"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Un astfel de subiect poate fi plin de citate din lucrările marilor personalități ale omenirii; fără îndoială, curiozitatea cititorului ar fi răsplătită. Dar suntem motivați să atragem atenția cititorului spre punctul de vedere al Celui ce l-a creat pe om, nu a creaturii din exterior. De ce l-a creat? După căderea lui Adam și Eva, de ce nu i-a nimicit și să-i fi recreat într-o formă mai reușită? De ce nu l-a nimicit pe Satan imediat, ci l-a lăsat să înșele omenirea?

 

 

a. Cel mai popular răspuns este acesta: Dumnezeu voia să aibe pe cineva în jur față de care să-Și manifeste iubirea. Răspunsul acesta poate fi apreciat și ca nelogic și fără suport biblic. Am putea, oare, să afirmăm că Dumnezeu pre-știa căderea omului, înainte de a fi creat, dar l-a creat doar cu scopul de a-Și arăta iubirea față de el, când știa cât de strâmtă e cărarea și cât de puțini merg pe ea spre mântuire? Faptul că e plin de bunătate, de iubire, de milă (cf. Ex.34:7) arată că ideea amintită este lipsită de logică și de suport biblic.

b. Creatorul putea să nimicească creatura om și să facă după propunerea pe care i-o făcuse lui Moise – să nimicească poporul și în locul lui să ridice un alt popor din Moise – anume, să nimicească pe Adam și Eva și să creeze un alt model. De ce nu a făcut așa? Obișnuit, comentatorii nu s-au ocupat de acest aspect. În textele din 2.Tm.1:9, ca și Col.1:26 / Ef.1:9 (cf. Is.6:8) ni se descopere Creatorul ca Unul care știa exact ce se va întâmpla din pricina fostului heruvim care a devenit un Șarpe, iar mai apoi Satan. De aici, crearea omului este doar o parte din marele plan al lui Dumnezeu, iar punctele determinative pot fi cunoscute doar în parte (cf. Dt.29:29 – noi avem lucruri care ne sunt descoperite și care nu ne sunt descoperite). Dumnezeu în puterea și existența Lui este dincolo de puterea omenească de a cuprinde. El a cunoscut întreaga istorie ce va urma; omul a fost și este un pion principal în tabloul întreg al lucrărilor lui Dumnezeu.

c. Din cele anteror spuse reiese că Dumnezeu știa nu numai omul care va cădea ci și pe Satan prin care va fi căderea. Iar dacă „omul” ar fi fost singurul obiect al planului său, da, Satan ar fi fost curățat imediat și nu s-ar fi ajuns și la căderea din Grădina Edenului. Din alt punct de vedere, dacă toate sunt făcute de El „pentru El”, înseamnă că este la latitudinea Lui să nu-l nimicească pe Satan până Își va sfârși lucrarea. Din exterior privind, diavolul cu mulțimea duhurilor necurate sunt un fel de rău fără frâu. Acesta este motivul pentru care unii comentatori cred că Satan este un fel de instrument la îndemâna lui Dumnezeu. Sunt și din cei ce cred că realitatea dintre cei doi nu este prea departe de credința persană în cei doi dumnezei – un dualism în care Dumnezeu nu se poate dispensa de Satan; pentru Dumnezeu diavolul ar fi un fel de rău necesar.


Creatura om și Creatorul ei

În ce privește informațiile oferite de textele scripturale, unele sunt limpezi, altele pot determina speculația și presupunerile. Însă adevărul nu are nevoie de nici o speculație. De aceea considerăm textele așa cum sunt, în limita informațiilor pe care le au și nu acceptăm argumentarea în favoarea „adevărului” născut din presupuneri și speculații.

În inspirația sa, Solomon afirmă că duhul omului, la moarte, se „întoarce” la Creatorul care l-a dat (cf.Ec.12:7). În textul din Iov.34:14-15 descoperim că Însuși Dumnezeu ia înapoi duhul și sufletul omului; același lucru îl spune și Moise în Ps.90:3. Aceste texte permit înțelegerea că duhurile oamenilor există înainte de a fi întrupate la naștere pe pământ; asta înseamnă că există un anumit loc, în cerurile lui Dumnezeu, în care există aceste duhuri, viitorii oameni. Informațiile acestui subiect nu sunt suficiente, în schimb ni se oferă câteva informații deosebit de palpitante cu privire la viitorul creaturii om. Este omenesc a pune o sumedenie de întrebări, indiferent că putem răspunde sau nu. De aceea insistăm asupra principiului de bază pe care Dumnezeu ni l-a pus înainte: toate lucurile descoperite sunt ale noastre, iar cele nedescoperite (sunt și din acestea!) sunt ale lui Dumnezeu (cf. Dt.29:29).

Cărțile profeților sunt dovezi ale puterii lui Dumnezeu de atotcunoaștere și atotprecunoaștere. Acest adevăr deschide ușa larg acceptării că absolut tot ce există, lui Dumnezeu Îi erau cunoscute înainte ca ele să existe; El preștia că după creație omul va cădea și va avea nevoie de izbăvire (2.Tm.1:9). Dar omul nu este singurul căzut. În Ez.28:15-18 și în Is.14:12-13 / Dn.8:10/12 ne este descrisă munca fostului heruvim, Strălucitorul: a doborât la pământ o parte din „stele” (cf. Ap.12:4, acestea sunt o treime din numărul lor). În inspirația Duhului Sfânt, sau din învățătura ce o primise de la Isus, apostolul Pavel afirmă că „prin sângele crucii Lui” Isus, „Dumnezeu a vrut ca” „să împace totul cu Sine” „atât ce este pe pământ cât și ce este în Ceruri” (Col.1:20).

Despre un astfel de Dumnezeu, nu se poate spune că S-a apucat să creeze omul din lipsă de orice altă ocupație, după care a rămas antrenat în tot ce s-a întâmplat. Creatorul avea un motiv puternic în a face ceea ce a făcut, deși preștia ce se va întâmpla; a fost determinat. Dacă în Vechiul Testament textele conduc la existența unui plan în baza căreia a creat (ca exemplu Is.6:8 / Ps.40:7) în Noul Testament textele sunt edificatoare (Ef.1:9 / Col.1:26 / 2.Tm.1:9). Și pentru că Dumnezeu precunoștea în detalii căderea omului, înseamnă că merită a fi cunoscută valoarea lui – în limita informațiilor pe care ni le oferă Scripturile Sfinte – în prezent și în viitorul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru el.

Israel

O anumită caracteristică a dragostei lui Dumnezeu stă în a ne lăsa să vedem propria nostră valoare. Astfel, Creatorul îi arată lui Cain vinovăția Sa, deși preștia că acesta nu se va corecta. Tot așa a lucrat și cu Israel. Apostolul Pavel observă sensul textului din Ps.51:4 (cf. Rm.3:4): tot timpul Dumnezeu este în judecată cu omul, creatura Sa; în viața de toate zilele, oamenii – credincioși și necredincioși – sunt în judecată cu Creatorul lor, de multe or condamnându-L; realitatea lucrurilor arată că El este fără vină, „drept... când este judecat”. Astfel, de-a lungul istoriei lui Israel Dumnezeu acționează în două direcții: deși preștia neputința lui Israel și legănarea lui între bine și rău, îi oferă șansa singurului chemat. În acest sens, revelatoare este afirmația Sa prin Ieremia: „Căci n-am vorbit nimic cu părinții voștri și nu le-am dat nici o poruncă, cu privire la arderi de tot și jertfe, în ziua când i-am scos din țara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: „Ascultați glasul Meu, și Eu voi fi Dumnezeul vosru, iar voi veți fi poporul Meu, umblați pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiți fericiți” (Ier.7:22-23). În ziua eliberării, Dumnezeu precunoștea necesitatea venirii lui Mesia, de unde, necesitatea jertfelor – actele profetice a venirii Lui și a biruinței Sale – dar nu le-a vorbit nimic despre așa ceva, în schimb a încheiat un Legământ cu ei. În ziua încheierii Legământului, Moise a adus jertfe (arderi de tot și jertfe de mâncare) din proprie inițiativă, apoi a luat din sângele acelor jertfe și a stropit poporul zicând: „Iată sângele Legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte” (Ex.24:6-8). Dumnezeu nu a intervenit știind că în scurtă vreme Israel devine idolatru în fața vițelului de aur. El va cere lui Moise să ridice un popor nou din urmașii lui, iar pe Israel să-l nimicească într-o clipă; în felul acesta nu ar mai fi fost nevoie de jertfe. Dumnezeu a vorbit astfel lui Moise, deși sus pe munte i-a dat directive cum să facă altarul pentru jertfe. Israel trebuia să se vadă singur vinovat; în felul acesta s-a impus venirea unui Mesia. Repetăm afirmația de la început: atât de mult a iubit Dumnezeu pe oameni că le-a arătat tot timpul nivelul valorii lor.

Valoarea preoțească

Omul nu este, în ochii lui Dumnezeu, o bijuterie; bijutierul o lucrează cum vrea și se bucură de frumusețea ei, dar nu-i cere nimic, ea fiind fără rațiune. Creatorul a dat omului darul rațiunii și al comunicării; omului i se cere să gândească și să comunice. Și numai acest lucru argumentează că Dumnezeu nu a lucrat nimic la întâmplare, ci totul în baza unui plan bine gândit. Așa că nu e de mirare ca omul să fie folosit la ridicarea altor oameni; intenția vădită a lui Dumnezeu este ușor de observat în definirea Legământului: Singurul Dumnezeu este al poporului, poporul este al lui Dumnezeu. În acest Legământ se ascunde dorința Lui, care în planul său începe de aici și va continua în eternitate. Așa că pare normal ca poporul lui Dumnezeu să lucreze ca preoți – uneltele lui Dumnezeu în ridicarea altora. „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1.Co.3:9).

Odată Israel eliberat din robia egipteană, Dumnezeu i-a făcut Marea Chemare (vezi Ex.19:5-6) cu scopul eliberării întregii omeniri, folosindu-Se de Israel ca de o ”Împărăție de preoți”. Așa cum arătasem mai devreme, Dumnezeu preștia că Israel în loc să iubească „cunoașterea de Dumnezeu”, a lepădat-o (cf. Os.4:6), așa că El le-a dat o serie de porunci cu scop profetic – jertfele cu sânge – prin care să anunțe împlinirea planului Său (cf. Is.6:8 / Ps.40:7, cf. 2.Tm.1:9) pe care l-a făcut înainte de creație. Tot în profetul Osea (6:6), Dumnezeu insistă asupra valorii „cunoașterii de Dumnezeu”: ”Căci bunătate voiesc, nu jertfe și cunoaștere de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot”. În acest sens se poate spune că Dumnezeu PreaÎnaltul nu este un Dumnezeu al ritualurilor, chiar dacă jertfele cu încărcătura lor profetică au devenit rituri.

Munca preotului este de a învăța pe alții cunoașterea de Dumnezeu. Leviții au fost scoși afară din numărul triburilor lui Israel și alipiți de Dumnezeu – „Levi” înseamnă „alipire” – cu scopul de a ține pe Israel la cel mai înalt nivel spiritual. Levi nu și-a împlinit misiunea; așa Israel nu și-a împlinit Marea sa Chemare pentru a întoarce toate națiunile pământului la Dumnezeul Cel adevărat.

Din toată încărcătura asta de evenimente pe plan spiritual nu s-a amintit cauza acestor întorsături și neîmpliniri, cauza în dreptul căreia cei mai mulți comentatori nu se opresc – Satan. Din pricina existenței și muncii lui sunt toate evenimentele spirituale pe planeta noastră. Începând din Grădina Edenului, Șarpele cu coaliții lui – duhurile necurate care l-au slujit, mulțimea îngerilor lui care au căzut odată cu el – se hrănesc numai cu „țărâna” acestei lumi, în așteptarea întâlnirii cu „Sămânța” care avea să-i zdrobească capul. Înșelarea oricărui om din Israel (ca și din restul lumii) avea ca scop hrana după care se „târa pe pântec”. Toate acestea l-au determinat să spere că în întâlnirea cu „Sămânța” ar putea ieși biruitor. Dar din care trib se va ridica Mesia? Și iată un front larg împotriva tuturor triburilor lui Israel. De observat că încă de la început Dumnezeu preștia cum va fi sfârșitul, dar cu toate acestea nu a încetat a provoca pe Israel la o alipire reală de Dumnezeu (cf. Dt.6:5), dovedind că în judecata dintre Creator și creatură El este drept. Pentru rebeliunea Înșelătorului a fost pregătit Iadul; omul înșelat își va primi plata după faptele lui.

Pe plan moral, orice intervenție din exterior – din partea lui Dumnezeu sau a Satanei – în caracterul omului are loc o schimbare. Pentru această schimbare, Creatorul a făcut una din primele profeții: în procesul creației, fiecărui lucru nou creat i-a făcut o verificare și a pronunțat calificativul „bun”, dar nu și în cazul omului. În acest fapt se poate găsi răspuns greutății textului din Gn.2:2: „În ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea pe care o făcuse”. Ziua a șaptea a destinat-o odihnei și totuși, textul afirmă că în ziua a șaptea „Și-a sfârșit lucrarea”; fiindcă trebuia să se ajungă la calificativul „bun„ și pentru om.

Din pricina păcatului a venit moartea; fiecare om care se naște pe pământ sfârșește prin desprinderea duhului de trup: trupul intrând în țărâna din care este făcut, iar duhul întorcându-se la Dumnezeu care l-a dat. Acest duh, care nu moare niciodată, își va primi plata pentru fiecare faptă pe care o făcuse cât trăise în trup. Înseamnă că dobândirea unui caracter sfânt, prin șlefuirea pe care i-o făcuse Dumnezeu în viața asta, îl va îndreptăți la o plată mult mai mare în viața care vine.

Valoarea omului

Suntem obișnuiți să privim la vânzarea Domnului Isus, la moartea și învierea Sa, apoi la înălțarea Sa, ca la un șir de ritualuri dramatice ce atrag sufletește, în fața cărora uneori se lăcrimează. Pentru unii, acum este momentul potrivit a se arunca cu pietre după evreii care L-au vândut și L-au ucis. Cred că este bine a se privi tabloul jertfei din două puncte de vedere: al iudeilor și al lui Dumnezeu.

(1) Adevărul de la suprafață. Conform textului din Mt.27:3-10, în mintea sa, Iuda nu l-a vândut pe Domnul pentru a fi ucis; el a fost convins că Isus va scpăpa; de atâtea ori a trecut prin mijlocul celor ce voiau să-L prindă și s-au dovedit neputincioși. În ce-l privește pe Iuda, el s-a jucat pe bani, împins de Satan. Se aud o serie de opinii cu privire la autorii uciderii: iudeii, romanii, Satan, sau Dumnezeu. Dumnezeu preștia că Satan va lucra la uciderea lui Mesia și în planul Său El a acceptat (Is.53:10); pe romani nu i-a interesat nici răstignirea nici ne răstignirea Domnului pe care L-au găsit fără vină: ei avuseseră în față calmarea situației din oraș; Satan cu duhurile necurate nu au știut că Cel pe care-L răstignesc este Sfântul Trup al Creatorului (cf. 1.Co.2:8 / Col.1:26); iar iudeii care L-au condamnat au fost convinși că Isus este „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit” (Is.53:4). Apostolul Ioan afirmă că marele preot Caiafa a profețit că e mai bine „să moară un singur Om pentru norod decât să piară tot neamul” (In.11:50); el nu a știut cine este Isus. Mintea iudeilor de atunci nu a putut cuprinde adevărul. Așa că pentru mai marii poporului, conducători spirituali ai lui Israel, cumpărarea ogorului olarului pentru cimitirul străinilor a fost cea mai bună decizie.

(2) Poziția lui Dumnezeu.

În îngrijorarea lor pentru îngroparea străinilor, iudeii nu au observat că și Dumnezeu S-a implicat în acest eveniment, profețind cu cinci sute cincizeci de ani mai devreme (cf. Zh.11:12-13). Unul din detaliile subliniate prin profetul Zaharia este „prețul cu care L-au prețuit”: este „scump”. Nu banii aceia au fost mulți; actul în sine este de o mare valoare înaintea lui Dumnezeu: cei 30 de arginţi – simbolul jertfei lui Isus – au fost echivalați cu o hârtoapă, ogorul olarului, teren mort şi bun pentru nimic.

Fiecare olar îşi are un ogor în care se află un pământ bun pentru oale. Cleiul bun pentru oale se află într-un strat, celelalte straturi de pământ fiind aruncate într-o parte a ogorului. Nu de puţine ori cleiul nu este pur, ci e amestecat cu ţărână. De aceea, când oalele sunt puse la cuptor, unele crapă. Oalele care au crăpat sunt aruncate tot în ogorul lui, în locul gol de unde lutul bun fusese luat. Când tot stratul de lut din acel ogor a fost consumat, ogorul apare ca o hârtoapă care nu mai este bună la ceva şi-l vinde pe nimic. Fostul „ogor al olarului” din textul specificat în Mt.27 are două particularități pregnante: întâi, pământul acesta este plin de cioburi, de oale sparte; apoi, el este cimitirul celor necurați. Cimitirul acesta, în sine, este o necurăție.

Cei 30 de arginți ne dezvăluie cum prețuirea făcută lui Dumnezeu este aceeași cu prețuirea făcută omenirii. Ce L-a determinat pe Dumnezeu să se implice în această prețuire? Dumnezeu este etern, de unde, El este Izvorul vieții. De ce o fi decis să accepte echivalarea prețuirii Sale cu a unui cimitir spurcat, o hârtoapă plină de oale sparte și de cioburi? Echivalarea este pe plan spiritual. „Atât de mult a iubit Dumnzeu lumea...” moartă în păcat că problema recuperării ei a luat-o El personal spre rezolvare (cf. Is.6:8). A coborât până la cioburile acestui cimitir de spurcați, azi, vechi de aproape 6000 de ani, de la Adam încoace. Tabloul acestor „prețuiri” este un tablou profetic în care Dumnezeu a fost coborât până la omul căzut pentru ridicarea omului căzut la Viață.

Dacă totul s-ar fi oprit aici, ar fi fost un joc simplu la înălțimea zeilor olimpici ai Greciei: Isus ar fi fost un Erou care a biruit pe dușmanul său puternic, rămânând ca toată omenirea să-L ridice în slăvi pentru isprava Sa. Însă tipul întâmplării este divin, nu elen. Paralel cu acest eveniment istoric, erau multe domnii și stăpânirii care, în curăția lor, nu au cunoscut adevărul (cf. Ef.3:10; vezi și Col.1:20), de aceea Dumnezeu nu l-a nimicit într-o clipă pe dușmanul Său. Ca oameni, noi apreciem pe reconstructori când merg cu munca până la capăt. Dumnezeu afirmă că în împlinirea sa, omul, „tot ce începe duce la bun sfârșit” (Ps.1:3). Este de așteptat ca Însuși Creatorul – precunoscutor a tuturor detaliilor acestui dezastru provocat de fostul heruvim, Strălucitorul (în limba latină Lucifer) – să refacă armonia eternității.

Motivul aprecierii umane

Lumea viitoare” va fi „supusă” Domnului Isus (cf. Ev.2:5). În această lume viitoare vom fi „împărați” pentru eternitate (cf. Ap.22:5). Calitatea de împărat este explicată, oarecum, de Domnul Isus într-una din pildele Sale: vom fi împărați peste un oarecare număr de „cetăți”, funcție de meritul pe care-l vom avea (cf. Lc.19:17, 19). Pentru conturarea acestei imagini, se mai poate adăuga că El va fi „Împăratul împăraților”. Astfel cineva ar putea spune că cel mântuit va primi ca plată o împărăție. Sfintele Scripturi ne oferă câteva texte care ne arată măreția acestei înălțimi, despre care apostolul Pavel afirmă că nu s-a putut urca până la mintea omului. Da, până la vremea Domnului Isus și a apostolilor Săi, mintea omului nu a putut imagina așa ceva. După împlinirea vremii de așteptare, Duhul Sfânt ne revelează câteva aspecte ale măreției împăraților din eternitate.

În „lumea viitoare” cei ce vor fi împărați, când Îl vor vedea pe Mesia față în față, nu vor fi „El”, ci „ca El”; două lucruri ne sunt cunoscute din calificativul acesta „ca El”: vom fi eterni (ca El) și împărați (ca El), El fiind „Împăratul împăraților”. Deci, putem afirma că Domnul nostru Isus a pus o asemenea valoare în noi, ca în final să fim eterni și împărați „ca El”.

În Ap.3:21, El face o mare promisiune, pentru mulți, foarte greu de înțeles: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe Scaunul Meu de Domnie”. Nu e vorba de un scaun, sau de vreun fotoliu, sau tron oarecare, ci de sistemul monarhic divin. Credinciosul nu va ședea pe un oarecare scaun de domnie, ci va fi cu El în acel sistem monarhic divin. E bine să ne amintim de pilda cu fiul risipitor: tot ce există în marea gospodărie a tatălui, aparține tatălui și fiului mai mare (cf. Lc.15:31). Cu toate acestea, fiului reîntors, i s-a dat „un inel” de stăpân (v.22). Credinciosul Domnului va fi nu doar un oarecare supraveghetor în Rai, peste alți credincioși care nu se vor putea ridica la mai mult, ci va fi împărat cu inelul de stăpân, ca El, pe același Scaun de Domnie.

Apostolul Pavel ne mai revelează încă două plăți însoțite de condițiile aferente: (a) „dacă suntem copii de Dumnezeu, suntem și moștenitori”; cu alte cuvinte, dacă aici suntem în adevăr copiii Săi, împărția ne-o va lăsa ca moștenire; totul este legiferat, nimeni nu mai poate să întoarcă lucrurile; și (b) „suferim împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El”. Împăratului i se va aduce multă slavă dar niciodată când este singur, ci întotdeauna va fi slăvit „împreună cu El”, cu Împăratul Împăraților. Și această plată se primește tot condiționat: să „suferim împreună cu El”. Vorbind în dreptul ficărui bun credincios, fiecare în parte, nu vom fi un oarecare împărat, pe undeva prin Împărția lui Dumnezeu. Fiecare în parte, va fi „ca El”, pe același „Scaun de Domnie” împreună cu El și va avea parte de „slăvire împreună cu El”, în eternitate, ca El!

Iov a întrebat: „Ce este omul să-Ți pese atât de mult de el, ca să ei seama la el, să-l cercetezi în toate diminețile și să-l încerci în toate clipele?” (7:17-18). De ce? Fiindcă Dumnezeu a pus în om o valoare ce nu poate fi exprimată în experiența noastră. De ce în fiecare clipă omul este încercat? Pentru a fi curățat de orice murdărie spirituală, pentru a avea un caracter frumos, pentru ca în Împărăția eternă a lui Dumnezeu să poată fi un împărat ca El, pe Scaunul de Domnie împreună cu El, slăvit împreună cu El, pentru eternitate, ca El!