"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Nisia aștepta la poartă cumva neliniștită scrutând din când în când, cu palma la ochi, drumul dinspre cooperativă. ”Doamne,” își zicea, ”zisu i-am să nu margă singură că nici doctorița n-o întineri-o!” Canicula devenea tot mai insuportabilă, parcă nici apa din făntână nu mai potolea setea. A scos, ca de obicei, un sfert de vadră pentru Florița da s-o fi clocit deja. ”Doamne, îndură-Te, Doamne!”

Nisia ”s-o dat la pocăiți” după zisa Sânzienei, vară-sa, când era încă tânără, chiar tânără de tot. De-atunci părea a se fi ”măritat cu Cartea” iar popa nu-i mai daduse binețe de-atunci. Florița, dănțăușa casei, frumoasă și subțirică își vedea de tinerețile ei că nu ostoiau flăcăii satului să-i vină la poartă. Nisia a fost întotdeauna mai aproape de Rahila. Rahila s-a născut doar la un an după ea și au crescut împreună sub ”grija” Floriții care făcea pe mama în zilele lungi de vară când Teodor și Maria, părinții lor, trudeau prin ogorul cuiva. ”Gemenele”, li se zicea în sat, atât erau de nedespărțite, mai mult poate, din pricina ”șefei de Florița”. Erau încă mici când Maria a murit și Teodor săracul s-a rezemat din ce în ce mai mult pe Florița pentru grija ”gemenelor”. Și când veneau de la dâlboc, ude și nămolite Florița le aștepta cu mânurile la șolduri, innourată ca o noapte de noiembrie cu ploaie. ”Fure-vă nălucile de zvăpăiate ce sunteți! Ni la voi! Ca niște scroafe!” Apoi, ca întotdeauna, la tonul Rahilei, gemenele izbucneau în chicotelile lor. Casa era mică, doua gemulețe cât două laturi de mână dădeau inspre valea satului și de-acolo, cu năsucurile lipite de sticla tulbure, Rahila si Nisia priveau deseori fulgii mari si grei prăvălindu-se peste deal și peste case, cumva, ca un amestec de bucurie și mohoreală. Teodor venea târziu acasă și fetele deobicei dormeau toate trei, de-a latul patului. Scormonea cenușa din fiteu apoi adauga doi sau trei tulei și apoi câteva uscături. ”Cum au crescut, bata-le norocul!” Obrajii Floriții pareau roșii ca merele în lumina fărămicioasă ce venea de la usa fiteului. Ca de obicei, trecea prin ogradă, se oprea la poiată cu lămpașul în mână mormăind obișnuitul lui ”No ghine-i așe!” Apoi trecea să vadă găinuțele pe scara de la podul șurii...

 

”Oi spăla-o pe spate” își zicea Nisia, ”numa să vină! Și nici n-am s-o piepten pentru boboanțele ei. Cum ne-am acrit, Doamne! Și nu-i baiu dă pieptenat cum crede ea. Baiul e că îmi tăt spune că astara, ca în alte seri, va fi ultima oara...” Stătea acolo, la marginea șanțului, răzimată pe coada sapei, încovoiată ca un semn de întrebare, ca o întrebare, ca un strigăt plâns. A scos azi oarece goațe, mici ca ouăle de vrabie, jumătate mâncate de ciormoi. ”N-oi avea ce-i da lu Crina când o veni de pân țări.” Crine-i nu-i era sorgă de cartofii ”leliții” și nici de ouțele ei și nici de pumnul de cășuț pentru care a trudit o juma de zii sub prunii Păluțului. Crina venea cu plasele pline de la Zălav. Și ouă și portocale și pulpe de pui... Stătea la ele, la Florița și Nisia doar cât să deretice puțin si să le facă ”dint-o litără de lapte” ceva clătite. Apoi pleca, nu fără dăsaga de cartofi de la lelița și ceva ouțe de la mama ei Florița. N-avea ce face... nu vor știi niciodată bătrânele că ”goațele celea” n-au fiert niciodată în oalele Crinei iar ouțele veneau înapoi cu ”lităra de lapte” pentru clatitele care placeau bătrânelor atât de mult. Crina era și ea bolnavă de-atâta trudă prin livezile italienilor. Acum tușea si strănuta de orice și deseori avea atacuri cumplite de astmă.

După ce-a murit Rahila, Nisia venea mai des la ușa Floriții și se bucura de blidul cu păsulă frecată or zamă de oarece. Și Florița îi spunea de prunci. Șapte. Patru pă Bănat, cum spunea ea... Sive si Crina, mezinii casei, la casele lor la Zălav, și Lidia, ”fătuca ei de păste mări”. Ea, Lidia, i-o dat bugăt de toate, și patul cel nou și bani de un fiteu nou de teracotă. O plătit și pentru ferești noi si ușă nouă la tinda si la camără ca bătea vântul prin cele vechi. Când venit ultima oară i-a cumpărat și un frigider nou și l-a umplut cu toate cele. ”Am vorovit cu ie astară la telefon. E beteagă și ie. Boala nu știe de hotar, Nisie dragă!”

Puteai vedea trupul încovoiat al Nisiei pe marginea șanțului, nemișcat ca o statuie, ca o umbră. Un vânt ușor a mișcat frunzele de-asupra ei și un nor usor de praf se vedea apropiindu-se incet, ca o bucurie amânată. O rugă, ca un susur, se revărsa de sub năframa ei prăfuită și soarele parcă dogorea mai puțin. Loganul roșu s-a oprit lângă ea si Cosminul Moșoaiei a coborât și a deschis ușa de lângă șanț. ”Zua bună, lele Nisia. Ț-am adus-o pe lele Florița acasă”. A sprijit-o de subsuară până ce tălpiile slăbite ale Floriții au atins pământul. ”S-o ții p-acasă, lele Nisia. Nu-i ia dă mărs singură pân sat pe căldurile aiestea. Spune i-oi una sau două lu Relu de l-oi videa. Ie nu-i dă stat singură...” Loganul a pornit incet, să nu stârnească praful, apoi un nor gros și înalt s-a ridicat în urma lui.

Cosmin și Relu, fiul cel mare a lui Neculae și Florița au mers la școala din sat împreună. Și la dans, și la bodegă... După ce au terminat profesionala de la Electromotor, Cosmin a venit la Zalău, să fie mai aproape de batrânii lui și Relu s-a insurat cu Adina, blonda cea timidă din Mehala și a rămas acolo. Se mai vedeau cam odată pe an, Relu și Cosmin, la un ștamp de pălincă prin colinzile lor in serile de ajun. Erau alte vremuri pe-atunci... ”O bine ne-o făcut libertatea asta, Floriță? C-o plecat tăți pruncii din sat și nu găsești unul să ne-aducă un car de lemne! Nu-i sorgă la nime nici de case nici de sat. Și nici de noi... Tu ai crescut șapte. Sapte! Unde-ți sunt pruncii, Floriță? Că so dat tăți la Europa și ne bate Domnul că nu ne-am dat la El după revoluție. Că bine o zâs pastorul, alduiască-l Domnul, că nu mai e dragoste...” Tiradele Nisiei nu-i plăceau Floriții. ”Vadă-și pruncii de baiul lor, Nisie! Eu nu poci să-i încurc. Anul celalalt, Nisie, știi bine c-am stat la Nica și nu mi-o priit. Nu mi-i sorgă să-mi pună altu în blid. Și nu poci mânca mușlicăturile lor. Zice Nica că alea sunt scumpeturi. Mânce și le! Că mie si lu Niculae nu ni-o trebuit d-alea și ne-o fo bine.”

”Mai o treaptă, Floriță, mai una...” Cele șapte trepte de la talpa casei erau parcă șaptezeci. Nisia a întins-o pe patul de lângă fiteu și a întins jiteiul de lână peste ea. ”Ți-oi aduce apă, Floriță, mintenaș ți-oi aduce. Mai pă sară te-oi spăla pe spate și te-oi pieptăna. Ține boboanțele celea păntru pruncii Sivii.” Nisia s-a dus la fântână și a scos un sfert de vadră cu apă proaspătă. ”Of, bată-le să le bată de muște! Nu mi-i sorgă de voi, mânce-vă șerpii!” S-a oprit de câteva ori de-a lungul celor câțiva pași până la casa Floriții. ”Nisie, Nisie” își zicea, ”și un sfert de vadră ți- grea?”

Când a ajuns la patul Floriții, jiteul de lână stătea împăturat la marginea patului. Florița dormea sforăind usor, ca u nou născut. Două dâre, ca două albii secate coborau din coltul ochilor înspre obrajii uscați. Broboada cea noua stătea la vedere pe capătul ladiței.