INTRODUCERE
Introducere – Secțiunea 11
Este uimitor (dar nu dificil de înțeles) căci concepția inițială a fost făcută cu creierul care este materie funcționând chimic (comunicând între neuroni) și electric (în interiorul neuronului, de la dendrite până la terminațiile axonale). Se pare că – dacă pornim pe firul izvorând din teoria lui Ludwig Boltzmann (1844–1906) numită Creierul lui Boltzmann (engl., Boltzmann Brain) – este posibilă o conecție de natură biologică (eu înclin spre o legătură energetică) între creierul uman și Cosmos.
Astfel, astăzi avem cele două curente ideologice (pro și contra) susținute de cercetători cum căci creierul uman ar putea avea o conexie cu ceea ce am putea numi Mintea Cosmică (de unde am putea să ne tragem informații despre lucruri, concepte și fenomene, când depășim un nivel și/sau intensitate de gândire). Acesta este un subiect complex de al analiza în această introducere dar vom vorbi și despre asta în capitolul Cunoașterea. Oricum, iată câțiva savanți care vorbesc despre Mintea Cosmică:
Carl Jung - Arhetipurile și inconștientul colectiv
Aldous Huxley – Ușile Percepției
Rupert Sheldrake - Mintea de la marginea naturii
Stanislav Grof - Aventura auto-descoperirii: Dimensiunile Conștiinței și Noi Perspective în Psihoterapie și Explorare Interioară.
Descoperirea unor întrebări care par banale sau ineficiente vă vor face să înțelegeți mai mult decât răspunsurile la acele întrebări. Ce înseamnă puterea cunoașterii: poate un pește să facă un scaun!? … dar l-ar putea gândi cumva!? Pentru că nu sunt pește nu pot răspunde, dar cum nimeni nu a prins nici un pește, ținând între aripioarele lui scaunul cu pricina, voi specula că peștii nu fac scaune cu trei picioare. Sunt inclinat – prin logică – să concluzionez căci nici animalele sau păsările nu au această capacitate fizică și intelectuală (e.g., găinile sigur nu fac scaune cu trei picioare!). Și totuși, a face un scaun nu este un lucru atât de extraordinar când îl compari cu o Dacia Duster, sau cu o navă spațială, sau cu un sistem politic, sau economic, sau socio-politico-economic.
Suntem obligați să recunoaștem căci nivelul de cunoaștere și creație va influența cum ne definim față de ceilalți oameni, de natură, de cosmos, deci implicit față de existență. Adică:
cunoașterea influențează gândirea (virtutea intelectuală);
gândirea (virtutea intelectuală) influențează comportamentul social (virtutea caracterială);
comportamentul social (virtutea caracterială) influențează trăirea personală, aș spune chiar relația cu universul, cu Cosmosul.
Cât de diferit poate fi Omul ca animal printre animale! Trebuie să luăm în considerație că și întrebările ceează sau determină creația: răspunsurile. Din dialogurile lui Socrate se înțelege clar că nu poți avea un răspuns bun fără o întrebare bună. Știți ce!?!, hai să punem o întrebare bună: cât de animal ar trebui să fie Omul având o asemenea elevație intelectuală și chiar spirituală!?! (acest tratat va răspunde la această întrebare!)
Momentul în care omul a devenit conștient de sine și în același timp a realizat că există o conștientizare a grupului din care face parte și-a pus problema despre ce este bun și ce este rău. Când Omul a început să conștientizeze că trăiește printre și cu alți oameni, la fel ca el și cu aceleași bucurii, nevoi și dureri, a concluzionat că ceea ce dă satisfacție este bun iar ceea ce supără sau doare este rău. Și astfel, de la sine, Omul a trecut la începerea dezvoltării gândirii despre virtute.
Definiție 1.6 - Virtute
Virtutea este o caracteristică umană care promovează un comportamentul spre binele comun al societății din care face parte individul. De ce limităm „binele comun” doar la „societatea din care face parte individul” cu virtute? Simplu, fiindcă dacă acea societate de care vorbim este limitată la nivelul de familie, binele va fi făcut doar membrilor familiei pentru perpetuarea genetică. Ceilalți – care nu fac parte din familie – sunt considerați pe locul doi sau chiar inamici. Dacă ceilalți aderă la principiile de conviețuire a familiei, creând un grup mai mare, atunci și ei vor beneficia de binele virtuții. Astfel a apărut ceea ce astăzi numim politică, care din timpul preistoric și până astăzi a pierdut virtutea.
Vom vorbi despre această noțiune a virtuții și ce rol are ea în gândirea umană și dezvoltare a eticii și moralității, în al doilea capitol al acestui tratat: Etică și Morală. Vreau doar să mai adaug căci conceptul de virtute nu a putut lua naștere decât întâi prin dezvoltarea conceptelor de rău și bine. Virtutea ca element pozitiv demonstrează ca elemente de comportament social: integritate, curaj, generozitate, autocontrol, și onestitate. Deci nu putem spune că un om cu virtute este un om care face rău, e satanic … deși se pare că în anumite împrejurări cel cu virtute poate ieși din cochilia lui virtuoasă (e.g., dacă viața celor dragi este pusă în pericol, tatăl plin de virtute va trebui să elimine inamicul periculos, care este tot om dar din altă categorie poate socială, poate culturală, poate politică/națională, etc.)
Ca scrieri directe despre ce este virtutea îl avem pe Confucius, filosof chinez (circa 551 î.Hr. - 479 î.Hr.) care vorbește despre conceptul ren, asemănător conceptului de virtute despre care vorbește Socrate, filosof grec (470 î.Hr. – 399 î.Hr.), la scurt timp după el. Cei doi filosofi nu s-au cunoscut, sau cel puțin nu avem însemnări care să vorbească dacă cei doi au comunicat. Însă amândoi filosofii considerau că virtutea este esențială pentru stabilirea armoniei sociale și a relațiilor corecte între oameni. Confucius a avut o influență puternică asupra culturii asiatice (în special chineze), iar Socrate (prin scrierile lui Platon, discipolul lui) a avut o imensă influență în cultura europeană și, mai târziu, în cea din America de Nord (Canada și USA).
Este important să analizăm dacă virtutea este parte din Adevărul Unic. Și dacă este parte, e bine să acceptăm răspunsul preluându-l ca principiu de viață. Acest tratat va oferi o analiză care va ușura procesul de înțelegere a virtuții și al dezvoltării ei la nivel personal.
Noțiunea de justiție: s-a născut pur și simplu în mintea omului, sau …?
Ceea ce am spus mai sus referitor la momentul în care omul s-a auto conștientizat ca membru al unui grup și-a început să analizeze binele și răul … cinstit nu cred 100% în această istorie, deși pare logică. Vom cerceta. Viața m-a învățat că pot fi momente în care logica, oricât de puternică experiență de viață ar avea ca susținere, e foarte posibil să fie subiectivă. Dacă la mine vine cineva și-mi va spune: „Hai să fim obiectivi!”, eu i-aș spune simplu: „Atât timp cât vorbesc eu, exprimând ce am înregistrat în creierul meu prin pățaniile și educația mea, nu voi avea cum să fiu obiectiv oricât m-aș strădui”. Este practic imposibil ca cineva să fie obiectiv. Am putea spune că un studiu empiric este obiectiv. Oare!? Cât de obiectiv va fi un studiu empiric (bazat în cele 5 simțuri umane), când se știe că un câine aude frecvențe de sunet pe care omul nu le percepe empiric. Asta dovedește tot empiric (prin ne-empiricismul ei) că Omul nu percepe totul despre ce se întâmplă în mediul lui înconjurător. Acest argument, distruge logica obiectivității în prima secundă!
Dacă logica obiectivității este anulată, atunci nici logica – ca fenomen de gândire - nu mai putem spune că este imbatabilă. Putem doar spune că este limitată la puterea de cunoaștere. A cui?! A celui ce o generează. Deci, funcție de diferitele experiențe, pot exista diferite logici despre același lucru, concept sau fenomen.