8. Acoperitoarea femeii (1.Co.11:10)
Deseori ne vine în minte tabloul prezenţei lui Dumnezeu lângă noi când luăm decizii, când gândim, când vorbim, sau acţionăm. Ce gândeşte El despre noi? Care-i poziţia Lui faţă de noi în acele momente? Textul din Is.30:1 ne obligă să ne gândim şi la aşa ceva: „Vai –zice Iehovah – de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din Duhul Meu şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat!”. Va veni vremea când în faţa omului va fi trecută toată viaţa lui prin focul judecății şi-şi va primi plata... examenului dat (cf. 1.Co.3:10-15). Atunci se va vedea o altă temeinicie a Cuvântului lui Dumnezeu: cei ce nu au avut Legea şi au păcătuit, vor pieri fără să mai fie judecaţi; cei ce au păcătuit deşi au avut o Lege, vor fi judecaţi după Legea pe care nu au respectat-o (cf. Rm.2:12). Noi nu putem duce pe nimeni în Rai și nici nu putem aruca pe nimeni în Iad; acest articol nu se vrea nici sperietoare pentru cineva, ci simplu: căutarea adevăratei interpretări.
Vis a vis de ultima afirmaţie, stă mulţimea teoreticienilor gata să dovedească neputinţa Legii în acțiune, întrucât textele cu pricina au nevoie de interpretare. Unele texte biblice nu pot fi acceptate decât literal, cum ar fi de exemplu Frângerea Pâinii din noaptea vânzării Domnului Isus: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Şi noi zicem: „Cu privire la Cină nimeni nu mai ridică obiecţii: ea se practică aşa cum ni s-a cerut”. Cu toate acestea, sunt destul de mulţi care au pretenţia „interpretării spirituale”, de la oameni fără pregătire şi până la teologi consacraţi, cum ar fi cazul existenţialiştilor germani. Sau, un alt caz: „botezul în apă” este un act care se practică literal – omul este scufundat în apă. Dar teoreticienii au un cuvânt de spus şi aici: chiar dacă baptismos înseamnă „scufundarea” persoanei, în interpretarea lor, actul în sine este echivalent cu stropirea capului persoanei, sau, turnarea câtorva picături de apă pe capul ei.
Am prezentat aceste două exemple pentru a arăta cât de „relativ” poate fi „dreptarul învăţăturii sănătoase” (cf. Rm.2:2 / 6:17 / Gal.6:16 / 2.Tm.1:13), pentru mulţimea teoreticienilor care oferă „interpretări spirituale” sau metode pentru demitologizare. Un fel de „A fi, sau a nu fi”, vorba lui Shakespeare. De vom da credit acestei mulţimi, ne trezim din nou în faţa tabloului prezenţei lui Dumnezeu care ne priveşte îndeaproape. Textul din 1.Co.15:1-2 ne obligă să ne întrebăm „Ce zice El despre noi și despre ceea ce facem?” și „Cum judecă El aceste situaţii?” Unii se avântă nesăţios în interpretări şi afirmaţii, chiar şi atunci când, marginal, recunoaşte că textul nu este de acord cu el. Aşa am găsit necesar a prezenta în fața publicului interpretările contradictorii a câtorva cercetători moderni cu privire la 1.Co.11:10.
a. Gordon D. Fee a scris un comentariu de 840 de pagini pentru Epistola întâia către Corinteni a apostolului Pavel. În dreptul textului din 11:2, arată că există o serie de comentatori, din care el citează doar patru, care ridică problema falsului biblic: Biblia nu este în întregime de la Dumnezeu. În ce-l privește, Gordon adaugă la subsol că e un pericol real în a admite că 1.Co.11:2-16 ar fi un adaus nepaulin. De aceea retraduce textul din 11:2-16 cuvânt cu cuvânt, text pe care-l socoteşte un argument paulin, şi-i arată cele trei părţi: I (v.2-6), II (v.7-12) şi III (v.13-16). În acest text el observă două lucruri: bărbatul şi femeia sunt două categorii complet diferite, iar termenul „cap” este repetat de nouă ori, arătându-i importanţa lui atât în folosirea lui metaforică cât și în cea literală.
În opinia noastră, autoritatea bărbatului este evidentă în toate cele cincisprezece versete, inclusiv în v.10. Lucrul acesta este bine subliniat în v.7 (în cea de a doua parte a argumentului paulin): perechea bărbat-femeie, este un simbol al „perechii” Dumnezeu-omenirea. Femeia –ajutor potrivit bărbatului ei – este creată din coasta lui; de aceea, ea este „slava bărbatului ei”. Tot la fel, omul, „cu puţin mai prejos de Dumnezeu” este lucrarea mâinilor Creatorului; de aceea el este „slava lui Dumnezeu”. Acest lucru anunţă interpretarea v.10: femeia trebuie să intre sub autoritatea bărbatului ei (care-i este cap, după cum și el este sub autoritatea lui Hristos care-i este Cap, cf. v.3).
Gordon D. Fee, crede că textul din v.10 cere femeii să intre sub acoperitoare, care este semnul autorităţii ei personale, din următoarele motive: v.8-9 prezintă femeia ca fiind creată din bărbat, pentru bărbat, iar acestor două versete le corespunde v.11-12 în care cei doi femeia şi bărbatul ei sunt numai împreună, de la Dumnezeu, niciodată separat. În opinia sa, în v.10, care este la mijlocul celor două perechi – v.8-9 şi v.11-12 şi ţinând cont de v.7 – femeia „trebuie” să intre sub autoritatea ei de femeie, nu a bărbatului ei: ea fiind slava bărbatului ei, ea trebuie să aibe o demnitate, o persoanlitate, o autoritate a ei, nu a bărbatului ei. Privind critic exegeza lui Gordon, nu se poate să nu observăm tendenţioasa interpretare a acestui „trebuie”: presupunerea lui personală – ce se vrea cu putere de adevăr – care, zice el, aparţine lui Pavel. În paragraful imediat următor, unde începe cea de a treia parte a „argumentului pulin”, el vede acest argument ca fiind „astray a bit”, adică un argument greşit. De aceea, Pavel, în v.13, spune acelaşi lucru pe care l-as pus în v.5, însă întrebând retoric şi conchide că acest lucru nu este un subiect de ceartă pentru bisericile lui Dumnezeu.
La modul general vorbind, valoarea comentatorului stă în explicarea şi descoperirea ascunzişurilor Scripturii. Referitor la subiectul de faţă, comentatorul Gordon a bătut câmpii, exegetic, din pricina ideii, foarte probabil împrumutate, în studiile sale, pe care se trudeşte să o aplice. Dacă admitem că femeia trebuie să aibe propria sa atoritate, ne întrebăm, în raport cu cine? A intra sub propria sa autoritate? Considerăm că e un non sens – un general de armată nu mai are autoritate de general când e doar el singur pe o insulă. Autoritatea femeii este în relaţie cu „capul” ei (cf. v.3)? Dacă da, înseamnă că bărbatul este în aceeaşi relaţie cu „Capul” său (cf. v.3)? Nu insinuăm, dar dacă Eva nu şi-ar fi practicat acea autoritate de faţă cu Adam (capul ei), ci ar fi rămas în poziţia de „ajutor” pentru el în rezolvarea problemei apărute (doar în caz de solicitare), e foarte posibil că ei nu ar fi ajuns expulzaţi din Grădina Edenului.
b. Spiros Zodhiates (a cărui limbă maternă este greaca) găseşte termenul exusia ca fiind o „putere” („stăpânire”) în sensul permisiunii în a face ceva şi dă ca exemplu In.19:11 („Nu ai avea nici o putere... dacă nu ţi-ar fi fost dată de Sus”). Zodhiates, în analiza exusiei (a puterii, a stăpânirii, a autorității) a găsit patru posibilităţi de folosire a termenului. În grupa a patra a găsit, că termenul poate fi folosit ca particular şi general, sau ca metonimie (figură de stil care constă într-o inversare voluntară în exprimarea cauzei şi efectului, a abstractului prin concret, a posesorului prin obiectul posedat, partea prin întreg). În dreptul textului din 1.Co.11:10 el afirmă că „...exusia este folosită ca o emblemă a puterii, ca exemplu vălul, sau acoperitoarea (cf. 1.Co.11:13, 16), ca o emblemă a supunerii sub puterea [stăpânirea] bărbatului ei, un semn al modestei aderenţe la serviciile şi uzarea stabilite prin Lege sau obiceiuri (mai puţin unei minţi bolnave care poate lua avantaje în unele situaţii ce s-ar putea întâlni în mulţimile creştine).”
c. Marvin R. Vincent a explicat traducerea termenului exusia, în 1.Co.11:10, astfel: „Folosit aici ca un simbol al puterii, acoperirea capului ca un semn a autorităţii bărbatului ei”. Tot el menţionează că în traducerea Bibliei în Revised Version of the New Testament, exusia este tradusă doar cu „un semn al autorităţii”, fără să mai specifice a cui este această autoritate. Influenţele străine se strecoară cu dibăcie: autorilor BRV nu le cade bine ca femeia să fie sub autoritatea soțului ei, iar să afirme că exuzia este a femeii ar fi o îndrăzneală prea mare. Așa că preferă tăcerea.
d. Istoria ne dezvăluie tradiţia culturilor creştine în cadrul cărora femeia umbla de o altă acoperită, motiv pentru care nu existau întrebări sau discuţii doctrinare.
e. Alte interpretări. (1) Sunt din cei ce scurtează drumul conversaţiei cu v.15: femeia având părul lung, este gata acoperită, de unde concluzia că nu mai e nevoie de o altă acoperitoare. Stând împotriva acestei interpretări nemature, Gordon afirmă că explicaţia este greşită prin chiar expunerea v.5-6, atât din punct de vedere al limbii cât şi al gramaticii ei.
(2) De asemenea, el aminteşte că sunt şi teoreticieni care consideră că pentru verbul „a nu acoperi”, limba greacă permite şi sensul de „a pierde părul prin cădere”; de aici o explicaţie absurdă: dacă femeia nu se acopere o să-i cadă părul. Întrebăm noi, oare, mintea iudeului Pavel nu s-a putut opri decât la poveștile grecilor?
(3) Felul lui Gordon de a pune problema poate surprinde: „Dar de ce sunt femei care nu acceptă acest mod de îmbrăcăminte?” Acest fel de a gândi este complet în afara Scripturii; credincioşii aşteaptă de la comentator ce zice Dumnezeu, nu ce zic acele femei care-şi au propria lor teologie. Aşa că el continuă: „Astfel, interpreţii privesc pasajul acesta (v.2-16), cu o înţelegere particulară pentru v.3 şi 7-10 ca o încercare a lui Pavel în „a pune femeia în locul ei propriu”, ca „femeile să păstreze simbolul tradiţional a subordonării lor, acoperitoarea”. Deci marele apostol Pavel a văzut în acoperitoare nu simbolul autorității ei, ci subordonarea față de bărbat?
(4) O altă interpretare foarte populară în prin seminariile din Statele Unite se opreşte asupra v.5: „Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă.” Este cunoscut că în templele Greciei antice existau aşa numitele preotese; cel ce-şi aducea jertfa, de voia ca zeii s-o primească, trebuia să aibe un contact sexual cu una din acele femei care erau rase pe cap. Unii din cei ce promovează „libertatea” femeii în a fi dezvelită la rugăciune, apelează la aceste femei rase pe cap: Pavel ar fi asemănat aceste femei lebertine ale Bisericii cu preotesele templelor zeilor Greciei antice. În acest punct merită a se observa o inadvertență: comentatorii noștri moderni recunosc că această asemănare – a femeii dezvelite la rugăciune cu preotesele păgâne nu este o revelație de la Dumnezeu.
Noi am insistat mult asupra unui aspect omis în teologiile moderne: rolul Satanei în întreaga nostră existenţă pe pământ. În Problematica unor termeni teologici am arătat importanţa cunoaşterii celui de al treilea punct important în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a mântuirii noastre – Satan. Dacă la o masă stau câteva gândiri teologice, nu se poate ajunge la un numitor comun din pricina puternicei credinţe că „ceilalţi sunt greşiţi”. Există „lumină” în mintea ateului (pe care Pavel o numeşte „întuneric”) până când puterea ei este spulberată, iar gândirea omului lucrează altfel. Să luăm două exemple: (a) Conform 1.Tm.2:15 femeia este mântuită prin naştere de copii; în concluzie Hristos nu a murit pentru femei, ele putându-şi lucra mântuirea fără El. Dar în exegeza aceasta, am omis v.14 în care se arată cum căderea Evei (prin înşelăciunea Şarpelui) a făcut-o să piardă dreptul la reabilitare; în îndurarea Sa, Dumnezeu i-a dat povara naşterii de copii prin care este reabilitată, fiind în drept egal cu bărbatul ei la mântuirea prin Hristos. Ce s-ar fi întâmplat în omenire dacă ar fi lipsit v.14? (b) De două mii de ani, în special în Biserica Apuseană şi în cele care s-au desprins din ea, se afirmă ca adevăr că Tată L-a pedepsit pe Fiul pentru păcatele omenirii. În Ez.18:20 Dumnezeu a afirmat că răutatea celui rău va rămâne peste el, la judecată, şi dreptatea celui drept va rămâne peste el când va fi judecat. Când oamenii totuşi insistă că Isus a fost „pedepsit”, ei nu gândesc că Îl fac mincinos pe Dumnezeu? Calviniştii au găsit o formulă: „Tatăl este Suveran şi face ce vrea, cum vrea, când vrea şi nu dă socoteală nimănui”. Le amintim acestora că Însuşi Dumnezeu este drept în baza propriilor lui cuvinte; de aceea: El nu-Şi va călca cuvântul numai fiindcă e Suveran. În toată Biblia este un singur loc care profeţeşte despre „pedepsirea Domnului Isus”: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Is.53:5, TC). Da, dar ca şi în exemplul anterior, cineva este interesat a omite contextul imediat, în special v.4: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit” (TC). Cerem cititorului să urmărească pornirea tuturor martorilor la răstignirea Domnului: ei credeau că Dumnezeu este Cel ce l-a pedespit, lovit, smerit, chinuit, asuprit, apăsat, judecat, şters de pe pământul celor vii. Adevărul e că multora le place ritualul şi cât mai dramatic posibil, îmbrăcând nepotrivirile în mantaua „tainelor” divine.
Întorcându-ne la subiectul nostru, în ultima interpretare se încearcă a dovedi că în v.5 „capul ei” nu este bărbatul, ci capul pe care trebuia să şi-l învelească la rugăciune. Dar contextul imediat? Iată ce zice Pavel: „3Dar vreau să ştiţi că fiecărui om, Hristos îi este Cap; iar cap pentru fiecare femeie, este bărbatul [ei]; şi Capul lui Hristos este Dumnezeu. 4Orice bărbat care se roagă sau proroceşte având pe cap [acoperitoare] aduce ruşine Capului său. 5Dar orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul descoperit, pentru aceasta este la fel cu [cea] rasă” (v.3-5, OG). Funcţie de v.16, noi adăugăm aici: cine nu vrea să înţeleagă, să nu înţeleagă. Sunt două lucruri cari trebuiesc amintite: (a) Înainte de cădere, Eva nu fusese atenţionată că ea trebuie să fie supusă bărbatului ei, dar după cădere i s-a spus: „...iar el va stăpâni peste tine.” A mai adus Creatorul vreo şansă a emancipării femeii de sub stăpânirea bărbatului? Al cui este interesul să insiste că bărbatul şi femeia sunt egali în societatea uman-creştină (pe lângă spiritualitatea amintită de Pavel în Gal.3:28), şi că femeia îşi are propria ei autoritate în această egalitate? Şi fără ocolite, al cui este insistenţa ca femeia să nu mai fie sub stăpânirea bărbatului ei după porunca Creatorului?
(b) Insistenţa că „femeia cu capul ras” din vorbirea lui Pavel este preoteasa de la templele păgâne, este o rătăcire de la adevăr, dar şi o insultă la adresa sfântului apostol Pavel. Oare, a fost Pavel atât de sărac în cunoştinţele lui iudaice, de în mintea lui de teolog şi-a găsit loc o prostituată în pârghierea adevărului? Nu cumva, de fapt, el avea în vedere adevărul lui Dumnezeu menţionat în Tora? În Dt.21:10-14, porunca cuvântă astfel: „Când vei merge la război... poate că printre prinşii de război vei vedea o femeie frumoasă şi o vei dori de nevastă. Atunci s-o aduci înăuntrul case tale. Ea să-şi radă capul şi să-şi taie unghiile, să-şi lepede hainele pe care le purta când a fost prinsă, să locuiască în casa ta şi să plângă pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile. După aceea să te duci la ea, să-i fii bărbat şi ea să-ţi fie nevastă. Dacă nu-ţi va plăcea, s-o laşi să plece unde va voi, dar nu vei putea s-o vinzi pe argint, nici să te porţi cu ea ca cu o roabă, pentru că ai înjosit-o” (TC). Două lucruri de observat aici: întâi, el a înjosit-o cerându-i ca ea să-şi radă capul; apoi, timp de o lună de zile, ea a fost o ruşine pentru sine (unghiile şi părul care-i crescuseră în ţara idolatră şi duşmană, cât şi îmbrăcămintea de acolo, toate vorbind despre locul în care domnea puterea întunericului idolatriei). Cu alte cuvinte, ea cu mâna ei trebuia să lepede tot ce era străin de Ţara peste care era Numele lui Dumnezeu. Cum a zis Pavel în v.5? Femeia care se roagă cu capul descoperit „...este ca una care ar fi rasă”. Cu adevărat, oare, a vrut Pavel cu orice chip să impună o doctrină ce nu venea de la Dumnezeu şi şi-a ales o pricină din păgânismul grecesc? Dacă da, atunci omul acesta nu a fost călăuzit de Duhul Sfânt şi nu merită nici un respect; numai că, dacă e așa, cât e de mare adevărul lui Pavel? Noi îl recunoaștem pe Pavel ca apostolul adevărat al Domnului Isus, plin de Duhul Sfânt în tot ce a trăit și lucrat. Părerile oamenilor? Sunt ale lor și vor pieri odată cu ei.
f. Opinia noastră. Credem necesar a sublinia că vocabularul limbii greceşti folosit în Noul Testament (cf. Strong’s) se rezumă la doar 5624 cuvinte; comparativ, limba română modernă foloseşte aproximativ 60.000 cuvinte. Aşa că nu miră pe nimeni cum un cuvânt poate avea două sau mai multe sensuri în folosire. Spre exemplu, paradosis, are sensul de „tradiţie”, dar şi de „învăţătură”; desigur este la latitudinea comentatorului să aleagă sensul potrivit. Versetul 2 al textului nostru ne ajută să înţelegem că e vorba de „învăţături”, nu de „tradiţii” pe care Pavel le-a „transmis” (corespondentul real al termenului paradidomi). „Transmiterea” este comunicarea între două persoane (clase, echipe, grupuri) prin intermediul unei persoane, a unei scrisori, etc; în cazul nostru comunicarea lui Pavel era din partea Domnului, către credincioşi.
„Bărbatul şi femeia” lui sunt perechea care arată simbolic spre perechea „Hristos şi capul familiei”, lucru care indică principiul guvernamental al divinităţii în problema mântuirii: „Tatăl şi Fiul”; în aceste trei perechi, cel dintâi este „cap” celui de al doilea. Divinitatea este dincolo de pragul limită a umanităţii, aşa că Pavel urma să transmită şi diferenţa dintre membrii ultimei perechi – Adam şi Eva după cădere (!), acum – în Hristos: bărbatul cu capul descoperit, iar femeia cu capul acoperit.
Gordon afirmă: „Se pare că Pavel este preocupat să schimbe problema de la libertatea individuală a cuiva la responsabilitatea relaţională”. „Astfel, Pavel nu se ocupă cu ierarhia (unuia asupra altuia), ci cu relaţia (unică, a unuia ce poate fi sursă a existenţei celuilalt). Desigur, aceasta nu vorbeşte despre autoritatea bărbatului; Pavel este ocupat cu „slava bărbatului” fără de care el nu este complet”. Atenţionăm cititorul asupra terenului alunecos: Gordon îşi începe prezentarea opiniei sale astfel: „Se pare că Pavel...” Cu alte cuvinte, e greu de făcut asemenea afirmaţii, dar aşa „se pare că”. Apoi, după ce şi-a prezentat ideia schimbării lui Pavel, plutind puţin prin dubii, dă impresia că de fapt aşa stau lucrurile şi dintr-o dată (după două pagini) devine sigur în afirmaţiile făcute: „Astfel, Pavel nu se ocupă cu ierarhia... ci cu relaţia...”. Departe de orice fel de tendenţionzitate, putem afirma că exegeza prezentată trădează speculaţiile.
Sunt două lucruri care ne obligă a ne opri puţin în dreptul „autorităţi femeii” (nu a soţului) şi a obligativităţii de a o avea, funcţie de explicaţiile lui Gordon.
(1) Textul din 1.Co.11:10: „De aceea trebuie ca femeia să aibe autoritate pe cap, din pricina îngerilor”. Termenul acesta, exusia, poate fi tradus astfel: autoritate, jurisdicţie, libertate, putere, drept, tărie (în traducrea Cornilescu „stăpânire”). Ca exemplu de folosire a acestui termen, exusia, poate fi şi textul din Fp.26:12 („În acest scop, m-am dus la Damasc cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă”). Corespondentul cel mai potrivit este „autoritate”, respectiv „stăpânire”: „...dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.
În apărarea libertăţii femeii – un fel de independenţă faţă de soţul ei – deseori se foloseşte şi textul din Gal.3:28: „Nu este iudeu, nici grec; nu este rob, nici slobod; nu este masculin, nici feminin; fiindcă noi toţi, una suntem în Hristos Isus”. Diavolul se luptă pentru surparea adevărului din mintea omului; ca exemplu, prin necredinţă Adam şi Eva au călcat porunca; ei au crezut pe Șarpe. Extrem de mulţi folosesc textul din Gal.3:28 pentru a flutura „egalitatea”, dar uită că aceasta există numai „în Hristos”. Cu ajutorul tehnologiei de astăzi, mulţi îşi batjocoresc trupurile procedând la „schimbarea sexului”, dar femeia rămâne tot femeie, iar bărbatul rămâne tot bărbat; oricât s-ar lăuda sluga cu egalitatea în Hristos cu stăpânul său, în viaţa de fiecare zi el rămâne tot slugă, iar stăpânul, tot stăpân; iudeul rămâne tot iudeu, iar grecul este tot grec în limba şi cultura lui. Egalitatea, de care vorbise Pavel, este numai în mântuire.
Dacă nu ar exista diferenţele amintite, logic, nu ar fi nevoie să se amintească egalitatea. Faptul că există astfel de diferenţe l-a determinat pe Pavel să sublinieze că ele dispar „în Hristos”, adică în credinţa în Dumnezeu prin Isus Hristos: robul este egal cu stăpânul lui doar în credinţa lui în Dumnezeu (vezi și 1.Co.7:21); femeia, care poartă pe capul ei semnul autorității soţului ei este egală cu el în credinţa în Dumnezeu prin Isus Hristos; iudeul, în credinţa lui în Dumnezeu prin Isus Hristos, nu este mai presus de grec. Aceasta este egalitatea de care a vorbit apostolul Pavel. Acest text nu are nimic a face cu diferențele sociale.
(2) Termenul grecesc ofeileo – care arată obligativitatea femeii de a fi acoperită la rugăciune şi la proorocie – corect se traduce „datoare”; acest cuvânt poate fi tradus în următoarele forme: a fi dator să, a fi legat să, a fi obligat să. Apostolului Pavel îi sunt acreditate şi următoarele texte în care se găseşte acest cuvânt: Rm.13:8 / 15:1, 27 / 1.Co.5:10 / 7:3, 36 / 11:7, 10 / 2.Co.12:11, 14 / Ef.5:28 / 2.Ts.1:3 / 2:13 / Flm.18.
Dacă Pavel a gândit că pentru femeie este o „datorie” a intra sub vălul care „vorbeşte” despre atoritatea ei, ne întrebăm; cui îi „datorează”? Şi de ce datoria aceasta intră în acţiune numai în procesul comunicării cu Dumnezeu (prin rugăciune şi prorocie)? În rest, ea nu mai este datoare a fi „stăpână”, „cu autoritate”? Deci, dacă ea nu este sub propria-i autoritate, demnitate, dignitate, decât sub acoperitoarea capului, de ce Pavel a venit în ajutorul ei numai în cazul comunicării cu Dumnezeu? Sau, dintr-un alt punct de vedere, dacă pentru Pavel femeia este „egală” cu soţul ei în Hristos, acest „în Hristos” este numai la biserică? Ori, femeia poate să umble fără pic de autoritate, de dignitate, de respect, de demnitate (neacoperită!), dar pentru a fi egală cu soţul ei „în Hristos”, „femeia trebuie să aibe autoritate pe cap, din pricina îngerilor”?
Nu putem avea pretenţia la vreun răspuns în dreptul condiţiei impuse de Pavel („din pricina îngerilor”), dar obligativitatea acoperirii femeii există; ea este „datoare”. De ce? Faţă de cine? Dumnezeu a zis: „ ...şi El va stăpâni peste tine” (Gn.3:16). Dar de ce nu ni se explică totul, inclusiv condiţionarea („din pricina îngerilor”)? Răspunsul este al lui Dumnezeu: sunt lucruri pe care intenţionat nu ni le-a dat (cf. Dt.29:29). Şi dacă nu putem explica condiţionarea, să anulăm porunca?
Cum explicase și Zodhiates în dicționarul său, termenul grecesc exusia vorbeşte despre autoritatea soţului asupra soţiei, aşa cum există autoritatea lui Hristos asupra soţului ei, aşa cum este autoritatea Tatălui asupra Fiului. Să privim cele trei aspecte ale autorităţii funcţie de v.3: (1) Însuşi Fiul a declarat că El este „una” cu Tatăl: (a) ca Dumnezeu, Amândoi sunt sub aceleaşi caracteristici divine; (b) în procesul mântuirii însă, Tatăl „este mai mare”; deci Tatăl este Capul lui Hritsos. (2) Fiul, ca trup omenesc, (a) este una cu muritorul acestei planete: „ispitit ca şi noi”; (b) în raport cu omul, însă, El este „Cap” al bărbatului din pricina biruinţei: dintre toţi bărbaţii, El singur a fost găsit fără păcat (din pricina lui Adam tot pământul este sub blestem). (3) Femeia este una cu bărbatul „în Hristos”: (a) amândoi au parte de aceeaşi mântuire; (b) excepţia este înlăturată prin impunerea diferenţei: soţul să fie „capul” ei. Prin urmare, femeia poate veni înaintea Domnului la rugăciune ori ca „legată” de soţul ei (purtând pe cap semnul stăpânirii lui), ori „nelegată” de vreun bărbat (necăsătorită, sau văduvă). Şi repetăm aici, porunca lui Dumnezeu (din Gn.3:16): „...iar el va stăpâni peste tine”.
Îndrăzneala lui Gordon D. Fee de a ridica problema adevărului din punctul de vedere al femeilor ce nu vor să se supună acestei obligativităţi, ne deschide uşa să îndrăznim şi noi, cel puţin în a face câteva observaţii. (a) Noi nu suntem Dumnezeu: nu băgăm pe nimeni în Rai şi nu aruncăm pe nimeni în Iad, mai ales că Pavel ne-a sugerat că pe astfel de subiecte să nu existe neînţelegeri (1.Co.11:16). (b) Domnul Isus ne-a revelat ceva din ziua judecăţii: unii, din pricina vieţii pe care o trăiau, vor pierde cununa, plata (cf. 1.Co.3:11-15), iar altora le va zice: „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Mt.7:22-23); ei au prorocit, au făcut minuni, au scos afară demoni, activitate ce poate fi făcută numai cu Duhul Sfânt (cf. Mt.12:28). Deci au trăit o viaţă frumoasă „în Hristos”, partea rea fiind că deși siguri că sunt cu Dumnezeu, au umblat şi lucrat şi cum nu trebuia! (c) Miile de interpretări asupra Sfintelor Scripturi dovedeşte că Cuvântul lui Dumnezeu este o sită pentru credincioşi, aşa cum a fost şi Cuvântul Domnului Isus pentru cei din vremea Lui (cf. Mt.13:10-15). (d) Şi totuşi „neghina” nu se cere a fi scoasă afară din ogor până la sfârşit, la judecată (cf. Mt.13:30, 40-43).
Fără îndoială va veni şi vremea judecăţii când puterea „sitei” (amintite la pct. c) va fi experimentată personal de fiecare om de pe pământ. Pentru unii va fi pricină de bucurie, pentru alţii va pricină de regret în eternitate. De aceea, în vremea de acum, Pavel a stabilit limită contradicţiilor (cf. v.16): „Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei; şi nici bisericile lui Dumnezeu”.