BIOGRAFIA
Satul românesc a dat în cursul secolelor valori culturale înmagazinate în folclorul care a scos la iveală geniul și imaginația unui popor care n-a avut decât arareori ocazia de a se exprima în forme de cult.
În Transilvania, printre oamenii valoroși, putem aminti pe Ioan Chișmorie Maderatanul, a cărui operă muzicală este foarte bine cunoscută în bisericile neoprotestante (baptiste, penticostale, creștini după evanghelie, adventiste). El a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul de a compune cântări spre slava Lui, dar pe care “Onică” l-a folosit la maxim, astfel cântările lui au fost și sunt o capodoperă a muzicii religioase române.
În dimineața zilei de 29 ianuarie 1904, pe când sufla vântul în ferestre acoperindu-le cu zăpadă, în răsăritul zorilor se duse vestea în sat că în familia Chișmorie, la George și Ana, se născuse cel mult așteptat. Era “ Onica”, în urma celor 4 surori. S-au bucurat mult părinții că s-a născut cel ce avea să le fie nădejdea lor la bătrânețe.
Cu părul ondulat și ochii albaștri “Onică “ își petrece copilăria în satul său natal alături de familie și de oamenii simpli din podgoria munților Zarandului, învățând să lucreze la vie, câmp și pădure. Așa o cerea timpul pentru un băiat născut la țară. Îndrăgește atât de mult satul și locurile încât ani mai târziu, atunci când își semna compozițiile, nu ezita pe lângă numele lui să mai adauge și pseudonimul ‘Maderatanul’.
Nu se da înapoi de la muncile agricole. Conducând carul cu boi lucrează vița de vie din dealul mare, ajută la strânsul fânului, la tăiatul lemnelor din pădurea de pe dealul Cioaca, în fața peisajelor înfășurate ziua în razele de soare iar noaptea în cele ale lunii, în mijlocul pădurilor, a luncilor, a izvoarelor line în cântecul privighetorilor cu ciripitul lor ceresc, a cerului albastru, toate au fost cadrul care mai târziu au inspirat pe compozitor în cele aproximativ 300 de cântări (text și muzică).
A terminat șase clase primare la școala din Maderat, pe vremea ocupației Austro-Ungariei. Harul artistic s-a manifestat de timpuriu, la vârsta de 13 ani a devenit membrul Bisericii Baptiste din Maderat, fiind botezat la Araneag. Participă la toate evenimentele ce aveau loc în acea vreme, se implică în tot ce ținea de activitatea de biserică, citind versete, recitând poezii, cântă în corul bisericii. La 14 ani participă în comuna Șiria la un curs de învățare a notelor muzicale.
Acolo îl întâlnește pe Ioan Slavici cu care întemeiază o așa zisă prietenie, deși diferența de vârstă era mare. După terminarea cursului de muzică, de la o zi la alta se afirmă tot mai mult ca un bun pianist, trompetist și un excelent baterist.
În 1922 se înscrie la Conservatorul Municipal din Timișoara pe care în anul al doilea îl abandonează din cauza neînțelegerii cu conducerea conservatorului. El își dorea să comaseze cei patru ani de studiu în doi, dar pentru că nu s-a ajuns la o înțelegere, părăsește școala.
Adunările și botezurile în aer liber, însoțite de partea muzicală, l-au consacrat ca cel mai bun organizator din acea vreme. Deși pregătirea muzicală a fost limitată, ea a fost suplinită de talentul de excepție pe care l-a perceput ca fiind Harul lui Dumnezeu, revărsat asupra sa.
Participă la toate serbările și congresele acelor timpuri. La Congresul Tineretului Baptist de la Buteni în 1927 se întâlnește cu Gill Everett, cel ce din anul 1933 până în 1938 avea să fie directorul Seminarului Baptist din București. “Un American curajos care a luptat mult pentru drepturile religioase de la noi din țară” povestea tatăl meu. În 1928, la Congresul de la Curtici, leagă relații de prietenie cu Dr. Rushbrooke, care mai târziu a ajuns președintele Alianței Mondiale Baptiste, care a intervenit nu o dată pe lângă autoritățile din România pentru drepturile religioase.
A fost mult implicat în viața cotidiană, cunoscând tot ce se întâmpla în lumea întreagă. A fost foarte pasionat de tehnică și mecanică, apreciind mult inestimabilele descoperiri ale vremii. A avut o mare admirație pentru Thomas Edison, de aceea, la moartea lui în 18 octombrie 1931, Ioan Chișmorie trimite o scrisoare de condoleanțe doamnei Edison, la West Orange în New Jersey, iar doamna Edison îi răspunde printr-o altă scrisoare de mulțumire și apreciere că este alături de ei la marea lor pierdere. În 1932 dedică un marș domnului Loyd George (fost prim ministru al Angliei), de la care a primit cuvinte de apreciere. Printre scrisorile primite mai aveam si de la Nicolaie Iorga, cât și cartea lui de vizită. Pe Nicolaie Iorga a avut plăcerea de a-l cunoaște la Arad. Cunoscându-l pe Octavian Goga, compune o melodie pe versurile poeziei “Rugăciune”, care se află înrămată la castelul de la Ciucea. Veturia Goga, soția poetului și ministrului, purtând corespondența cu compozitorul, păstrează scrisoarea prin care mulțumește și îl asigură că acea donație a compozitorului va rămâne în muzeu, în salonul de donați.
La 33 de ani, în 1937, publică prima carte de cântări “Cântările Armoniei” cu 64 de cântări. Continuă să compună cântări tot mai complexe, în ideea de a publica volumul II al “Cântărilor Armoniei”, dar evenimentele politice ce au avut loc în acea vreme s-au dovedit a fi mai puternice decât dorința autorului.
A doua conflagrație mondială l-a aruncat în vâltoarea sa și pe Ioan Chișmorie, care fiind comandant de grupă, a participat cu unitatea sa la bătăliile de pe frontul de est, la asaltarea Odesei și Sevastopolului. Fiind pe front la 12 octombrie 1941 trimite o scrisoare familiei. Fiind cenzurată, a fost reprodusă și publicată în gazeta “Timpul Transilvaniei”, atât pentru calitățile literare, cât și pentru patriotismul care reieșea din ea. A fost rănit în timpul războiului iar Statul român l-a onorat cu decorația “Bărbăție și Credință.” Suferințele și viața grea de pe front îl inspiră pe Ioan Chismorie la noi compoziții.
Odată cu capitularea Germaniei este lăsat la vatră în 1944. În 1950 se căsătorește cu Maria Chirla din Tulca și împreună au avut 4 copii: Stelian, Felix, Saint-Claire, Eleonora.
Continuă și după aceea să călătorească prin toată țara, vizitând aproape toate bisericile neoprotestante, organizează cursuri de 20-25 de zile de cor, de fanfară, orchestre făcea cursuri de dirijor, învățând pe toți cei ce doreau să exceleze în organizarea de coruri. În afară de compoziții mai scrie piese religioase, poezii, nuvele, epigrame, rugăciuni și un oratorio Iosif în Egipt. La Sinaia, pe aleile castelului Peleș compune cântarea “Flori de la Sinaia” iar “Imnul Regal”, deși compus în anul 1930, este înmânat personal regelui de către unul din fiii lui, Stelian , abia în anul 1996 la palatul Elisabeta, după aproape 70 de ani.
România, deși condusă de autoritățile comuniste din acea perioadă, menține o vie prietenie prin corespondență cu toți colaboratorii lui care mai devreme sau mai târziu au părăsit țară. În Franța îl avea pe Ieremia Hodoroaba, pe Lado Joseph în Suedia, în SUA îi avea pe A. Lucaciu, T. Talpeș, P. Truța, A. Popovici, P. Popovici, în Australia pe Wostok.
Bătea drumuri de noapte, de viscol și ploi, în sate pe care nici astăzi nu le găsim pe harta țării, ca să poposească după nopți nedormite și drumuri de noroaie la câte o biserică și să aibă puterea să aducă un mesaj sau o cântare și să facă din acea clipă cu cei ce-l ascultau un moment de sărbătoare. Apoi urma drumul de revenire spre casă, dar poate tot așa de anevoios, la fel de lung și obositor. Vă imaginați ce greu era drumul de întoarcere, de cele mai multe ori pe jos, cum arăta el după atâtea drumuri {și n-au fost numai cu sutele}, cum apărea un om în pragul casei, plin de noroi, plouat uneori, înfrigurat, flămând sau însetat, și care spunea plin de voioșie: ‘Slavă Domnului! Am bucuria să trăiesc încă o clipă de fericire pentru ceea ce am făcut și de data aceasta spre slava Domnului!’
Majoritatea melodiilor compuse nu au fost compuse în stări de bucurie. Totuși avea puterea să cânte de fiecare dată când îl vizita cineva. Cânta cu atâta zel, cu atâta bucurie și dragoste: “Eu niciodată nu am plâns.” Privea clapele pianului iar la cuvintele …….Spune-I Lui durerea ce o ai….. privea o clipă departe, apoi închidea ochii.… Asemenea la “Oile mele” sau la... “În fiecare seară” {cântare ce a fost compusă în carul cu boi, seara când se întorcea de la adunatul fânului} și la “Ai fost tu să-L vezi…” Se transpunea în cel vinovat de ceea ce s-a întâmplat cu Domnul Isus, în implorarea supremă din “Cobori, cobori la noi…”, în groaza apocaliptică a căderii în păcat cu pedeapsa din “Va fi o zi când arde cerul…”, în mijlocul bucuriei renașterii primăverii întru slava Creatorului în “Aud un cor de mii de păsărele”,(cântare ce-a fost compusă într-o seară pe dealul Măgura de la marginea Coșteiului de Sus, fiind împreună cu prietenul lui fr. Laurențiu Tuțac) sau în singurătatea și blândețea din “Am întâlnit un trist Păstor” sau în speranța nemuririi și în triumful vieții veșnice în “O țara mea”. În cântările sale compozitorul se face părtaș la suferințele Mântuitorului însoțindu-L la Golgota, la Cana Galileii, în Ghețimani, la fântâna din Samaria, la botez, la pogorârea Duhului Sfânt, la intrarea în Ierusalim…. În majoritatea cântărilor descria cerul cu splendoarea sa, cu îngerii și cu marea sărbătoare care ne este pregătită.
Prigoana și hărțuirile securității din acea vreme s-au accentuat tot mai mult în ultimii ani de viață ai compozitorului. După avertizări multiple și amenințări, i s-a interzis să mai organizeze cursuri de orchestre, famfare sau coruri cu tinerii din bisericile neo protestante. A fost acuzat regulat de mobilizare în masă a tineretului și nu de puține ori și-a petrecut nopțile pe la posturile de miliție. In dosarul securității intitulat « ‘Drumarul’ , dosar care conține in jur de 690 de pagini de procese verbale de declarații acuzări, toate adeveresc persecuțiile și terorizările la care a fost expus ‘ fiind acuzat ca activitatea care o desfășoară prin bisericile Evangelice este ilegala in lipsa vreunei autorizații din partea vreunui cult evanghelic din București
În toamna lui 1972 este chemat în Maramureș să facă o orchestră. Pleacă cu același avânt care l-a însoțit întotdeauna când făcea vreo lucrare de laudă a Tatălui ceresc. La două săptămâni de la sosirea lui acolo, este silit să renunțe la ceea ce și-a propus, căci apar ca din senin mari probleme de sănătate. El, care nu a fost bolnav niciodată, este sfătuit să se interneze în spital la Cluj., după evaluări medicale efectuate , este trimis la Arad și apoi la Timișoara, neputându-i-se da un diagnostic precis, a fost adus acasă, la Măderat, în satul pe care l-a iubit atât de mult, în locul în care a adus multă cinste consătenilor lui. Acolo, la Maderat, în casa părintească, a așteptat măreața și glorioasa zi a plecării.
Era primăvară……Săptămâna Patimilor……., perii din curtea casei părintești înfloriseră din nou, parcă mai frumoși ca niciodată, în ei se auzea un cor de mii de păsărele ce cântau slava celui pre Înalt…….. Perii plantați și altoiți de Ioan Chismorie înfloreau pentru ultima dată pentru el…… Era dimineața zilei de 25 aprilie 1973 când odată cu răsăritul soarelui Dumnezeu a hotărât să își cheme acasă robul care i-a fost bun și credincios până la capăt.
Astăzi, în urma celor 4 copii, Ioan Chismorie este reprezentat de 11 nepoți. În România de 6 {Cristian, Simona, Amadeus Chismorie), (Lawrence, David, Matei Chismorie} iar in Chicago de 5 {Raluca și Raul Caraba}, {Anna, John și Sarah Chismorie}.
La Maderat, pe 2 Septembrie 2012, Domnul a chemat acasa pe Maria Chismorie cea care a fost pentru Ioan Chismortie un ajutor si un sprijin nelipsit, și împreună sunt înmormântați în cimitirul de la marginea satului
Ioan Chismorie a fost și va rămâne un exemplu de slujitor al Domnului, un om cu o credința profundă în Domnul, care a lăsat Creștinismului evanghelic o bogată zestre, inestimabile lucrări care trebuie să le predăm mai departe celor care vor veni după noi și care vor continua să-L preamărească pe Dumnezeu.
St. Claire CHISMORIE / Chicago
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.