Sărbătoarea ochilor noștri începe odată cu încarnarea frumosului în ceea ce este pământesc. Aceasta ar părea la prima vedere o afirmație inevitabilă deși nu m-am gândit niciodată la implicațiile acesteia, la cât de lungă este bătaia acestor cuvinte.
Nu țin minte unde am rostit aceste cuvinte dar ele au revenit în memoria mea cu o tărie puțin obișnuită, tărie menită să spargă odată pentru totdeauna carapacea comfortului meu intelectual, lăsând ca în aerul stătut al automulțumirii să pătrundă acea binecuvântată rază de lumină care va zgudui spiritul ațipit într-o binecuvântată venire la viață. Din clipa când carapacea de care vorbesc s-a spart, m-am văzut dintr-o dată pășind într-un imperiu nou, cu mult mai vast decât lumea pe care pretindem că o cunoaștem, imperiu al cărui nume nu-l cunoscusem până atunci… Imperiul stării de har!
Deseori, împins de o nostalgie irezistibilă, scoteam hârtiile îngălbenite din sertarul de jos și reciteam lucrările pe care le-am scris cândva. Eram, în parte, eu printre literele acelea bătute cu ciudă la o mașină de scris rudimentară dar, totuși, exista ceva inefabil care jubila în cuvintele de odinioară, într-o sărbătoare autentică pe care nu o puteam asocia cu emoțiile sau simțămintele mele. Această sărbătoare este poezia. Este ceva ca o respirație și totuși cu mult mai mult decât atât, poleind cuvintele cu viață, o altfel de viață… Începusem să înțeleg din ce în ce mai mult sursa acelei neliniști binecuvântate care mă împingea la masa de scris atinci când vine sorocul poeziei să se nască. Vedeam în recitirile mele unele “poezii” cu veritabile inginerii de construcție, elevând un limbaj impecabil la care “criticul” ar gasi cu greu un cusur… Și totusi ea, poezia, era absentă. Vă puteți imagina repeziciunea cu care hârtiile se duceau in coș. Rodul muncii mele era în mod vizibil o fântână din care apa adăugată din resursele proprii dispărea odată cu primele emoții care au generat-o. Da, emoțiile pot fi parte din frumusețea întrupată în cuvintele poeziei dar ele sunt departe de a fi suficiente. Ele pot crea o seducție imediată care va dispărea la o a doua citire sau chiar la prima încercare de pătrundere înspre miez. Ideile sunt altceva. Ele sunt un suflu de esență divină, ele însele o esență între limitele noastre de spațiu și timp. Chiar și ele, ideile acompaniind emoția și curgerea bine regizată a cuvintelor sunt în cel mai bun caz un divertisment la monotonia existenței noastre. “Mai este ceva, îmi spuneam, mai trebuie să existe ceva acolo, intre cuvinte, între emoții, între idei!…” Să fie vorba despre maieutica din copleșitoarele dialoguri ale lui Plato când eroul acestuia, Socrate, moșea ideile din victimele dezbaterilor din Agora? În ciuda unor similitudini vizibile nu acolo stătea adevărul. Este adevărat, Socrate părea că moșește ideile preexistente în mințile oponenților săi când în realitate el își expunea propriile idei folosind tricul întrebărilor care obligă un răspuns așteptat. Sistemul filosofic “născut”, în aparență inexpugnabil, nu este cu nimic mai solid decât fragilul balon de săpun. O, da, jos pălăria în fața structurii literare, în fața acestui nemaipomenit exercițiu de gândire dar atât premizele cât și finalitatea sunt false în ciuda aparențelor și, pentru mine cel puțin, atât Republica lui Plato cât și celelalte dialoguri sunt doar exerciții de logică.
Așadar frumosul care poleiază cuvintele cu inefabilul poeziei, ba mai mult, care umple cuvintele cu acest inefabil, este altceva. Acest frumos care este sursa celor mai frumoase sărbători pentru ochii noștrii, dovedește realitatea dimensiunii care poate cuprinde în ea împărăția stării de har în care, cu umilință, respiră și agonizează poetul…
Deseori poezia îmi părea ca o trezire la viață a lucrurilor preexistente ascunse, undeva dincolo de lucrurile care se văd. Poezia îmi părea ca o ordine firească a lucrurilor peste care suflul poetului se adăuga dezvăluindu-se într-o ordine cu totul nouă spre deliciul altora. Răspunsul era și de data aceasta în altă parte, cel puțin în ceea ce privește propria mea părere. Odată cu trecerea anilor și cu nenumeratele mele demersuri înspre cunoașterea Creatorului meu, răspunsul la întrebările mele începea să capete un contur cu totul nou.
Într-o nouă manieră a închinării mele nu puteam să nu tresalt de bucurie la vederea celui mai grandios poem care s-a scris vreodată de la întruparea primei secunde și până acum. Agonia marelui Creator al frumosului a culminat prin transpunerea totală a Creatorului în forma cea mai înaltă a existenței create, omul. Marea întrupare din dincolo, produsă undeva într-o iesle, la Betleem a revelat într-un unic și de nerepetat poem al omului, dragostea. Omul, această lucrare a lui Dumnezeu, nu poate fi sub nici o formă considerat ca o operă de artă în galeria unui colecționar egoist! Dorul de părtășie adâncă și tainică, tendința de a sacrifica totul în avederea aducerii la viață a acesteia se pot exprima,fără frica de a greși , într-un singur cuvânt: Dragostea.
Așa cum Mireasa, poem fără asemănare în lumea de aici și cea de dincolo, va fi deliciul pe veci al Creatorului, poezia, în toate formele ei va exista înspre plăcerea Lui dar agonia de aducere a ei într-o formă exprimabilă există înspre suprema plăcere a poetului. Această agonie, această săpare de fântâni, această consumare înspre o nouă rodire este actul creator al artistului. Adusă de dincolo, turnată într-o formă perceptibilă, poezia se va ridica din nou ca o mireasmă nouă înspre bucuria Domnului nostru…
Literații lumii acestuia ar găsi multe oase de ros în încercarea mea de a răspunde întrebărilor care îmi frământau adesea mintea… Cu toate acestea, aplecându-mă cu sfială în fața măreției de necuprins a Psalmilor sau la curgerea lacrimilor lui Ieremia în strigătul lui câtre popor, sau la uimirea cu care Isaia transpunea pe colile de papirus poemul celor mai minunate preziceri, văd harul minunat al Domnului revărsat peste cei aplecați întru nașterea frumosului ca o întrupare din dincolo…
Apoi, ca un abur suindu-se la întâmplare sub tăvălugul nemilos al gerului, ar fi cuvintele noastre pe care pe nedrept le-am numi poezie fără haina de slavă a dragostei...