“Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre.” (Romani 5:5)
O dată, pe cînd Isus mergea pe străzile Nazaretului glăsuieşte o poveste musulmană – mulţimea îl acoperi cu ocări.
El îşi continuă liniştit drumul, rugîndu-se cu voce tare pentru cei ce-l batjocoreau. Cineva îl întrebă cum putea fi atît de senin. Iar El răspunse: ,,Am dat singurul lucru pe care-l aveam în punga mea - seninătatea.”
Spargi o sticlă plină cu lapte. Nici o picătură de oţet nu va curge din ea, pentru că nu conţinuse oţet. Cum pot cuvinte de ură şi de răzbunare să curgă din inima unui creştin? Creştinul nu are de ales între mai multe posibilităţi. El nu împlineşte porunca dragostei pentru că Hristos i-a poruncit astfel. Dacă ar vrea să urască, n-ar şti cum s-o facă, deoarece Dumnezeu i-a înnoit inima. El are numai dragoste.
Cei dintîi ucenici L-au întrebat pe Domnul: “Invăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: “Veniţi de vedeţi.” Si ei au rămas la El în acea zi (Ioan 1:38,39).
Nu-i luase la o locuinţă pămîntească, pentru că nu avea nici una. El locuieşte oriunde domneşte dragostea, fie acela bordei, fie palat. Pe cei ce îl întrebaseră, Isus îi luase la astfel de case. Ei au înţeles şi au devenit apostoli.
“Pentru întîia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.“ (Faptele Apostolilor 11:26)
Se spune că odată, nişte balene înotau pe lîngă tărmul Americii şi se întrebau filozofic cine erau ele de fapt. Deodată auziră nişte copii strigînd: “Priviţi! Balene!” Atunci balenele fură fericite. Ştiau de-acum care le era numele şi îşi închipuiau că ştiau şi ce erau ele în realitate.
Unor creştini, în acelaşi chip, oamenii le-au datnumele de “creştini” şi ei se înşală crezînd că acest nume dezvăiuie realitatea lor interioară. Nu-i tocmai aşa. Domnul a spus: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sînteti ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35) şi nu “pentru că purtati anumit nume”.
În alpii Italieni, ţăranii au obiceiul să lase, în noaptea de Crăciun uşa descuiată, soba caldă şi cina pregătită, pentru ca Sfînta Familie, urmărită de Irod, să afle un loc de refugiu în casa lor.
Ostiacii, un trib mongol din Siberia, loc de deportare pe vremea ţarilor şi a bolşevicilor, lasă totdeauna mîncare afară, lîngă uşă, pentru ca prizonierii fuari să poată găsi noapte ceva cu care să-şi potolească foamea.
Noi sîntem ceea ce sîntem, nu ceea ce sîntem numiti. Isus şi sfmtii sînt totdeauna fugari în lumea asta. Ne pasă oare de cei ce suferă de lipsuri? Faptele noastre arată ce sîntem.