"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

“Dumnezeu a vorbit în vechime în multe chipuri.”  (Evrei 1:1)  

Budiştii din Japonia au o legendă care povesteşte că, în urmă cu patru veşnicii, un rege pe numele de Amida ajunsese la perfecţiunea unui Buddha, dar refuza să intre în binemeritata Nirvana, pînă cînd nu vor fi intrat şi toate celelalte fiinţe. Ei cred că oamenii care, în mod normal, nu ar putea ajunge la starea de Buddha din cauza multelor lor păcate, îşi vor atinge totuşi ţinta prin meritele acestui sacrificiu, dacă repetă formula sacră Namu Amida Buddha Butsu (Eu cred pe deplin în Amida Buddha).


Dumnezeu, care a inspirat în multe popoare idealuri exprimate în astfel de legende, a făcut speranţa păcătoşilor să devină realitate în Isus. Chiar numele Isus (în evreieşte Ieşua), înseamnă “salvare.” Biblia ne asigură în mod repetat că oricine cheamă Numele Lui va fi mîntuit. Dumnezeu ştie că noi sîntem născuti în păcat şi zămisliţi în fărădelege, că nu ne putem salva prin eforturile noastre proprii. Jertfa adusă de Hristos pe Golgota îi salvează pe păcătoşi dacă ei îl cheamă, căci strigătul inimii lor este inspirat de dragostea Lui. Nu aştepta un răspuns imediat ce-L chemi. Strigătul tău este deja răspunsul Lui.


Un concert nu implică două obiecte diferite - pian şi pianist - ci mai degrabă un eveniment unic: pianistul la pian. Tot aşa, în actul credinţei nu sînt două părţi, păcătosul care cheamă şi Dumnezeu, căruia îi este milă. Mila Lui te-a făcut pe tine să chemi. Este semnul primirii tale. Crede aceasta şi vei trăi.          


Roagă-te şi pentru budişti, pentru ca şi ei să poată cunoaşte singurul Nume în care este mîntuire.



 
“Moise a zis Domnului. . .. eu nu sînt un om cu vorbirea uşoară.” (Exodul 4:10) 


De ce a ales Dumnezeu ca mesager al său un om care vorbea greu? Rabinul Mohliver din Byalystok spunea că dacă Dumnezeu ar fi ales un orator elocvent, el ar fi întreţinut discuţii nesfîrşite cu Faraon şi sfetnicii acestuia despre relele sociologice şi psihologice prvocate de sclavie, despre valoarea emancipării, despre frumuseţea religiei monoteiste şi despre adevărul tradiţiilor moştenite de evrei de la înaintaşii lor. El s-ar fi îndrăgostit de propriile lui discursuri.


S-ar fi născut tot mai multe dialoguri, aidoma celor pe care le poartă la nesfîrşit diferitele religii unele cu altele. Rezultatul pentru evrei ar fi fost nul.


Deoarece se bîlbîia şi putea rosti doar puţine vorbe fără să se împiedice, Moise a mers direct la subiect şi i-a spus lui Faraon: “Lasă pe poporul Meu să plece.” De astfel de oameni are Dumnezeu nevoie.


Pare că întreaga biblie a fost scrisă de oameni cu dificultăţi de vorbire. Nu o carte plină de elocinţă este importantă, ci una care ne duce în inima adevărului.