Sunt bolnavă de dor, dorul în toate formele lui. Sunt capabilă să simt dorul ca o coardă de vioară foarte subțire pe care te poți juca cu toate buricele degetelor sau cu palma. Pot să stau lângă o persoană, la jumătate de metru și să îi spun ore în șir “îmi e dor de tine”.
Sunt specialistă în a-mi fi dor, pentru că nu am venit în lumea asta pe de-a întregul. M-au trezit din somnul meu din viața intrauterină ca să mă cheme până afară și nu am vrut să ies. Atunci când m-au silit totuși, o mare parte din mine nu s-a dezlipit de lumea de dincolo, făcând din nașterea mea o teleportare ratată. Tesuturile mele care au ajuns totuși pe aici, împotriva voinței mele, sunt permanent cuprinse de neliniște ca și cum s-ar afla în primejdie. Căutarea fractală continuă face din viața mea o fotografie alb-negru mișcată, în care toate personajele se clatină, ca pe puntea unui vapor care se poate scufunda în orice moment, și se agață descumpănite de balustradă, cu degete albite de spaimă, chiar și atunci când vaporul e ancorat într-un port.
Atunci când am fost foarte mică, nu am avut nici măcar șansa unui diagnostic real. Așa cum au alți copii, din acelea scrise cu pixul pe hârtie. Când un părinte are un copil autist sau cu “nevoi speciale” știe cu ce se confruntă. Cu o boală pentru care poate cere ajutorul unui specialist. Unui medic, psiholog, pedagog, etc, cineva care să îi spună ce să facă. Părinții mei nu au avut ajutor. S-au trezit de la început singuri cu mine; nu un copil cu nevoi speciale, doar un copil special și s-au descurcat și ei, cum au putut. Pentru că am fost un copil dorit și așteptat, s-au resemnat destul de repede. Știind că au o fiică “dificilă”, au încercat să ascundă asta cât mai bine, pentru că o percepeau ca pe o vulnerabilitate de a mea, ca pe un handicap. În fond, regimurile dictatoriale omoară în primul rând ființele dificile, cum sunt, de exemplu, scriitorii, și de abia pe urmă pe toți ceilalți. Părinții mei ar fi vrut ca eu să fiu mai la urmă, dacă se putea.
Pe vremea aceea, nu existau cărți de parenting, iar cei care nu se încadrau în standardele noii societăți erau duși la închisoare sau la spitalul de nebuni. În general, erau eliminați pentru că erau de necontrolat și imprevizibili în creativitatea lor. Și desigur mai era și dorința lor de libertate cu care puteau să îi contamineze pe toți.
Aveam cinci ani și mergeam cu bunică-mea în vizită pe la diferitele ei prietene, unde îmi petreceam ore în șir pe un scaun tăcând și privind încruntată zidurile. La întoarcere, de obicei în troleibuzul 40, care mergea pe sub teii de pe bulevardul Lenin, bunică-mea spunea invariabil, “Măi Ancuța, măi, fii și tu mai populară!”. Nu am întrebat-o niciodată pe bunică-mea ce însemna “mai populară” în mintea ei și acum nu mai pot, dar știu că nu voia decât să mă apere.
M-am străduit destul de mult să îi fac pe plac, dar nu mi-a prea ieșit și cred că am rănit-o foarte tare pe bunică-mea, care m-a iubit enorm, așa nepopulară cum eram.
Știu că ea este în rai și știu exact și în ce loc este, undeva într-o parte, sub un geam unde cade bine lumina, ca să poată tricota. Când intri în câte o biserică ortodoxă și stai puțin în liniște, la stânga intrării, lângă pangar, o să o auzi pe bunică-mea tricotând. Tac-țac, țac-țac, sunetul andrelelor ei de plastic gri, circulare, făcute în Republica Democrată Germană. Îi mergeau mâinile tot timpul, chiar și atunci când se odihnea: un fular și mănuși pentru soră-mea, o vestă pentru un om sărac de la biserică sau botoșei pentru nepoțica de patru luni a vecinei, de la parterul blocului de pe strada Zorilor, unde locuia. Bunică-mea a locuit pe strada Zorilor până când a murit și tot de aici a plecat pe lumea cealaltă, într-o teleportare mult mai reușită decât a mea. E drept că ea avea o relație de PR specială cu Dumnezeu și își luase din timp bilete, în primul rând de scaune, la conferințele Lui de presă, așa că știa exact toate manevrele pentru o decolare executată perfect. Bunică-mea nu ar fi riscat să fie secționată neîndemânatic, în cel mai important moment al vieții ei, de vreun sfântuleț începător și o parte din ea să rămână, Doamne ferește, pe aici; dar a rămas. A rămas tot timpul în sufletul meu. De câte ori ajung în bisericile unde tricotează bunică-mea, mă așez în genunchi și mă rog la ea. “Maia, te rog să mă ierți că nu m-am ținut de cuvânt, până acum. Am să scriu și am să fiu liberă, așa cum ți-am promis, atunci când aveam unsprezece ani și m-au mutat de la școală”. Nu îmi plăcea noua școală și am plâns un an: cincizeci și două de săptamâni, trei sute șaizeci și cinci de zile, opt mii șapte sute șaizeci de ore, oră de oră. Primul episod de depresie și prima deportare forțată într-o viață cu care nu aveam nimic în comun.
De altfel, bunică-mea nu a fost singura din familia mea rănită de mine. În final, am reușit să îi rănesc pe toți, deși mi-am petrecut toată viața încercând să fac exact contrariul. M-am străduit, însă, în timp, efortul uriaș de a fi normală s-a dovedit mai mult decât eram eu în stare să mimez și am clacat. Și nu o dată, ci de foarte multe ori, ca în filmele acelea americane cu drogați, care își pierd slujba și casa și ajung să doarmă într-o rulotă pe câmp, pentru că nimeni nu îi mai vrea.
Anii când au fost copiii mei mici au fost cei mai grei. Mergeam pe stradă cu o glugă neagră pe cap care era trasă și peste față. Locuiam într-un oraș, ca într-un tunel: fără lumină, fără umbre, fără nimic. Doar semiîntuneric și zile în care nu mă puteam da jos din pat dimineața, pentru că era prea greu. Atunci când reușeam totuși să mă mișc, eram teribil de funcțională și îmi concentram toată energia într-un singur punct, cu dârzenia celor care aleargă la jocurile paralimpice. Aveam două ancore, una în mâna stânga și una în mâna dreaptă, care se numeau Tudor și Matei, fiii mei, ca să nu alunec, ca să mă pot scula în fiecare zi, ca să nu devin cataleptică. “Tudor și Matei. Trademark”. Cea mai bună marcă de “cască de protecție împotriva sinuciderii”, din lume.
Despre anii aceia, în care nu am scris un singur cuvânt, cineva a spus că nu exist, din punct de vedere literar, pentru că sunt o poetă corporatistă, care și-a trădat vocația. Nu mi-am trădat vocația, ea a fost sufocată de frică. Paralizantă, atotstăpânitoare, murdara frică. Îmi era frică că nu voi mai putea plăti luna următoare întreținerea, îmi era frică că nu o să am bani să-i hrănesc pe copii, îmi era frică că fostul meu soț îmi va lua copiii și nu mai aveam cum să trăiesc fără ei.
În fiecare zi, mă sculam și mă duceam la birou - pentru că existau ei - cu gestul de a smulge un bandaj de pe o rană. Toată viața mea se redusese la a avea un salariu cu care să îmi pot ține băieții cu mine, și singura victorie a fost că am reușit să îmi plătesc întreținerea, lună de lună, în blocul ceaușist de zece etaje, cu ghena mirosind îngrozitor, în care am trăit primii ani de după divorț, într-o insecuritate extremă. Pe vremea aceea, distanța dintre mine și scris devenise uriașă și numai gândul, o tortură psihică de neîndurat.
Atunci când s-a întors, scrisul s-a întors în viața mea cu disperare și furie. Am scris la miezul nopții și la cinci dimineața, am scris fără să ies o săptămână din casă și am scris pe genunchi într-un autobuz arhiplin. Am avut momente când m-am făcut cocoloș de durere pe covorul din sufragerie și am zăcut acolo ore în șir așteptând somnul ca pe o anestezie generală. Îmi imaginam anestezia generală ca pe un concediu de odihnă în care poți să stai sub un cearșaf alb curat și să dormi. E liniște deplină și nu mai simți nimic. E atâta frumusețe în anestezia generală, poți să te plimbi pe oriunde vrei și e atât de curat, curat, curat. Câtă suferință poate încăpea într-un om pe lumea asta și cum se poate sfârși ea, altfel decât cu anestezie generală? Peste ani, o cronică literară despre primul volum apărut după perioada aceea avea să spună, “Anca Mizumschi scrie o poezie a refuzului.”
Sunt bolnavă de dor, dorul în toate formele lui. Sunt capabilă să simt dorul ca o coardă de vioară foarte subțire pe care te poți juca cu toate buricele degetelor sau cu palma. Dintr-una din lumile din care am plecat demult sau în care nu m-am născut încă, privesc poemul scris pe ambalajul de hârtie transparentă în care e învelită planeta. Singura parte din mine care se vede atunci când vii din cer.
Anca MIZUMSCHI