzie, când găsim afirmaţia „în Hristos”, „în El”, sau „în Dumnezeu”, suntem obligaţi a vedea subiectul în cadrul lucrării, a învăţăturii şi a puterii Mântuitorului. Atât lucrarea şi puterea Lui cât şi învăţătura Lui au în vedere mântuirea omului credincios.
5. Concluzie
În cazul acesta, întorcându-ne la subiectul nostru, nu se poate vorbi de egalitate socială între soţ şi soţie, ci numai în ce priveşte mântuirea. Pentru uşurinţa înţelegerii acestui lucru, preferăm să repetăm unul din principiile lui Dumnezeu: cel vinovat trebuie să-şi plătească vina, dar vai de cel ce l-a determinat la păcat. Adam a fost determinat de Eva la păcat, iar ea a fost înşelată de Şarpe. Lui Adam i s-a oferit o şansă de reabilitare: să-şi trăiască viaţa pe pământul acesta peste care venise blestemul din pricina păcatului lui. Evei i s-a oferit aceeaşi şansă, deşi prin ea venise căderea, dar pentru a putea beneficia, a trebuit ridicată la nivelul pe care l-a pierdut plătind diferenţa de vinovăţie: i s-au adăugat trei lucruri: a. suferinţele sarcinii şi a naşterii de copii, b. dorinţele ei se vor ţine după bărbatul ei, c. fiindcă el va stăpâni peste ea. În felul acesta s-a produs egalizarea între femeie şi bărbat, în şansa pentru redobândirea îndreptăţirii pierdute prin necredinţa provocată de Şarpe. Astfel „nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos” (Gal.3:28). Sunt destul de mulţi care se folosesc de acest text în susţinerea egalităţii dintre bărbat şi femeie, fără să mai dea vreo importanţă textului rămas din acel verset. De aceea flutură cu uşurinţă „egalitatea”, fiindcă nu o înţeleg.
De ne oprim asupra textului, găsim că: a. Între iudeul care avea toate de la Dumnezeu şi grecul care nu avea nimic, s-a produs egalizarea „în Hristos” (grecului i s-a dat diferenţa pe plan spiritual în vederea mântuirii: să păstreze Legea prin credinţă – Rm.3:31 / Gal.3:28); subliniem: textul nu descopere o egalitate socială, sau rasială, ei continuând să fie iudu şi grec, fiecare în cultura şi viaţa lui, însă de acum înainte „în Hristos”. b. Între scalvul socotit animal care vorbeşte şi stăpânul său care are drept de viaţă şi de moarte asupra lui, „în Hristos” este egalitate (robului i s-a dat diferenţa pe plan spiritual în vederea mântuirii: libertatea unui adevărat copil de Dumnezeu – 1.In.3:1 / Gal.3:28); subliniem şi aici: nu e vorba de egalitate socială, rasială, politică, economică (ei continuând să fie rob şi stăpân), ci egalitate în ce priveşte mântuirea pentru veşnicia ce va să vie. c. Exact acelaşi lucru are loc şi între femeie şi bărbatul ei: pentru fapta sa, femeii i s-a dat suferinţa sarcinii şi naşterii, soţul ei să stăpânească peste ea, iar dorinţele ei să se ţină după el, ca astfel, „în Hristos” ei să fie egali în ce priveşte mântuirea (Gal.3:28); şi aici trebuie subliniat: egalitatea nu priveşte latura socială: soţul continuă a fi „cap” al soţiei, iar ea supusă lui „în toate lucrurile ca Domnului”.