"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Poate că ne gândim la un altfel de normal după ce am trecut prin “pandemia” care ne-a terorizat în ultimii doi ani, care a schimbat şi alterat cursul normal al lumii. Însă nu vreau să ne concentrăm neaparat pe aceasta, ci vreau să vorbim despre un normal pe care îl trăim în fiecare zi și pe care noi îl considerăm anormal.


Suntem înconjurați în fiecare zi de oameni de tot felul. Şi de multe ori avem tangenţe cu oameni diferţi, pe care noi îi considerăm handicapați. Aceștia au un handicap fie din naștere,  fie că au devenit handicapați din cauza unui accident sau al unei boli.

Persoane din acestea le avem printre noi, în comunitățile noastre, în familiile noastre. Pe cei care sunt în familiile noastre, încercăm de multe ori să “îi ferim de lume”, să nu fie expuşi mulțimii.

Unul din păcatele noastre, al națiunii române, este că privim la persoanele cu dizabilități cu un oarecare dispreț batjocoritor și mai puțin cu compasiune.

Chiar avem vorbe cu care ne jignim între noi, folosim cuvinte ca “handicapatule”, “mutule”, “prostule”, “nenorocitule”, “tâmpi-tule” etc, cu o ușurință perfidă.

Aici în Statele Unite s-a făcut mult efort şi progres în domeniul persoanelor cu dizabilități,  iar acestea au ajuns să fie privite normal, au drepturi și privilegii prin care guvernul și societatea îi respectă, se îngrijesc de ei prin legi și programe care îi ajută atât pe ei cât și pe îngrijitorii acestora. Sunt tot felul de asociații non-profit care se ocupă de persoane cu dizabilități.
Nu este rău să facem rugăciuni pentru însănătoșirea lor şi cred că facem un lucru bun. În bisericile noastre chiar avem liste “cu cauze” pentru rugăciuni pentru  persoane cu dizabilități sau care trec prin diferite probleme și lucrul acesta este bun, prin aceasta ne arătăm compasiunea faţă de ei. Dar dacă Dumnezeu a îngăduit ca aceștia să fie printre noi cu un scop? Unul din scopurile lui Dumnezeu este ca să ne arate nouă, celor “normali”, sănătoși că nu apreciem viaţa și sănătatea noastră îndeajuns. Că suntem de cele mai mute ori egoişti şi nu apreciem oamenii la adevărata lor valoare.

Ca să vedem cât de binecuvântați suntem și cât de binecuvântați sunt ei. Cum ar trebui să ne iubim semenii din jur chiar dacă viața nu ne oferă prea multe.

Nu, nu trebuie să ne uităm la ei cu milă, ci mai mult cu respect, pentru că ei, cu toate că suferă mai mult și au incapacități pe care noi le considerăm anormale, ei au zâmbet pe buze, au o iubire pură, adevărată în suflet. Ei sunt mulțumitori pentru starea lor, pentru incapacitățile lor.

Una dintre aceste persoane cu un altfel de normal, este Ema Stănescu care a supravietuit unui accident rutier în 2004, accident în care i-au murit amândoi părinții şi 3 surori. Mai are 3 fraţi. (Accident pe care l-am condeiat în paginile Romanian Times in 2004).


 
În urma accidentului, Ema a rămas paralizată la picioare, vorbirea este mai greoaie şi mâinile au fost afectate de la accident. După impact, doctorii nu i-au dat șanse de supraviețuire şi așteptau să moară, dar au trecut 18 ani de atunci.

Acum, Ema are 29 de ani și  este imobilizată într-un cărucior cu rotile. Comunitatea Româneasca din Portland o cunoaște după zâmbetul ei sincer, molipsitor. Încearcă să fie nelipsită de la biserică.  A terminat liceul și acum lucrează într-un centru de artă. Este și autoare. A scris o carte “Angel Wings” prin care îşi povestește istoria vieţii ei și experienţa miraculoasă prin care a trecut şi alte experienţe de viaţă din care are trebui să învățăm noi, cei teferi.

Dorința Emei este să poată umbla din nou. Eu cred că este posibil!

Cunosc mai multe cazuri cu persoane cu nevoi speciale.  Doresc să continuăm aceste serii, să îi cunoaștem și noi. Vă rugăm să ne contactați.

Am vrea ca data viitoare când o să avem tangenţe cu o persoană cu handicap, să nu o privim neaparat cu milă ci cu mai multă compasiune și admirație, că de fapt ei sunt un fel de eroi de-ai noștri care ne încurajează,  ne dau o lecție de viaţă: că de fapt, viaţa este mult mai mult decât ceea ce izbește privirile, ei sunt un altfel de normal, un normal pe care noi nu îl înțelegem.